duminică, 1 noiembrie 2009

Viaţa la ţară

Astăzi a venit rândul celui de-al şaptelea spectacol susţinut de Taraful nevăzătorilor botoşăneni, locaţia aleasă fiind la Româneşti. Cu emoţii premergătoare, fiindcă era căminul în renovare: cică lipseau scaunele. De asta am şi avut în autobuz, la "subsol", şi scaune şi bănci. Că de, nu puteam lăsa spectatorii în picioare...
Drumul mi-a fost drag şi nu prea înţeleg de ce. Sunt bucovineancă, patriotismul meu local ţine de zona de munte şi totuşi am sentimentul că îmi regăsesc vechi prieteni atunci când străbat drumurile Botoşanilor. Astăzi ningea de dimineaţă, iar frigul nu mai muşca atât de tare. După o săptămână de stat cu nasul în calculator, în birou şi prin casă, mă uitam ca la nişte curiozităţi ale naturii la animalele care "gravitau" alene prin ogrăzi, la varza încă în grădini (oare de ce?), la bostanii uitaţi printre strujenii de păpuşoi (la ei nu venise, probabil, Halloween-ul)... Puţini oameni prin sate, pesemne că erau la slujbă sau prin oboarele duminicale.
După ce-am trecut de Ştefăneşti, pe drumul spre Româneşti, mi-am luminat privirea cu case cu aer de secol XXI, dar şi cu unele cu cerdac, cum avea bunica. Mi-a rămas în minte imaginea unei locuinţe destul de necăjite, ce avea în faţă o tufă senină de dumitriţe. Parcă florile încercau, atât cât le era în puteri, să îndulcească sărăcia celor de lângă ele...
Dar ce să mai spun de căminul cultural... Mai exact, Centrul cultural "Maria Lătăreţu"!. Impresionant. Nu cu strategii naţionale rezolvi astfel de probleme, ci cu oameni care chiar îşi doresc să mişte lucrurile din loc. Nu ştiu, presupun că e meritul primarului că la Româneşti există o sală de spectacole de toată isprava. Cu o scenă cochetă, cu spoturi luminoase în pereţi, cu scaune nou - nouţe (cumpărate ieri!), cu un parchet în care îţi poţi verifica machiajul... Totul, vegheat de tabloul Mariei Lătăreţu, amplasat deasupra scenei.
Să mai adaug că sala a fost arhiplină, că spectacolul e de la o săptămână la alta tot mai bun (m-a impresionat melodia cântată de Sandu Surugiu - "Tinerel m-am însurat", interpretată cu emoţie şi firesc şi pe care eu o aud pentru prima dată). În final, două nevăzătoare venite de la Santa Mare i-au dat doamnei Bunduc, cu care erau rude, un buchet mare de flori. Veniseră cu ele pentru artişti, dar dacă au văzut că nu oferă nimeni flori, nu le-au dat nici ele... Le-am împărţit eu, ulterior, la toată lumea.
În final, ne-am adunat cu toţii la Pensiunea "Bianca", la care am ajuns flămânzi de-a binelea şi de unde am plecat apoi spre casele noastre. În urmă rămân amintirile, postarea mea pe blog, dinainte de a adormi, şi fotografiile făcute de dl. Micu - responsabil în proiect cu "presa"! I-am cedat "pâinea mea", pentru că eu prezint spectacolul şi încerc să mă achit cât mai onorabil de misie... Cam aşa arată lumea firescului desăvârşit, care merită perpetuată, cât mai mult cu putinţă.

Niciun comentariu: