vineri, 23 iulie 2010

A noua zi de ghips

Omul în viaţă se învaţă cu orice, ceea ce demonstrează, o dată în plus, infinita capacitate de adaptare a naturii umane. Dacă în prima seară, când am aflat că trebuie să-mi pun un picior în ghips, am bocit de nu se mai înţelegea medicul de la urgenţe cu mine, în maxim două zile m-am obişnuit cu ideea. Nu ştiu, cred că am devenit, în sfârşit, înţeleaptă. Atunci când realizez că nu pot schimba, în niciun fel, o situaţie, o accept şi încerc să mă obişnuiesc cu ea. Un prim sprijin a venit de la Doina Geambaşu, care mi-a adus un cadru foarte deştept de aluminiu, cu ajutorul căruia mă deplasez în condiţii cât de cât decente. Mi-au mai venit în ajutor colegul meu Costică Surugiu, prietena mea Lelioara şi domnul Micu.
Cel mai important, a doua zi dimineaţă a sosit mama la mine şi totul a intrat într-o oarece normalitate. Adică mama face cumpărături, mâncare şi grijeşte pisoii, iar eu lucrez la calculator pentru ziar şi supravieţuiesc. Adică suport cu stoicism căldura, gradele limitate de mişcare, faptul că nu pot să mă bronzez în toiul verii şi multe altele. Îmi spun, cu optimism, că mai am mai puţin de şase zile şi scap de ghips, după care e cazul să fiu mai aşezată în tot ce fac. Să nu alerg ca năuca de colo - colo, fiindcă nu sunt cyborg şi organismul uman are un noian de limite. Pe cele cerebrale le depăşesc frecvent, dar întotdeauna am recunoscut că am limite în plan fizic. Ca acum, când o gleznă răsucită ea ştie când şi cu ligamente rupte mi-a oferit un soi de concediu pe care l-am acceptat aşa cum e el. Am avut timp de discuţii cu mama, mi-am mai relaxat creierul, m-am gândit la nemurirea sufletului... Nu ştiam că e nevoie de un picior în ghips pentru toate astea...

Niciun comentariu: