marți, 5 octombrie 2010

Lumea fascinantă a meseriaşilor (part two) şi a şefilor lor

Am mai scris, pe la începuturile montării centralei termice, câte ceva la subiect. Numai că s-au mai întâmplat foarte multe între timp, mai ceva ca-n poveştile ce ţin până la adânci bătrâneţe... Zile în şir, toată casa a fost într-o brambureală absolută, care s-a limpezit când nici nu mai speram... Când am crezut că am ieşit, oarecumva, la liman, m-am trezit cu un veritabil buzdugan în moalele capului... Cea cu care ţinusem legătura pentru obligaţiile financiare m-a anunţat, cu candoare, că devizul final e cu 1000 RON mai mare decât suma pe care o discutasem iniţial cu şeful ei... Că nu ştiu ce coturi mi-au pus, precum şi piese ce nu ţineau de instalare, că a fost dificil, că hrrr, că mrrr... Am încercat să pricep, să mă opun, dar cum nu sunt specialistă în mahalagisme, m-am lăsat păgubaşă până la urmă. Ce să fac? Să chem OJPC-ul, să înjur, să spun că mai chem şi presa? Precis aveau să găsească, cine ştie pe unde, toate piuliţele şi coturile trecute în devizul meu...
Nu e prima dată când mi se întâmplă aşa ceva. Am mai păţit-o şi toamna trecută, când am tras conductă separată de gaz. O sumă la început şi cu totul alta în final, plata în rate în contract şi "de facto" până a doua zi şi tot aşa. Şi nu ai ce face. Te înfurii, faci urât cât te lasă cei şapte ani de-acasă şi apoi accepţi.
Fiindcă e dictatura lor. Meseriaşii buni sunt plecaţi, in corpore, peste graniţe, iar tu, când ai ceva de rezolvat, te mulţumeşti cu ce găseşti. Nu există precontracte pentru aşa ceva, ci doar vorbe goale, pentru care mulţi ar trebui să aibă un nas ca al lui Pinocchio. Nu le pasă că nu-i vei mai saluta pe stradă (îmi bat limba-n cuie dac-o fac!), pentru că se vor găsi mereu alţi şi alţi fraieri. E, aşa, un aer de haiducie în toată povestea asta. Dau câte-un tun, mărunţel, dar cât o gură de oxigen, şi merg mai departe. Că eu am toate şansele să-l gătesc pe Şobi la cuptor în perioada următoare (că-i mai gras!), e partea a doua a problemei...
Ce e mai grav e că nu am, pur şi simplu, ce face. Înjur în gând şi merg mai departe. Şi mă gândesc că pe lume există nenorociri mult mai mari decât penibila lor fraiereală.

Niciun comentariu: