luni, 14 aprilie 2008

Greu de înţeles, jurnalistica asta...

N-aş putea spune că sunt prea entuziasmată că am de făcut la Monitorul, printre altele, şi o pagină de învăţământ. Cu plus pot trece faptul că am cunoscut oameni deosebiţi, ei fiind rarităţi în zona în care trăim. Maria Cojocaru, profesor de canto la Şcoala populară de artă, e o persoană distinsă, care mi-e chiar dragă şi cred că ar trebui să-mi fac timp să trec s-o mai văd. Elena Agachi, de la Laurian, e un om special, cu eleganţă în condei şi pasionată de ceea ce face, altfel spus, o "curiozitate a naturii" într-o zonă în care mulţi trăiesc de azi pe mâine, cu gândul doar la fleacuri... Adriana Jurma, de la "Eminescu", e sensibilă şi cu înclinaţii spre neobişnuit, deci alt om care merită cultivat, iar Rodica Dromereschi, de la "Asachi", are maniere elegante şi e extrem de pricepută în tot ce întreprinde. Mai sunt profesori care merită laude, dar pe care-i ştiam dinainte, aşa că nu-i mai enumăr acum. În rândul adolescenţilor, l-aş nominaliza pe Zeffy, în a cărui manieră de a gândi am găsit, nu o dată, similitudini cu propriile gânduri şi pe Mihai Popa, un adolescent special dar, mă tem, puţin prea sensibil. Sau poate prea matur pentru vârsta lui. Ei bine, astea sunt plusurile. Dar vine din când în când şi câte-un minus grandios, de-ţi vine să te laşi păgubaşă de toate cele. Nu demult, am cerut unui director educativ informaţii de la şcoala sa. Am primit sumedenie de mailuri, în unul fiind şi un "auto - interviu". Cu alte cuvinte, profesoara respectivă se întreba singură şi-şi dădea şi răspunsurile, ce erau legate de un eveniment ce avusese loc cu un an în urmă... Acum era o nouă ediţie şi creionase interviul ca să lege totul de gloria trecută... Unu la mână, e o jignire să trimiţi unui jurnalist cu creier, aşa cum cred că sunt eu, un interviu gata scris. Doi la mână, în pagina mea de învăţământ nu apar interviuri, iar trei, e un ziar cotidian şi nu pot scrie amintiri din alte vremuri decât la pagina de "Remember"... Aşa că am refuzat interviul... Ei bine, totul a explodat peste două săptămâni. Aflu că e prietenă de familie cu rudele mele, de la care află telefonul meu şi mă sună acasă duminică seara (o impoliteţe, aş spune). Înţelege oarecum despre ce e vorba, dar nu cred că pe deplin, după care îi sun şi pe cei ce au susţinut-o. Nu mă înţelege nimeni, ideea e că eu nu am vrut să public articolul, că sunt un fel de scorpie umblătoare şi-mi vine să plec în lume şi să nu mă mai întorc timp de nouă vieţi... Şi - apoi mă gândesc că vine Paştele, că trebuie să iertăm toate cele şi cobor cu picioarele pe pământ, fără să mai plec în lume... Dar că mă simt, pe mai departe, ca un pui de bogdaproste, e altă poveste...

Niciun comentariu: