marți, 13 aprilie 2010

Monumente de unică folosinţă


În fiecare joi scriu pentru Monitorul o pagină de Remember. Evident, nu descopăr eu America, au făcut-o alţii înaintea mea, dar reuşesc, de aproape trei ani de zile, să găsesc mereu alte şi alte subiecte, a căror întindere e de-o pagină de ziar. Nici mai mult, nici mai puţin. Câteodată e simplu, sintetizez câte-un capitol de monografie şi caut fotografii potrivite. Alteori citesc o carte întreagă, pe care o „înghesui” în 6.000 de caractere de ziar.
Cu ceva vreme în urmă, o cunoştinţă mi-a sugerat să scriu, în pagina respectivă, despre monumentele istorice ale oraşului. Dar oarecum mai „pe viu”, nu doar din monografii. Mi s-a părut o idee bună şi mi-am propus să creionez, lunar, câte-o astfel de frescă. Am primit de la doamna Elena Florica Şuster pagina de Ararat în care scrisese despre bisericile armeneşti din Botoşani. Ulterior, m-am întâlnit cu directorul Direcţiei de cultură şi cu arhitectul Mihăilescu şi am discutat despre ce se mai întâmplă cu respectivele lăcaşuri de cult.
A mai trecut vreo lună până când i-a venit rândul şi subiectului respectiv. Constatând că nu am fotografii suficient de elocvente, m-am dus azi la prânz să iau câteva cadre. Fiind o zi frumoasă, cu lumină bună, m-am tot învârtit pe trotuare şi chiar prin mijlocul drumului, ca să prind un unghi fără cabluri de înaltă tensiune şi indicatoare auto... Grea misie... Ei bine, când eram mai prinsă de mai recenta mea pasiune cu fotografiatul, mă vede doamna Viorica Popa, persoană importantă în comunitatea armenilor.
Adică cum, ce fac acolo, nu ştiu că am nevoie de aprobare ca să fac fotografii? De unde, de pe trotuar?, întreb şi eu ca prostul... A nu, o scaldă ea, e vorba de interior... Şi dă-i, şi iscodeşte...Îi explic eu cum vine treaba cu „rememberurile” şi-mi dau seama că o plictisesc... Aaaa, s-a tot scris de asta, lumea ştie ce ţine de istorie... Îi mai explic că m-am documentat cum e şi cu prezentul şi sare ca friptă când îl citez pe arhitectul Mihăilescu, ce a spus că mai urmează finisajele interioare şi exterioare, partea dificilă cu consolidările fiind depăşită... Nu-i adevărat!, mai trebuie făcute trotuarele, mai trebuie puse nu ştiu ce jgheaburi... Mă uit la ea ca un extraterestru, încerc să-i explic că asta ţine tot de finisaje exterioare, dar îmi dau seama că vorbesc la pereţi.
Mă târâie prin jurul bisericii unde văd aproximativ nimic şi mă priveşte în tot timpul ăsta ca pe un infractor de drept comun, nefiind lămurită ce vreau de fapt. Când cineva se poartă urât, dau şi eu dovadă de aceeaşi „delicateţe”, aşa că formam un veritabil cuplu gen „şoarece şi pisică”.
Plec, călcată pe coadă peste măsură şi-ncep să-mi pun întrebări. Pentru ce a dat statul român, nu altcineva, o grămadă de bani pentru o biserică pe care nici cu lentila aparatului fotografic n-ai voie s-o atingi? Pentru că, Slavă Domnului, s-au dat din toate unghiurile şi toate direcţiile, inclusiv din Fondul de rezervă al Guvernului. Într-un timp în care noian de monumente româneşti sunt în crâncenă suferinţă. Pentru mâna de armeni care mai trăiesc în Botoşani, şi aceia duşmănindu-se unii pe alţii?
Aş înţelege o astfel de investiţie dacă ar fi o clădire inclusă în circuitul muzeistic, cultural şi cum vreţi să-i mai spuneţi. Dacă în biserica, fie ea şi nefinisată s-ar ţine lecţii despre istoria armenilor botoşăneni, la care să fie aduşi elevii din Botoşani, dacă ar exista un custode care le-ar vorbi turiştilor despre ce se întâmpla pe aceste meleaguri în secolul XIV, dacă un ghid i-ar plimba şi pe unii şi pe alţii în superbul cimitir armenesc de la marginea oraşului şi le-ar explica cine au fost cei ale căror monumente dăinuiesc, cu graţie, în timp... Dar aşa, e un fel de monument „de unică folosinţă”, ce pare, după comportamentul celor ce-l îngrijesc, un fel de proprietate privată. Atunci mă întreb, pentru ce dă statul român bani pentru el?

Niciun comentariu: