luni, 21 martie 2011

Jurnalul unei operaţii


Mulţi dintre noi avem impresia că suntem perpetuu tineri, cu o sănătate de fier, pe care nimeni şi nimic nu o poate atinge. Că timpul trece pe lângă noi, ridurile, firele de păr alb, glicemia şi colesterolul „date peste cap” fiind „pentru alţii”, niciodată „pentru noi”. Bună vreme, perseverăm în eroare şi ni se pare că am şi descoperit „apa vie”. Asta până într-o zi, când, brusc, dăm cu capul de pragul de sus.
Nişte analize de rutină, o ecografie şi lumea se-ntoarce pe dos brusc. Te-nvârţi, dai de spate înapoi, cauţi soluţii ca la piaţă, până realizezi că în cazul propriei sănătăţi nu merg jumătăţile de măsură. Iar întregul este, fără nicio negociere, operaţia! Pentru cei obişnuiţi cu viaţa de spital nu e mare lucru, dar pentru oameni ca mine, care au călcat de trei ori în viaţă prin spitale, totul avea coloratură de catastrofă!
Aşa că, pentru început, am încercat să dau nişte dimensiuni casnice întregului eveniment. M-am gândit că e ca şi cum s-ar fi stricat combina frigorifică sau centrala şi trebuie să caut soluţii... Şi e o formulă care a funcţionat foarte bine, pentru că aşa am scos frica din ecuaţie...
Mai apoi, mama a discutat cu mai mulţi humoreni care au făcut operaţii – fel şi fel – la Spitalul „Bethesda” din Suceava şi care au fost teribil de mulţumiţi. Au urmat consultaţii la policlinica cu acelaşi nume (în regim privat ca şi spitalul), o armată de analize şi răs-analize, discuţii şi apoi programarea operaţiei la un mijloc de martie.
Inutil să spun cu câtă dezaprobare au tratat botoşănenii opţiunea mea. Mi s-a spus, de către oameni din sistemul medical, că acolo noaptea nici nu sunt asistente şi infirmiere! şi am fost întrebată dacă am încredere să mă operez la „Bethesda”, la care am răspuns tranşant: „Da, sunt bucovineancă şi din patriotism local am încredere!”.
Şi a venit şi „Ziua H”... Am ajuns mai repede decât trebuia şi am realizat spre seară că a fost foarte bine, pentru că intrarea în operaţie a fost în ordinea internării... Luasem un soi de sedativ înainte şi eram oarecum în transă... Urma să intru în operaţie la orele 17.00, aşa că după pregătirea preoperatorie, am mai stat în salon, unde am privit - în gol – tablouri, ceasul de pe perete, lustra, patul de-alături... Până când totul s-a transformat într-un iureş... Am ajuns în sala de operaţie, de unde reţin faţa senină şi zâmbitoare a medicului anestezist, agitaţia asistentelor şi a unor doctoriţe ce bănuiesc că urmau să „fie „mâna a doua”. Şi pe-aici s-a tăiat filmul...
M-am trezit în salon, conectată la flacoanele de perfuzie şi la dispozitivul ce-mi monitoriza tensiunea şi pulsul... În special pentru cei ce îmi spuseseră că noaptea „bate vântul” prin saloane, trebuie s-o amintesc pe asistenta pe care am văzut-o de fiecare dată când deschideam ochii, ori privind flaconul de perfuzie, ori dispozitivul cu tensiunea şi cu pulsul.... Şi au fost patru operaţii în seara aceea, deci a avut ceva de „monitorizat”... A doua zi am aflat că i-am răspuns la telefon şi mamei pe la 21.30 şi că am vorbit destul de raţional, lucru pe care nu mi-l aminteam pentru nimic în lume...
Dimineaţa, totul a intrat într-o rutină medicală respectată cu-o precizie cu adevărat nemţească (am sânge de neamţ în vene, vorbesc în cunoştinţă de cauză!). Toată lumea mi-a vorbit frumos şi mi-a fugărit frica de necunoscut cu glume din zona umorului de calitate. Trauma unei intervenţii chirurgicale s-a atenuat sensibil mulţumită profesionalismului celor de la clinică, condiţiilor impecabile oferite şi manierei în care ştiu să se poarte cu oameni care au extrem de mare nevoie de aşa ceva. Nu credeam că, în România anului 2011, voi găsi o astfel de oază de civilizaţie, felul în care am fost tratată ajutându-mă să trec peste ceea ce putea fi un coşmar. Vreau să-i mulţumesc medicului Dinu Bolohan, care mi-a preluat cazul şi l-a dus la bun sfârşit, precum şi întregii echipe de la Bethesda cu care a lucrat. Sper ca bună vreme de-acum încolo să nu mai am nevoie de vreo operaţie, pentru că nu doresc nici duşmanilor mei să se lase de bună voie „tăiaţi de cuţit”, dar dacă, totuşi, va fi cazul, voi apela tot la o clinică privată. Context în care mă tot întreb, deocamdata retoric: de ce plătesc eu, lunar, asigurări de sănătate?

2 comentarii:

CARDAS spunea...

Ma bucur ca esti bine acum. Si, sa stii ca si eu ma intreb zilnic de ce platesc oare asigurari de sanatate? pentru ca daca, Doamne fereste, ar trebui sa ma operez sau de investigatii seriose, as lua cu siguranta drumul spre alte orase. In strainatate nu imi permit, dar intr-o clinica privata buna posibil ca da.

Carmen spunea...

Deocamdata strainatatea e pentru vedete sau pentru oamenii din alte domenii, care intorc banii cu lopata. Dar o clinica privata din Romania e accesibila si realmente recomandata, inclusiv muritorilor de rand. Eu mi-am permis o astfel de internare si investigatiile anterioare fara un efort financiar iesit din comun si ma bucur ca am descoperit o "alternativa" care, printre altele, te scuteste de multe temeri. Realmente importanta a fost increderea in cei care s-au ocupat de mine. In astfel de situatii, "te lasi pe mana altora" si o faci daca ai incredere in profesionalismul lor, precum si, la fel de important, in conditiile oferite.