duminică, 2 martie 2008

Raiul prietenilor nostri necuvantatori

Cu ceva timp in urma, o prietena imi scria, disperata, despre faptul ca vecinii i-au omorat motanul, care-si impartea existenta intre apartamentul ei si imprejurimile blocului. Acum aflu ca unei alte prietene i-a murit cainele, pe care-l avea de 12 ani si ca trece extrem de greu peste ceea ce i se intampla.
Inclin sa cred ca mai micile sau mai marile patrupede din jurul nostru devin, cu timpul, adevarati prieteni si membri ai familiei. Ne simt cand suntem tristi sau bucurosi si traiesc mai bine sau mai rau, la fel ca noi, functie de cum ne randuim nivelul de trai. Nu ne mint niciodata, nu ne cer luna de pe cer si ne ofera afectiunea lor, neconditionat.
Sunt momente in care cred ca nu pot merge mai departe, ma asez in pat, imi toarce Sobi la ureche si parca toate relele se duc departe de mine, ca si-asa nu le merit...
Si motanul meu are noua ani si va muri, candva, sper de batranete, moment in care cu certitudine voi fi disperata. Dar trebuie sa credem ca exista un rai al prietenilor nostri necuvantatori, unde se va duce si Sobi si unde sunt acum si Max si Jar...

Niciun comentariu: