marți, 8 septembrie 2009

Un editorial la care chiar merită să meditaţi

Lăsaţi orice speranţă
Cătălin MORARU, Monitorul de Botoşani
Încet-încet mă alătur celor care cred că nu se va întâmpla nimic în România. Nimic bun, la asta mă refer. Cel puţin nu pe timpul vieţii mele. Cu mici întreruperi, relatez de 20 de ani ce şi cum se întâmplă pe la noi. Şi tot am sperat la schimbări, pentru că speranţa moare ultima. Ei, se pare că în România speranţa a murit la naştere şi noi ne îmbătăm cu apă rece.
Conducătorii ne sunt cum sunt şi aşa vor şi rămâne, determinarea majorităţii oamenilor politici se traduce prin dorinţa de a ajunge la putere şi de a se îmbogăţi cu orice riscuri sau costuri pentru ţară. Sistemul este perfect organizat, oamenii normali nu au ce căuta în interior, decât dacă devin anormali în scurt timp, altfel sistemul îi exclude.
Nu mai are rost să aşteptăm ca politicienii să ia decizii corecte sau eficiente. Nici ca organele de ordine şi cele judecătoreşti să nu mai colaboreze cu infractorii. Ca banii publici să nu mai fie furaţi sau fituiţi pentru beneficiul unor şmecheri de doi lei. E inutil să aşteptăm şosele bune sau autostrăzi (unde cică e gata un kilometru, un kilometru! Între Gilău şi Turda! Deci cetăţenii din Gilău pot face o plimbare pe jos, pe autostradă, seara, la aer curat).
Toate astea, siguranţă, linişte, justiţie, guvernare normală, eu consider că nu le voi gusta în timpul vieţii mele. Încerc să îmi fac în continuare meseria, să informez oamenii cât mai corect şi obiectiv, dar devastarea ţării perpetuată de ani de zile, lipsa oricărui orizont, bătaia de joc continuă a celor care trăiesc din taxele şi impozitele plătite de mine mă determină să nu îmi mai fac speranţe.
E mai bine aşa, psihic vorbind. Măcar ştim pe ce lume trăim. Nimic în România nu mai este strigător la cer, tot timpul este mai rău, exhibiţionarea nesimţirii sau a mârlăniei este mai acută decât cea de anul trecut, să zicem.
Rămâne eventual să ne rugăm la Dumnezeu să ne dea ceva sănătate, ca să ne descurcăm. Să încercăm cumva să nu dea vreun dement peste noi cu maşina, să nu ne pocnească vreun gherţoi manelist de două sute de kile, la gât cu un lănţoi de aur de trompetă, să nu fim arestaţi degeaba. Şi multe altele.
Pentru că nu doar politicienii sunt răul cel mai rău. Peştele de la cap se împute, dar tot împuţit este. România este şi ţara unde se dansează în TIR, unde se merge pe contrasens pe autostradă, locul unde hoţia, necinstea şi semianalfabetismul devin motive de mândrie şi fală. O societate împănată de aroganţă şi nepricepere, fără valori morale şi frica de pedeapsă, fie ea umană sau divină.
Spune Steinhardt în “Jurnalul fericirii”: „De şmecheri şi canalii distanţarea se realizează prin nepăsare şi refuzul de a-i întâlni pe terenul lor. Duelul presupune oarece egalitate”.
Şi dacă şmecherii şi canaliile sunt mulţi, ne şi conduc ţara, iar pentru a face asta aleg „soluţiile cele mai comode pentru ei, şi mai accesibile pentru minţile lor simple”? Ne dăm deoparte, îi ignorăm şi trăim în România lor, după regulile lor? Nu ştiu. Chiar nu ştiu.

Niciun comentariu: