marți, 13 iulie 2010

Suma propriilor experienţe

Problemele locomotorii care se încăpăţânează să persiste undeva între călcâi şi gleznă mă determină să am înclinaţii filozofice, la vreme de seară. Şi să mă întreb, fără niciun fel de gând retoric, ce suntem sau ce ajungem, la un anumit moment existenţial? Nu în copilărie, nu în adolescenţă, când nu am acumulat mare lucru, ci la maturitate. Înclin să cred că suntem, în primul rând, suma propriilor experienţe. E foarte important ce ai trăit, până la un moment dat, în viaţă. Ce ai reuşit să faci, ce oameni ai întâlnit, ce ai învăţat de la ei, câtă elasticitate mentală ai putut dezvolta şi cât de adaptabil te-ai dovedit a fi. România e aşa cum e acum - şi nici nu-i prevăd însănătoşire grabnică - pentru că e locuită de prea puţini oameni capabili să viseze, să spere în mai bine, să iasă – extrem de important - din tipare şi din propriile limite. E foarte simplu să batem pasul pe loc, să credem că le ştim pe toate – chiar şi atunci când e vorba de situaţii cu care nu ne-am mai întâlnit niciodată – şi să dăm peste nas semenilor. E mult mai greu să creezi, să vii cu idei noi, să păşeşti pe nisipuri mişcătoare, câteodată.
Eu mă feresc, ca de dracu’, de rutină, de blazare. Numai că mi se-ntâmplă câteodată să obosesc şi să-mi vină să las totul în plata Domnului. Pentru ce m-oi fi agitând zilnic, în căutarea, mereu, a unui „mai bine” şi poate chiar a perfecţiunii? Într-un răstimp în care cei mai mulţi adoră căile bătătorite, platitudinile, cuvintele banale, cenuşiul... Scriam, pe vremuri, un articol intitulat „Culoarea vieţii”... Pentru cei mai mulţi, acum, viaţa e de-un gri închis, pentru că sunt incapabili să perceapă posibila strălucire a unui „albastru”, căldura pe care o radiază tot ce e „roşu”, sau nobleţea unui „verde – smarald”... Începem să trăim într-o lume „alb – negru”. Dacă în fotografie asta e „Nec plus ultra”, în viaţa de zi cu zi e de-o banalitate crâncenă... Brrrr....

Niciun comentariu: