vineri, 6 iunie 2008

Criminali moderni de război

* Toată lumea îi ştie pe naziştii condamnaţi pentru crime de război. Numai că după ’44 au mai exista războaie în Vietnam, Indochina, Coreea, Irak sau în fosta Yugoslavie, zone unde au fost victime şi responsabili de uciderea lor *
În opinia colonelului (r) Ion Fetcu, e nevoie de foarte mult discernământ şi trebuie luaţi în considerare toţi factorii atunci când etichetezi pe cineva drept “criminal de război”. “În timp ce unii îi socotesc ca fiind eroi, alţii îi consideră criminali. Crima de război e mult mai complicată decât una obişnuită şi implicaţiile sunt extrem de serioase”, adaugă ofiţerul în rezervă. Muzeograful Gheorghe Median consideră că războaiele din zilele noastre au mai mult suport economic. “Dacă nu le-ar fi declanşat cineva, cei implicaţi nu ar fi ajuns să ucidă în masă. În război, oamenii nu-şi satisfac apetitul de rău sau de sânge. Sunt interese deasupra individului, iar conflictele majore generează lucruri necontrolabile. Atât timp cât vom avea războaie, vor exista victime, iar cei vinovaţi pot fi consideraţi criminali. Pe de altă parte, în situaţia inversă ar putea fi etichetaţi drept trădători”, adaugă Gheorghe Median.
Puţină istorie
Cele mai apropiate războaie, din fosta Yugoslavie, au afectat grav Bosnia-Herţegovina, Croaţia şi Serbia. Bosnia a suferit cel mai mult, cu aproximativ 100.000 de morţi şi 14.000 de dispăruţi. Misiunea din Croaţia a OSCE estimează numărul morţilor din Croaţia la aproximativ 13.000 şi a dispăruţilor la peste 2.000, în timp ce numărul soldaţilor sârbi morţi sau dispăruţi în războaiele din Slovenia, Croaţia şi Bosnia nu este cunoscut. Deoarece tribunalul de la Haga îşi va închide porţile în 2010, mii de cazuri nerezolvate vor fi trimise la tribunalele din regiune. Unii experţi spun că repatrierea unor procese poate să-i încurajeze pe oameni să priveasca mai obiectiv sentinţele pentru crime de război.
Serbia, absolvită de răspunderea directă în genocid
Recent, Instanţa ONU de la Haga a scutit Belgradul de plata despăgubirilor, dar acuză statul sârb că nu a împiedicat genocidul şi că nu îi predă pe criminalii de război. Decizia Curţii Internaţionale de Justiţie a ONU reprezintă o condamnare formală a Belgradului, vinovat pentru ca "nu şi-a folosit influenţa asupra sârbilor bosniaci" pentru a preveni îndeosebi măcelul de la Srebreniţa, din iulie 1995. Totuşi, instanţa a respins ideea unei răspunderi directe a Serbiei şi a precizat, în motivarea sentinţei, că "nu sunt adecvate compensaţiile financiare ca formă de reparaţie pentru încălcarea obligaţiei de a preveni genocidul". Practic, CIJ a stabilit că sârbii bosniaci nu acţionau sub autoritatea directă a Belgradului, respingând cererea Guvernului de la Sarajevo, ce solicitase compensaţii.
ONU, o structură cu puteri limitate
Solicitarea de predare a criminalilor de război rămâne cererea-cheie pe care sârbii nu o îndeplinesc de peste un deceniu de la terminarea razboiului şi care a dus la suspendarea negocierilor de asociere cu UE. Conform Convenţiei împotriva genocidului, din 1948, ONU poate cere oricărui stat membru extrădarea criminalilor de război. Problema e că ONU nu prea dispune de mijloace pentru a sancţiona un stat vinovat de ascunderea unor persoane căutate de Tribunalul Penal Internaţional, mai ales după ce fosta Yugoslavie a fost deja condamnată pentru lipsa de cooperare în problema crimelor de război.
“Criminali – fantomă”
Aproximativ opt mii de musulmani au murit la 11 iulie 1995, în cel mai
mare masacru din Europa după cel de-al doilea război mondial. Radovan Karadzici şi Ratko Mladici sunt acuzaţi pentru planificarea masacrului din 1995 de la Srebreniţa, în care au fost ucişi aproximativ 8 000 de băieţi şi bărbaţi musulmani bosniaci. Ei sunt consideraţi responsabili şi pentru moartea altor zece mii de oameni, în timpul asediului asupra oraşului Sarajevo. Karadzici, un fost psihiatru în vârstă de 60 de ani, ţine în şah trupele NATO de ani de zile, fiind ajutat de radicali să se ascunda. Ascunzătoarea cea mai probabilă rămâne Serbia, susţine ziaristul Seki Radoncici, la Belgrad aflându-se cei mai cunoscuţi suporteri ai fostului lider. El a fost văzut acolo ultima oară în 2001, într-un restaurant. În iulie 2005, presa vemii titra faptul că trupele NATO nu au reuşit încă să-i dea de urmă fugarului Karadzici. “Ultima operaţiune a avut loc zilele trecute, în satul de munte Celebici. Sătenii susţin că nu l-au văzut în viaţa lor pe Karadzici. "Chiar dacă ar fi în zonă, tot nu ar reuşi să-l prindă", a declarat pentru Reuters, un localnic.
Protejaţi de autorităţi
Procurorul-şef pentru crime de război al ONU, Carla del Ponte, citat pe 11 decembrie 2007 de Southeast European Times, a afirmat că Serbia nu îi capturează în mod deliberat pe principalii doi inculpaţi urmăriţi în legătură cu conflictele din Balcani din anii 1990. "În ciuda angajamentului declarat al autorităţilor sârbe de a coopera, nu există nici o pistă şi nici un indiciu că au fost depuse eforturi serioase pentru a-i aresta pe fugari", a declarat del Ponte. Acelaşi oficial a declarat că ambii suspecţi au fost "văzuţi în mod repetat" în Serbia în ultimii ani. Karadzici, a afirmat ea, a petrecut ceva timp la Belgrad la sfârşitul anului 2004, folosindu-se de propriul nume, iar autorităţile sârbe au purtat negocieri cu Mladici în primăvara anului 2006 în încercarea de a-l convinge să se predea.
Preşedintele a sfârşit prost
Slobodan Miloşevici a fost preşedinte al Serbiei şi al Republicii Federale Iugoslavia. A fost judecat sub acuzaţia de crime de război comise în Bosnia şi Herţegovina, Croaţia şi Kosovo în anii 1990, pe 11 martie 2006 fiind găsit mort în celula în care era deţinut. A fost condamnat în mai 1999, în timpul războiului din Kosovo, de către Tribunalul Internaţional al Naţiunilor Unite pentru crime împotriva umanităţii şi o gravă încălcare a Convenţiei de la Geneva. După demonstraţii şi greve ce au urmat alegerilor prezidenţiale din octombrie 2000, s-a recunoscut înfrânt şi a demisionat. Un an mai târziu, Miloşevici a fost extrădat pentru a se înfăţişa la Haga, însă a murit după 5 ani de închisoare, doar cu 50 de ore înaintea declarării verdictului.
Biografia unui dictator “celebru”
Saddam Hussein a avut parte de un sfârşit mult mai tragic decât Miloşevici. Începuturile sale existenţiale din 1937 se leagă de o familie săracă, pe care tatăl său a părăsit-o înainte de a se naşte. La 10 ani pleacă dintr-o casă unde tatăl adoptiv îl bătea crunt. În 1957 se alătură unei revolte împotriva Regelui Faisal I şi devine militant. Un an mai târziu, monarhia irakiană e îndepărtată printr-o lovitură de stat condusă de doi militari irakieni. Membri ai familiei regale sunt ucişi. În 1959, Saddam este rănit când Statele Unite au încercat să-i asasineze pe noii lideri irakieni. Fuge în Siria, apoi în Liban şi se stabileşte în Egipt, cu ajutorul CIA. Acolo se căsătoreşte şi studiază Dreptul - cheltuielile fiind plătite de americani!!! În 1963- Saddam- devenit şeful serviciului secret al partidului Baath- prezidează execuţiile în masă ale suspecţilor de comunism. Anul următor, partidul se prăbuşeşte, Saddam este arestat şi evadează trei ani mai târziu. În 1968 devine omul din umbră al preşedintelui irakian, iar în ’69 îl înlătura de la putere pe al-Bakr şi devine şef de stat. Numeşte în funcţii de conducere rudele. Urmează o invazie a Irakului, un armistiţiu cu americanii, care îi permite să cumpere elicoptere de la ei, apele începând să se tulbure în perioada 1983-1984, când ONU raportează că Saddam utilizează arme chimice împotriva soldaţilor iranieni. Pe 16 martie 1988 forţele militare ale lui Saddam sunt acuzate că au ucis peste 5.000 de civili kurzi. În 1990 invadează Kuweitul, în ’91 o alianţă condusă de SUA obligându-l să revină între graniţele ţării lui. În 2003, SUA şi Marea Britanie invadează Irakul, pe motiv că Saddam nu s-a conformat cerinţelor ONU de a elimina armele de distrugere în masă. Pe 9 aprilie forţele americane intră în Bagdad şi regimul de 24 de ani al lui Saddam cade. Pe 22 iulie cei doi fii ai săi sunt capturaţi şi ucişi de americani, Saddam fiind prins pe 14 decembrie. În 2005 compare în faţa judecătorilor şi e acuzat de crime împotriva umanităţii, pentru uciderea a 148 de şiiţi după tentativa de asasinat pusă la cale împotriva sa. Este găsit vinovat şi executat prin spânzurare, pe 30 decembrie 2006, la închisoarea Abu-Ghraib.
Un criminal exotic
Idi Amin a rămas în istorie ca unul dintre cei mai sângeroşi dictatori ai continentului african. Fost campion la box şi ofiţer în armata colonială britanică, Idi Amin ajunge la putere în urma unei lovituri de stat menită “să redea Uganda negrilor”. În 1970 s-a autoproclamat preşedinte pe viaţă al Ugandei, după care a expulzat peste 40.000 de cetăţeni străini şi a instituit un regim de teroare. Deşi în 1970 Amin perora eliberarea Ugandei de sub dominaţia străină, tot el a ajuns să-şi ucidă compatrioţii. În nouă ani de dictatură, aproximativ 400.000 de ugandezi au fost ucişi de sângerosul preşedinte.
A fost acuzat de canibalism, circulând legende despre obiceiul dictatorului de a ţine capetele inamicilor ucişi în frigider sau despre plăcerea de a oferi crocodililor trupurile victimelor omorâte. Obsesia sa de a cuceri prin forţă Tanzania vecină i-a fost fatală, căci, în 1979, în urma unui contraatac al armatei tanzaniene, a fost obligat să abdice şi să se refugieze în exil. A murit în 2003, în Arabia Saudită.

Niciun comentariu: