ganduri

Zăpadă la Botoşani, pentru toţi nostalgicii iernilor de altădată

2012-01-25T21:13:00.002+01:00

Pe cuptor, în satul Năstase, comuna Mihălăşeni. Pe sobă erau ciubotele!

2012-01-25T20:49:00.003+01:00

Geneze, dileme sau lumina de la capătul tunelului

2012-01-17T15:30:00.002+01:00

Omul, într-un fel sau altul, a apărut cu mult timp în urmă pe pământ. Biblia îl crede de origine divină, după Darwin s-ar trage din maimuţă, iar ozenologii bănuiesc o posibilă colonizare cu fiinţe venite de la mii de ani - lumină, care în urma unui proces degenerativ s-ar fi transformat în "Homo Sapiens".
Oricare i-ar fi fost traseul, înaintaşul nostru, încă din vremea când trăia în peşteri, după ce-şi aşternea o bucată de blană pe piatra rece şi era sigur că are şi o bucată de carne pentru cină, îşi permitea - cu arcul alături - să gândească. Mai exact, să încerce să-şi explice evenimentele şi fenomenele enigmatice petrecute în universul său văzut şi nevăzut şi, nereuşind, să le atribuie o obârşie supranaturală. Acele prime observaţii, elaborate într-un posibil cadru mistic, deveneau sacre pentru generaţiile următoare, fiind destul de probabil să fi stat la temelia dogmelor în jurul cărora se construiau noile religii. Ideile dezvoltându-se în bazine culturale diferite, apare drept firească şi reprezentarea diferită a divinităţii.
În numele credinţelor nou - născute s-au ridicat lăcaşuri de cult, s-au adunat pământuri, s-au declanşat războaie, dar, mai ales, s-a format o nouă castă dispusă să planteze şi să perpetueze noile idei în minţi uşor de modelat. Iar lucrurile au mers înainte, fie pentru faptul că slujitorii bisericii ar fi făcut şi imposibilul pentru menţinerea ordinii ecleziastice, fie şi din o anume rutină obţinută prin inocularea sentimentului religios la puiul de om care - lipsit de "liberul arbitru" - a preluat învăţămintele ca pe ceva de la sine înţeles.
Ajunşi în prezent, am putea spune, fără a greşi prea mult, că omenirea se împarte în trei: cei a căror credinţă porneşte din suflet şi ar putea fi rodul unei revelaţii, alţii care îşi spun lor şi celorlalţi că ei "cred" şi cei care şi-au permis să creadă că nu cred.
Dacă am tăia o felie din această omenire, am constata că şi cei care duc mai departe cuvântul Domnului se autotriază, respectând dictonul "Mulţi chemaţi, puţini aleşi".
Adevăraţii credincioşi au lumea lor mult prea curată, pe care e păcat s-o tulburi. Dar ei nu sunt prea mulţi, mult mai numeroşi sunt aşa-zişii credincioşi, oameni ale căror acţiuni au valoarea banului calp şi culoarea neadevărului. Pentru ei credinţa e un fel de afacere: "îţi dau ca să-mi dai", "dau pe lumea asta ca să am pe lumea cealaltă", plătesc o slujbă ca să-mi ierte Dumnezeu faptele rele...". Iar dacă fac un bine, aşteaptă imediat să fie răsplătiţi, de cele mai multe ori de către oameni, iar dacă nu, măcar de Divinitate. Dacă răsplata nu vine repede, hulesc pe "aproapele" lor, neezitând să se lege chiar de Divinitate. Practicând un cult de paradă şi preluând regulile economiei de piaţă, ei fac o investiţie în credinţă, încheind practic tranzacţii cu Dumnezeu. Unii merg chiar mai departe, solicitându-l pe cel de "Sus" ca pe-un fel de "sponsor", repetând mult mai des: "dă-mi Doamne", "Ajută-mă Doamne", "Apără-mă", decât "îţi mulţumesc, Doamne..."
La asemenea credincioşi, care cred, bineînţeles, în Rai şi în Iad, apare nesiguranţa legată de zona unde vor fi repartizaţi după moarte. Gândul al posibilele pedepse ce le-ar putea pregăti Dumnezeu îi face să-şi scormonească întreaga viaţă în căutarea greşelilor pentru a le reactualiza şi retrăi, toate astea otrăvindu-le orele, zilele sau anii care le preced sfârşitul.
Pentru atei lucrurile sunt mult mai simple. Ateul regretă după viaţă, după rude, după prieteni, dar, convins că "dincolo" nu este nimic, nu se teme, pentru că nimicul nu doare şi nici nu înspăimântă. Dacă ar fi să-i valorizăm după normele moralei creştine, ne-am convinge că mulţi sunt mult mai creştini decât cei ce fac paradă de această apartenenţă. Nu declararea sau negarea apartenenţei la creştinism contează, ci faptele pornite din interiorul fiinţei, neimpuse nici de teamă, nici de interes şi nici de nevoia de fanfaronadă.
Dar totu-i teorie, în sufletul omului numai el ştie ce e. Iar bucuria reţinută, demnitatea durerii "mute" sau a lacrimilor "tăcute" sunt aceleaşi, fie la creştini, fie la atei... (Carmen Moraru, „2004”)

Culoarea vieţii

2012-01-17T15:22:00.000+01:00

Ca să ştim ce există şi ce se întâmplă în jur, avem nevoie de nişte ferestre deschise spre lume: ochii - simţ fără de care suntem incompleţi, condamnaţi la beznă continuă şi necunoaştere. În eventualitatea în care am scăpat, şi nu suntem incluşi printre defavorizaţii sorţii, mintea preia imaginile vizuale pe care, dacă e cazul, le prelucrează şi le orientează spre ungherele sufletului. Bombardaţi de un noian de stimuli, e firesc să facem o selecţie foarte atentă. În forul nostru interior ajung doar imagini care ies din cotidian - cel mai des lăsându-ne impresionaţi de chipul unui mutilat sau de o casă arsă din temelii, de o pictură celebră, o clădire monumentală sau un peisaj dintr-un colţ uitat de lume. Neputând scăpa nici de rutină, de fiecare dată când privim un lucru, chiar neobişnuit, suntem atenţi la formă, la semnificaţii şi, obligatoriu, la culoare.
Nu cumpărăm un covor dacă nu se asortează cu tapiţeria şi chiar cu zugrăveala. În eventualitatea în care vântul nu ne suflă agresiv prin buzunare, încercăm să evităm stridenţele din vestimentaţie, maşina proaspăt cumpărată nu poate să aibă decât culoare preferată, un om care ne e drag fiind indicat, şi el, să aibă ochii asortaţi cu maşina! Mai mult, vraja culorii conferă valoare unei picturi, decorurile bine alese pot ridica o piesă de teatru, iar un pliant publicitar în "o mie de culori" poate duce la succes în afaceri. Chiar "nebunia" din ultimii ani cu televizoarele color a avut la bază, în afară de puţin snobism, şi o sete de culori cât mai aproape de a lumii reale. Iar când vine vorba de un personaj important, e cert că, în primă fază, te întrebi, scurt, care e "culoarea" lui politică.
Aproape tot ce există are o anume culoare, nuanţă sau ton. Cu mici excepţii. Văzduhul pare, de multe ori, de un albastru pur, dar privim de fapt o iluzie optică. Apa mării ai spune că-i tot albastră, dar dacă o iei în căuşul palmei, vezi că iar te-ai înşelat. Un lac de munte în care se oglindeşte o pădure e verde: eroare din nou! Tot orbecăind, realizezi că nu ştii, de fapt, un lucru foarte important: ce culoare are viaţa?
Când eşti copil, sunt mari şanse să bată în roz. Sunt vremuri în care grijile, de tot felul, sunt bine instalate pe umerii părinţilor. Atunci trăieşti cu convingerea că toată lumea e a ta, preocupările majore fiind legate de joacă, eventual de şcoală şi, mult mai rar, de ce mai e de făcut prin casă. Uşoare umbre mai apar atunci când ţi se întâmplă să-ţi doreşti să creşti mai repede pentru a face parte din lumea maturilor, numai că uiţi repede când e rost, iar, de bătut mingea pe maidan sau de jucat prins prin copaci.
Rozul începe să se coloreze şi să se transforme într-un roşu aprins în adolescenţă, când trăieşti prima iubire. Inima-ţi bate năvalnic şi-şi cere drepturile, ţi se pare că eşti stăpânul universului - iar când tot ce faci fiind plin de impetuozitate, reuşita îţi este alături mai tot timpul. Spectrul coloristic se schimbă, din nou, când începi să trăieşti pe propriile picioare. Pentru unii, nu prea mulţi, viaţa pare a fi de un albastru deschis, azuriul fiind strict dependent de bunăstarea financiară. În ce-i priveşte pe ceilalţi, bleu - ciel-ul alunecă, supărător, spre gri, greutăţile de care dau cu capul toţi cei ce nu au prins nici măcar rând la "clasa de mijloc" înnegurându-le percepţia coloristică.
Maturitatea, dată fiind şi diversitatea umană şi maniera în care se învârte ruleta şanselor, e mai colorată ca un păun. Pentru cei mai năpăstuiţi, bate - n negru, doar aşa putând fi văzută viaţa atunci când n-ai de nici unele. Culori pastelate se iţesc privirii atunci când norocul ţi-a fost cât de cât, alături, culorile pline de aplomb caracterizând viaţa celor care au tras, la timp, "lozul existenţial câştigător".
Vârsta a treia vine şi ea cu culorile toamnei pentru cei ce au trăit frumos şi au ştiut să agonisească pentru bătrâneţe, "zile negre" având toţi cei ce nu s-au gândit la culoarea de final a vieţii în vremea "zilelor albe"... (Carmen Moraru, „2004”)

Revolutia la care visez eu (Vlad Mixich, Hotnews). Întrutotul de acord cu autorul...

2012-01-17T13:32:00.000+01:00

Revolutia la care visez nu are culoare politica. Pentru ca Romania anului 2012 nu e o dictatura, ci o tara condusa prost. Revolutia la care visez nu e organizata de partide. Pentru ca toti politicienii vorbesc la fel si fura laolalta cu marii capitalisti ai tarii. Revolutia la care visez nu e declansata de oamenii care vorbesc la televizor. Pentru ca Romania e o tara cu televiziuni care nu doar informeaza, ci si manipuleaza. Revolutia la care visez eu e altfel.
E una in care jandarmii ii snopesc in bataie pe huliganii din galerii, undeva pe stradutele laturalnice din spatele spitalului Coltea, in timp ce mii de hipsteri, studenti si profesori protesteaza liber, intre cladirea unei facultati si a unui teatru. Revolutia mea e una in care, sub presiunea strazii, Presedintele ales al Romaniei isi cere public scuze pentru erorile sale, la ora de maxima audienta. Revolutia mea e una in care oamenii nu protesteaza impotriva reformei sistemului medical, ci impotriva coruptiei din spitale.
Revolutia mea e una in care nimeni nu stie ce e legea 4, dar toti stiu ce scrie in articolul 2 din Constitutie: "Nici un grup si nici o persoana nu poate exercita suveranitatea in nume propriu". Revolutia mea e una in care romanii inteligenti de peste hotare nu scriu texte revoltate de la distanta, ci iau primul avion spre acasa. Revolutia mea nu seamana cu golanii comunisti din Atena, ci cu indignatii liberi din Madrid. Revolutia mea e aici, printre noi, dar inca nu stie ca exista.
Revolutia mea e in scandarile auzite zilele astea la Timisoara - "Ole, ole, noi uram partidele", sau la Cluj - "PDL si USL, aceeasi mizerie". Revolutia mea e cu acea mama care i-a spus fiicei sale "Mama, du-te la proteste daca stii de ce te duci. Daca nu stii, stai si suna-ti un prieten care are nevoie de o vorba buna. E mai valoros decat sa fii gura casca."
Revolutia mea e cu prietenul meu care, intr-o zi, a desfundat singur canalul imputit din fata blocului in care locuiau alti o suta de oameni. Revolutia mea e cu cei care dau like pe Facebook abia dupa ce ajung acasa, obositi dupa o zi de munca si patru ore de proteste. Revolutia mea e cu studentul nebun care nu vrea sa dea spaga ca sa treaca examenul, e cu femeia sofer care azvarle un zambet superior injuraturilor pe care le primeste in trafic, e cu maica-mea care inchide televizorul ca sa mearga la un concert.
Revolutia mea e aici, printre noi, dar nimeni nu-i spune ca are puterea sa schimbe lumea. Asa cum Raed Arafat a schimbat SMURD-ul. Asa cum Marcel Iures a infiintat un teatru independent. Asa cum Cristina Neagu a ajuns cea mai buna handbalista din lume. Asa cum o echipa mica de cercetatori a salvat Institutul Cantacuzino de la pieire. Asa cum toate aceste povesti adevarate imping tara mea, mai cu vai, mai cu chiu, inainte.
Stiu ca sunt idealist, dar stiu ca la o astfel de revolutie visati si voi. Si, daca printr-o minune, ea ar deveni realitate, cu siguranta ca nu ar vedea-o nimeni la televizor. Pentru ca prea multi dintre noi am fi ocupati sa o implinim si pentru ca revolutia la care visez eu nu are spectatori. Are doar actori.
http://www.hotnews.ro/stiri-opinii-11243779-revolutia-care-visez.htm

În satul Eminescu există, mai nou, şi o pisică... I-a adus-o o nepoată Bădiei Cojocaru

2012-01-16T16:59:00.000+01:00

Oameni care îmbătrânesc urât

2012-01-16T13:23:00.001+01:00

Există semeni de vârsta a treia de care ţi-e mai mare dragul. Gheorghe Cojocaru, din satul Eminescu, e un astfel de om, Simion Munteanu, de la nevăzători, aşişjderea şi poate aş mai putea găsi exemple. Dar există şi personaje cărora le-ai da drumul pe gârlă, fără ezitare. Contrazicând zicerea "cine nu are bătrâni, să-i cumpere", un cunoscut ce e sărit de 80 de ani trece azi pe la Filiala nevăzătorilor. Emite o propoziţie, îi spun că e destul de jignitor ce a cuvântat, dar îşi susţine argumentaţia. Mai scoate o perlă, mai pune niscaiva întrebări tâmpite şi îndrăznesc să-i spun că mă jigneşte din momentul în care a intrat în birou. Se uită lung şi-mi mărturiseşte cât de bucuros e că m-a revăzut!
Mă uit şi eu, înjur în gând şi regret din suflet că nu sunt capabilă s-o fac şi cu voce tare. De fapt, cu personajul ăsta am mai avut necazuri. A proliferat tâmpenii şi am fost în conflict cu rudele mele din cauza lui. Şi, vreme îndelungată, nu rata nicio ocazie să mă întrebe, aştept cu gura căscată răspunsul, cum stau cu dragostea: vreun iubit, ceva? Odios personaj, care a fost în foncţie la viaţa lui şi care a îmbătrânit execrabil. Cine ştie, poate e doar ramolit la maxim şi mă înfurii eu de pomană... O să am grijă, cât i-o mai fi dat să trăiască, să-l ocolesc, pentru că şi acum mi se zbârleşte pielea când îl văd cu ochii minţii...

Magnolie... în zăpadă

2012-01-15T18:45:00.001+01:00

Fotografie făcută acum vreo opt ani, într-un timp în care iarna se încăpăţâna să rămână mai mult decât îi era sorocul...

Ineditul, o posibilă cheie întru supravieţuire

2012-01-14T15:46:00.001+01:00

Trăimvremuri extrem de complicate. Românii ies în stradă, locuitori ai unor state cuştaif ale Europei fac acelaşi lucru, incertitudinile se ţin lanţ, aisentimentul că banii nu mai au nicio valoare şi tot aşa. Dacă acorzi atenţie latot ce se întâmplă, te-apucă migrenele, depresiile şi, bonus, ai toate şanselesă dai şi în mania persecuţiei. Acestea fiind datele problemei, nu ştiu de cemă mai miră faptul că oamenii nu mai zâmbesc decât chinuit şi că nu se mai potbucura, sincer, orice s-ar întâmpla.

Nici eu nusunt o fire prea optimistă, nici eu nu-mi găsesc cadenţa în orice clipă şi, cutoate acestea, mă menţin pe linia de plutire. Şi, extrem de important, mă mai pot bucura delucruri aparent mărunte, ce pentru alţii, cu certitudine, nu înseamnă nimic. Nuştiu dacă aş putea, atât timp cât sunt cât de cât sănătoasă, să nu mă duc măcarde două ori pe an în satul Eminescu, din comuna Gorbăneşti. Când se apropie 15ianuarie intru, automat, în priză. Cred că dacă aş fi, Doamne fereşte, laînchisoare, aş evada! Dau telefoane, mă agit, încerc să adun oamenii şi plec ladrum, fără să ştiu, de multe ori, ce se va întâmpla mai departe.

Fără învăţătorulConstantin Puianu nu ştiu ce m-aş face, el fiind «cheia şi lacata» pelerinajelorce se fac la vreme de iarnă. Predă de decenii în satul învecinat, GeorgeCoşbuc, iar căruţaşii sunt foştii lui elevi sau părinţii ai copiilor, sătencelece fac sarmale şi fierb vinul învăţând şi ele, în demulturi, la aceeaşi şcoală.

Bădia Cojocaru e,la rândul lui, o minunăţie de om. Recită Eminescu, la prima lectură, uluitor şispune lucruri care te lasă, de asemenea, fără replică. Se sprijină, de povara anilor, într-un toiag, şipare, la vârsta lui venerabilă, desprins din paginile clasicilor români.

LudwigSchibinschi este şi va rămâne perpetuu tânăr. Nu contează ce scrie în buletin, dragostea lui deviaţă şi de inedit are o doză consistentă de unicitate. «Om spectacol», domnulSchibinschi ştie să facă o glumă, să cânte pe vârf de deal şi «Eminescu» şi un«La mulţi ani» pentru venerabila vârstă a Bădiei Cojocaru.

Toatăconsideraţia şi pentru Dana Bejinariu şi pentru prietenul ei, John, pe carei-am simţit încântaţi şi rezonând cu cei din jur. Le mulţumesc tuturor celor ceau fost astăzi pe vârful dealului în satul Eminescu, şi Elenei Agachi, DanBejinariu, sătenilor şi celor mici. Am dovedit, cu toţii, că ne putem bucura,că suntem capabili să evadăm din cotidian şi că ne păstrăm tinereţea sufletuluişi a minţii.

Am promis,astăzi, că voi face mai mult decât până acum pentru satul Eminescu. Pentruînceput, tabăra în corturi la care visez demult, atunci când înflorescsalcâmii. Apoi, mai văd eu!

Pelerinaj în satul Eminescu, din comuna Gorbăneşti. 14.01.2012

2012-01-14T13:05:00.000+01:00

A devenitdeja o tradiţie ca în fiecare iarnă, în preajma zilei în care a venit pe lumeMihai Eminescu, să se organizeze un pelerinaj cu sănii sau cu căruţe - dupăasprimea sau blândeţea anotimpului - în satul Mihai Eminescu din comunaGorbăneşti. După mai multe celebrări la care au participat zeci de copii,învăţătorul Constantin Puianu a gândit o schimbare în această iarnă, optândpentru o mai mare implicare a părinţilor elevilor, ce l-au avut şi ei dreptdascăl, în alte timpuri. Împreună cu invitaţii “de la oraş” şi pe o vreme ce teducea cu gândul la primăvară, sătenii – de la mic la mare - au străbătut vârfulde deal ce leagă satul George Coşbuc de satul Eminescu într-un convoi decăruţe. Ajunşi la statuia poetului, ce a fost amplasată în sat în 2005, adulţişi copii au recitat, au cântat şi au organizat o pomenire de sufletul poetului.La eveniment au participat primarul comunei Gorbăneşti, Gică Iliescu, ce acântat romanţe împreună cu consătenii săi şi cu oaspeţii ajunşi în sat,profesorii Elena Agachi şi Ludwig Schibinschi, precum şi un grup de studenţi.Gheorghe Cojocaru, cel mai vîrstnic locuitor al satului Eminescu, ce împlineşteîn primăvară 85 de ani, le-a spus celor prezenţi că iubeşte cultura şi căregretă că nu a avut parte şi în tinereţe de astfel de evenimente. Manifestarea din comuna Gorbăneşti a fostiniţiată de Asociaţia culturală “Floare albastră”.

Tinereţea, anticamera paradisului pierdut

2012-01-12T20:10:00.001+01:00

"În clipa încare am încetat de a mai fi copii, am murit", a gândit Brâncuşi, dovedindastfel capacitatea de a dăltui cu acelaşi har şi masa amorfă a ideilor. Darcând nu mai suntem tineri, ce devenim, sau de unde ştim că am încetat să fimtineri? Unde şi când am putea trasa linia vie dintretinereţe şi maturitate şi de unde ştim că transformarea e ireversibilă?

Să fie oare - n clipa când obosim să mai privim înainte fiindcă nu maicredem că ar fi ceva de văzut în acea direcţie şi ne-ntoarcem cu ochiiamintirii spre clipe din trecut? Sau când blazarea, oboseala, rutina deviningrediente ale cotidianului, când orele se scurg în mici răutăţi şi bârfe, iargândurile se împart între reţete culinare, socotelile coşului zilnic şiprogramul TV? Sau e momentul când nu poţi să mai arzi pentru o idee, să-ţi maiconstruieşti un ideal în care să crezi şi să-l urmăreşti în timp, când nu maireuşeşti, chiar dacă ai vrea, să fii cu adevărat sincer. Un semnal ar finaşterea convingerii că între tine şi cei biologic tineri s-a ivit o prăpastie peste care nu mai poţi arunca punţi deînţelegere. Când mintea refuză să priceapă nonconformismul lor, veşnica revoltăîmpotriva a tot şi a toate, când muzica lor, blugii tăiaţi şi extravaganţeleverbale ţi se par atentate la bunul simţ. Când ai putea să juri că tu n-ai fostniciodată asemeni lor, că ai avut întotdeauna capul pe umeri şi înţelepciuneaîntipărită pe chip. Ştii că ai trecut acea linie atât de greu de definit şicând sufletul îţi devine asemenea unui geam mat, inima îşi pierde puritatea şicandoarea, nu mai visezi cu ochii deschişi, iar visele din timpul nopţii nu maisunt străbătute de lumină. Oboselii sufletului i se adaugă cea fizică şi atunciîi priveşti cu ochi răi pe cei care sunt aşa cum nu-ţi aminteşti tu să fi fost,ei sunt o generaţie, tu alta, iar legea firii spune de multe ori că e vorba delumi diferite. Şi - atunci realizezi căai ajuns ceea ce-ţi doreai în copilărie sau adolescenţă să devii şi, ciudat, nusimţi nici o bucurie. (Carmen Moraru, "2004")

Bucurii simple

2012-01-12T19:53:00.001+01:00

Suntem din ce în ce mai grăbiţi, din ce în ce mai nervoşi,mai prozaici cu fiecare zi. Ne interesează doar faţa văzută a vieţii,realitatea nudă, grijile ce sunt din jur împrejurul nostru împiedicându-ne sămai visăm cu ochii deschişi sau să dorim să aruncăm pradă sufletului noi şi noifărâme de frumos.

Dacă am privi mai atenţi sensibilităţile existenţei, am observacă multe dintre ele ne sunt, din fericire, oferite gratis. Soarele încă răsareşi apune în irizări multicolore, în nopţile senine mai poţi căuta pe boltăCarul Mic, Steaua Polară sau Calea Lactee. Zâmbetul unui copil sauînţelepciunea tihnită întipărită pe faţa unui bătrân, mugurul unei flori demagnolie, aripile catifelate ale unui fluture, giumbuşlucurile animalului preferat, unduirea unui lan în pârg, răcoareadin mijloc de pădure, toate există, sunt lângă noi, nu trebuie decât să le vedem şi să le oferim ofrandăspiritului. Încă mai ninge cu fulgii mari ai copilăriei, deşi din ce în ce mairar, iar ploile repezi de vară, înnobilate de curcubee, şterg toată mizeria cele iese în cale.

Poate şi faptul că nu suntem atât de civilizaţi ca alţii e unavantaj. Mai putem respira un aer curat, nu avem nevoie de măşti de gaze ca-n megalopolisurisuprapopulate, un pârău de munte e încă limpede şi fulgerat de păstrăviargintii, iar fructele şi legumele îşi trag gustul din seva pământului şi nudin cine ştie ce variante sintetice. Din fericire, natura şi-a păstrat un gustde pur şi proaspăt, ideală pentru rasa umană fiind alunecarea, pe nesimţite,spre - o fermecătoare "imagine-n oglindă". ("2004")

Lumea cărţii - între agonie şi extaz

2012-01-12T19:44:00.001+01:00

Articol scris in 1998, publicat intr-un cotidian local si apoi in volumul "2004". Tema mi-am ales-o singura, iar documentarea a durat vreo 2 saptamani. Textul a aparut si in in paginile unei reviste bucurestene

Contrazicând o maximă celebră, conform căreia "e mainecesar să studiem oamenii decât cărţile"; Miron Costin ne aminteşte că nu"este alta mai frumoasă şi mai de folos zăbavă decîtu cetitulcărţilor". Lui i se adaugă, printre mulţi alţii, şi temutul Machiavelli,ce descria, tot în demulturi, vrajaserilor petrecute în aceeaşi lume. "Amurguri" de zi în care, vreme deceasuri, în tovărăşia cărţilor, uita de sărăcie, mâhnire şi chiar de moarte.Dacă pentru mulţi dintre titanii literaturii cartea era pătrunsă de spiritulsacralităţii, filele ei şi-au păstrat farmecul - uşor demitizat - şi însprezilele noastre. Mai exact, în acele vremuri de dinainte de '89, când sărăciaprogramelor TV şi chiar şi cea a marelui ecran te direcţionau spre carte -singurul refugiu în care puteai "fenta" "sublima"liniaritate a cotidianului. Numai că, între timp, "vremurile s-au datpeste cap" şi am devenit - vezi Doamne - liberi. Drept îndelung dorit decare ne-am folosit pentru a trece graniţa până la epuizare sau pentru a trăidin surogate existenţiale oferite de telenovele, totul dublat de noianul depornografii auditive şi vizuale pe care ni-l oferă, pe-ndelete, societateaactuală. Răstimp în care bogăţia scrisă pe care au gândit-o înaintaşii noştri eacoperită de praful uitării sau al celui de zi cu zi.

Până la urmă, carteaîncotro?

Incontestabil, în societatea actuală, cartea pierde tot maimult teren în faţa televiziunii. E evident pentru oricine că e mult mai comodsă stai în fotoliu şi să foiletezi programe TV - ce îţi oferă informaţii"gata mestecate" - şi mult mai greu să urmăreşti meandrele ascunseîntr-o carte. Cu toate acestea, nu trebuie uitat că barbariile la care a fostsupusă cartea în decursul timpului au aruncat omenirea cu secole, poate chiarcu milenii înapoi - recul pe care este foarte posibil să-l resimţim şi astăzi,când ignorarea accentuată a cărţilor creează dezumanizare, incultură şi cert,alienare. Context în care se impun căutate, asiduu, acele comori pe care numaicartea le conţine şi care ar putea prilejui reaşezări într-o lume în care scara valorilor este cert răsturnată.Tocmai dintr-o asemenea raţiune, am iniţiat un sondaj de opinie adresat câtorvazeci de subiecţi - ce au avut de răspuns la trei întrebări. Când au cititultima carte, de cine a fost scrisă şi ce titlu avea, întrebarea - cheie fiindde fapt ultima, formulată pentru a afla nimic altceva decât "ce atuuri maiare cartea în disputa din ce în ce mai dură cu televiziunea".

Răspunsurile diferă,draconic, de la o categorie profesională la alta

Printre intervievaţi s-au aflat, aşa cum am amintit deja,oameni din categorii profesionale cât mai diverse. Profesori, elevi,educatoare, jurnalişti, ingineri, secretare, preoţi sau actori - toţi aflaţi peun anumit talger al balanţei societăţii. Şi cărora li se opun ţărani,vânzătoare sau conjudeţeni fără nici o ocupaţie. După o prezentare rezumativă ahărţii ocupaţiilor, mai merită spus că marea majoritate a intervievaţilordeclară că tocmai au terminat o carte sau că au citit-o cu o lună în urmă.Puţini au mutat timpul lecturii la finele lui 2000, un inginer a plasatmomentul amintit în 1996, iar un elev de-a şasea ne-a declarat, dulce, că acitit ultima carte când a fost la bunici, în vacanţă, acolo fiind singurul locunde nu e pus la treabă...Dramatic este că situaţiile amintite anterior suntcontrabalansate, dezechilibrant, de oameni care nu citesc deloc sau careignoră, în aceste timpuri, chiar şi televiziunea. Astfel, două vânzătoare dinzona Pieţei Mari, ce lucrează nouă ore pe zi şi şapte zile din şapte, au recunoscut, dezarmant, că n-au timp nicide televizor, cu atât mai puţin de cărţi. Situaţie valabilă pentru mulţi ţăranicare vin cu-n sac de mălai la târg sau cu-n boţ de brânză şi a căror existenţăse rezumă la lucratul pământului, "grijitul" animalelor şi mersul labiserică. Triunghi spart de câte-o ocheadă pe săptămână la televizor şi aceeaduminică, pe seară.

Titlul şi numeleautorilor - o mare necunoscută pentru cititorii locului

În mod firesc, toţi cei interesaţi în fundamentarea uneiculturi solide trebuie să manifeste o rigurozitate extremă în lectură. Ceea ceînseamnă, în esenţă, că un cititor avizat trebuie să-şi fixeze în memorietitlul cărţii, autorul, unii memorând chiar detalii din prefaţă, semnăturacelui care a scris-o sau editura "responsabilă" de apariţiavolumului. Din nefericire, rigurozitatea amintită e pur teoretică în acestetimpuri, puţini intervievaţi fiind la curent cu jumătate din amănunteleamintite. În marea lor majoritate, subiecţii au putut preciza fie numai titlulcărţii, fie doar autorul - situaţie valabilă, evident, doar pentru cei ce aumai pus în ultima vreme mâna pe o carte. Dacă la prima vedere am putea crede căamintita caracteristică a lectorilor botoşăneni e o dovadă a proprieisuperficialităţi, am aflat că există şi excepţii de la regula consacrată. Cel puţinaşa reiese din argumentaţia dezvoltată de un prelat local, ce e de părere că înanii economiei de piaţă titlurile cărţilor sunt marcant comerciale, eleneavând, de multe ori, nici o legătură cu conţinutul tomului citit. Şi atunci,nu merită să-şi încarci memoria cu un titlu de circumstanţă, atât timp cât,după cum adaugă acelaşi interlocutor, singurul lucru care contează cu adevărate mesajul cărţii.

Intelectualitateaoptează pentru subiecte elevate

În momentul în care am iniţiat sondajul, am considerat căanonimatul subiecţilor ar putea fi premisa necesară şi suficientă pentruobţinerea unor răspunsuri sincere. Regulă respectată, se pare, doar parţial,atât timp cât intelectualii botoşăneni au formulat doar răspunsuri "deţinută", deci cert onorante, lipsa excepţiilor putând induce dubii asupraunei sincerităţi absolute. Trecând în planul concret, se poate spune că puţinidintre concitadinii intervievaţi optează pentru romane de dragoste sauaventuri, cei mai mulţi declarându-se "fani" şi lectori fervenţi aiunor cărţi ce ţin de cultura generală sau de cea a introspecţiei. Grupândrăspunsurile, constatăm că botoşănenii cu un anume bagaj intelectual citescmonografii ale unor personalităţi sau ale unor localităţi din zona noastră,critică literară, cărţi ce tratează subiecte din sfere culturale sau istorice,precum şi cărţi ce ţin de propria specialitate. "Alunecând" spre zonaintrospecţiei, descoperim concitadini pasionaţi de filosofie, parapsihologie,etică, morală sau comunicare politică, adeptul ultimului domeniu declarândchiar că reciteşte o temă mai mult decât "la zi". Un răspuns ce armerita un bonus pentru sinceritate a fost formulat de un intelectual ce seapropie de 60 de ani, el declarând, deschis, că în ultima vreme nu a citit doarcritică literară ci şi poveşti - ultimele fiind cea mai sigură cheie cu carepoţi redeschide uşa unui paradis pierdut. Alte concluzii desprinse în urmalecturării răspunsurilor formulate mai fac referire la faptul că, ades, eipun mâna pe o carte după ce văd la televizorfilmul cu acelaşi nume. Sau că tot ei caută în cărţi răspunsuri motivantepentru propria activitate profesională, pe care uneori le găsesc, alteori nu.

Televizorul - un drognecesar sau o pierdere de vreme?

Într-o societate alcătuită din planuri glisante, schimbăriledin ce în ce mai rapide îi lasă ades pe cei mai lenţi de căruţă. Ruperea depluton fiind foarte riscantă, tot mai multă lume îşi programează motorulexistenţial pe viteze ultrarapide, crezând că astfel ar putea ajunge, înainteaaltora, la fericirea multvisată. Din nefericire, cel mai des rezultatul e cutotul altul, semenii aflaţi într-o continuă alergare pe pista vieţii ajungândmai rapid decât alţii şi mai puţin frumos la final. Într-o astfel de cursă, încare de multe ori n-ai timp nici să-şi tragi sufletul, televiziunea sedovedeşte un tovarăş aproape ideal. Ea oferă, chiar şi celor mai exigenţi,împlinirea unui noian de aşteptări. Cufundaţi comod în fotoliu, în papuci decasă, constatăm că aparent cenuşiul televizor este ca o casă cu mii de ferestredeschise spre lume. În spatele uneia se joacă un tumultuos meci pe San Siro,alta ascunde drama unui conflict sângeros, telecomanda fiind vehicolul ce nepoate duce pe aripile unei frumoase poveşti de dragoste, în lumea celor ce nu cuvântăsau în infernul bursei ori al lumii politice.

Drama e că toată această aparentă fericire are multipleefecte secundare, pe care nu le remarci fără o gândire în profunzime. Un cvasi- admirator al acestei minuni, profesor de istorie în viaţa de zi cu zi, enemulţumit pentru că derularea rapidă a imaginilor din emisiunile preferate îllasă în final dezorientat, doar cu câteva frânturi de fraze în minte. Extrem dematură, o liceană venită din Moldova pentru a învăţa la noi vede televiziuneaca pe "un drog, ceva de care ne dezlipim cu greu şi care nu ne învaţă lucruri foarte bune". Tot easuferă din cauza dispariţiei emisiunilor pentru adolescenţi, care "îiajutau să-şi rezolve problemele sau care erau axate pe dezvoltareapersonalităţii". În aceeaşi opinie, salvarea tinerilor saturaţi detelenovele şi de imagini care-i fac doar să viseze, nu şi să gândească, arputea fi "căutarea răspunsurilor în cărţi, în special în memoriileoamenilor celebri".

Cartea are suficienteargumente pentru a dăinui în timp

Odată ajunşi la întrebarea - cheie a sondajului, amdescoperit răspunsuri ce corespund unui registru extrem de larg de opinii. Înprimul rând, e de remarcat că semenilor care se prezintă cu argumente foarteslabe sau care cred că televiziunea a lăsat cuvântul scris de căruţă li se opunconcitadini care afirmă, argumentat, că lumea cărţii rămâne pe mai departe unadezirabilă. Trecând la o analiză de detaliu, descoperim că răspunsurile caredau cartea drept câştigător în "meciul" cu televiziunea se pot grupaîn două categorii. Una a celor facile sau de suprafaţă şi o alta care coboarăîn "subconştientul" problemei - ambele fiind în strânsă consonanţă cubagajul intelectual al subiecţilor. O altă concluzie a micro - studiuluisociologic se referă la faptul că mulţi oameni nu renunţă la citit pentru că audescoperit că o carte îţi dezvoltă imaginaţia, te învaţă să vorbeşti, pe mulţiobligându-i chiar să gândească. Trecând în sfera viziunilor elegante, dăm pestesemeni ce consideră cartea "o formă pură a culturii" şi peste alţi elevaţi, care văd în literatură cel maisigur drum spre liniştea existenţială şi spre o viaţă mai plină.

Aruncând, pe mai departe, mingea peste fileul meciului"carte - televiziune", un alt intervievat atrage atenţia asupra"atuului perenităţii", pe care cartea-l are şi televiziunea nu. Întruexemplificare, "subiectul" afirmă, tranşant, că nu-l mai "poate interesa, în nici un caz"Chestiunea zilei" de săptămâna trecută peste două zile sau peste olună!". Acelaşi interlocutor e convins că televiziunea nu va conservaniciodată valorile, acesta fiind, dintotdeauna, apanajul bibliotecilor.Continuând foiletarea răspunsurilor, mai aflăm că, de fapt şi de drept, carteaşi televiziunea se completează, prima reprezentând avantajul că poate fi citităoriunde: acasă, în parc sau în tren. Un alt atu al cuvântului scris e şi şansade a reveni atunci când nu înţelegi ceva, posibilitate asupra căreiateleviziunea îţi spune, cu mici excepţii, "pas". Scormonind dupărăspunsuri mai "altfel", mai descoperim semeni ce cred că "mijloculfundamental de formare a individului rămâne cartea", precum şi oameni careau ajuns la o concluzie neaşteptată, conform căreia televiziunea ar meritascoasă pe o "tuşă" existenţială. Ferm convins că televiziunea şimarele ecran distorsionează, de multe ori, ideile din cărţi, un concitadinsugerează crearea propriului film cerebral - pornit de la lectura preferată -tehnica fiind infinit mai fascinantă decât cea actuală.

În sfera religiei,textul scris are un rol primordial

De multe ori, poţi "citi" un om după biblioteca pecare o are. O bibliotecă vastă, cu mii de tomuri în ea, are drept stăpân un omcu o cultură de mare amplitudine. Numai că situaţiile de acest gen sunt doarexcepţia de la regulă, în multe case existând doar un număr limitat de cărţi -ori cele de şcoală ale copilului, ori cele de bucate, ale gospodinei casei. Cutoate acestea, în vremuri în care preţurile de carte fac achiziţia aproapeimposibilă, se poate afirma că pentru ungen literar se vor găsi întotdeauna resurse, fiecare creştin ţinând să aibă lacăpătâi Biblia sau orice altă carte ce-i vorbeşte despre "lumea de dincolo".

Analizând opţiunea incontestabilă a semenilor noştri, unprelat al locului se declară convins de faptul că "în religie, cartea afost şi va rămâne sacră, fără ea învăţătura riscând diluarea în timp şi chiardispariţia". Mai mult, acelaşi prelat a ajuns la concluzia că "prinslova scrisă, omului i se prezintă voia lui Dumnezeu", el etichetândcartea drept singura "unealtă care lasă amprente adânci în sufletulşi creierul omului". Numai cătextul scris e responsabil de mult mai mult. Acelaşi intervievat pune accentulpe rolul primordial pe care cartea îl are în evoluţia unei naţiuni. Luând drept exemplu poporul evreu, "omulîn sutană" a amintit obligaţia religioasă pe care o avea fiecare tânăr desex bărbătesc - aceea de a învăţa din Tora şi de a spune primul pasaj la 13ani, în faţa mulţimii. Mulţumită regulii draconice, poporul evreu s-atransformat dintr-un neam de crescători de capre şi de oi într-o naţiune ceconduce finanţele lumii şi care contează pe hegemonie şi în alte domenii.

Şi totuşi, carteaîncotro?

După un periplu destul de extins, o concluzie importantăface referire la faptul că oamenii acestor meleaguri nu au operat încădesprinderea de carte şi de tot ce înseamnă ea, opţiunea lor menţinându-i, înesenţă, în interiorul regnului uman. Numai că amintita concluzie nu închidedefinitiv subiectul, în timpul sondajului mai conturându-se o întrebare - cheiela care nu m-am gândit iniţial. Tot întorcând subiectul pe faţă şi pe dos, amajuns la sinistra premisă a unei viitoare dispariţii fizice a cărţii, ca obiectîn sine. Evident, perspectiva nu s-a ivit din neant, ci din analiza unei sumede evenimente ce se succed în aceste vremuri. Într-un timp în care cărţile selansează pe Internet şi în care apar mediateci compuse doar din CD-uri - textuladăpostit în filele cărţii intră, fără voia lui, într-un con de umbră. Stârnităde subiect, o angajată a Bibliotecii "Mihai Eminescu" s-a declarat convinsă că atât bibliotecile câtşi cărţile ce le alcătuiesc nu vor dispărea nici într-un mileniu de-acumînainte. Mai înclinat spre introspecţie, prelatul de care am aminti nu credeacelaşi lucru "fără a cerceta". În opinia sa, "într-o perioadălungă de timp şi pentru generaţiile tinere, există riscul înlocuirii cărţii -risc ce nu va afecta, din fericire, oamenii formaţi în spiritul cărţii".

În finalul unui material în care nu avem nici pe departepretenţia de a fi epuizat subiectul, vom itera, pentru că merită,consideraţiile ex - consilierului - şef de la "cultură", MariusRogojinschi. El este convins că nu ne vom confrunta în timp cu o dispariţiea cărţii, ci doar cu o modificare a textului scris. De altfel, o astfel de direcţiea fost urmată din vremuri imemoriale, tăbliţele antice sau sulurile de papirus fiind înlocuite, treptat, cu tomurimasive, ce au intrat "la apă" spre zilele noastre. Atât timp câtevoluţia omenirii e o sumă infinită de schimbări, Rogojinschi nu excludeperspectiva adăugării la actualele CD - uri sau prezentări de carte pe Interneta formule din ce în ce mai inedite de suport. Încercând să imagineze una dintreele, Marius Rogojinschi ne-a proiectat, mental, un om al unui alt secol, cuochelari cu un microprocesor sprijiniţi pe nas - numai buni pentru a lectura peecran literatură de cea mai bună calitate... (Carmen Moraru)

Accuweather anunţă ninsoare!

2012-01-12T16:28:00.002+01:00

Site-ul pe care îl urmăresc cu conştiinciozitate de ani buni anunţă că începe să ningă de la noapte, până sâmbătă noaptea! Asta ar însemna că pot fi înlocuite căruţele pe care le-a promis învăţătorul Constantin Puianu pentru ajungerea în satul Eminescu din comuna Gorbăneşti cu sănii! Ar fi prea frumos ca să fie adevărat!

Cu Dana Bejinariu, în câteva din trecerile noastre prin satul Mihai Eminescu. Într-o fotografie apare şi Dan, fratele ei

2012-01-08T19:21:00.000+01:00

Dumitriţe înflorite, în Ajun de Crăciun

2011-12-23T15:01:00.001+01:00

Împreună cu Larisa Onciu, solistă a Tarafului "Entuziaştii"

2011-12-23T14:58:00.000+01:00

Inima oraşului

2011-12-19T15:06:00.001+01:00

Ţi se întâmplă de multe ori să îţi doreşti un lucru şi sătrăieşti cu convingerea fermă că nu-l vei obţine niciodată. Şi, de multe ori,chiar aşa se şi întâmplă! Mult mai rar, dorinţele în care nu crezi cine ştie ceajung să se materializeze şi să trăieşti, fie şi fracţiuni de timp, un vis devenitrealitate. Cu ani buni în urmă, îi priveam cu jind, la televizor, pe cei ceabandonau căldura propriile case şi mesele tixite de bunătăţi pentru aîntâmpina, Noul An, în frig şi alături de sumedenie de necunoscuţi. Totul păreaireal, de-a dreptul, pentru că era un soi de bucurie pe care n-o înţelegeam,atât timp cât regulile noastre vorbeau despre acele ceasornicului ce se mişcau,implacabil, pe ecranul televizorului, spre 12 noaptea, despre discursurile –şablon şi despre şampania a cărui dop spărgea – pentru a nu ştiu câta oară –lustra din sufragerie. Între timp, s-au mai zvârcolit vremurile şi am începutsă deprindem, cătinel, gustul Revelionului în aer liber. Şi nu mă refer la celîn care administraţiile se dau peste cap, împreună cu sponsorii, şi organizeazăspectacole cu formaţii „în carne şi oase”, alternative mai mult decât viabilela programul de la televizor şi care scot oamenii din case, fără doar şi poate.De această dată, am în vedere ce se petrece, tot de ani buni, într-un orăşel demunte, care pentru mine înseamnă acasă. Date fiind posibilităţile financiareînghesuite, nimeni nu-şi bate capul să concerteze, pe acele meleaguri. Singurulefort constant al Primăriei e înspre luminarea văzduhului la miez de noapte,artificiile fiind lansate în cadenţa bătăilor unei veritabile „inimi aoraşului”. Aşa percep eu, cel puţin, noaptea de Anul Nou, când - cu jumătate deoră înainte de miezul nopţii - casele humorenilor se golesc, rând pe rând,oamenii îndreptându-se, cu miile, spre piaţa oraşului. Nu cântă nimeni pescenă, nu li se spun discursuri, dar nimeni nu mai are stare, în prag de NouAn. Te întâlneşti pe străzile transformate în artere ale „inimii” de carevorbeam cu oameni de toate vârstele. Cei mai tineri desfac şampaniile pe carele transformă în mini – arteziene, răstimp în care restul generaţiilor îşibucură privirile admirând cerul luminat ca în miez de zi, mai ferindu-se, înrăstimpuri, de petarde. Necunoscuţi se sărută, ciocnesc pahare de şampanieşi-şi urează un an mai bun decât cel ce s-a încheiat. Încetul cu încetul, cerulîşi trage obloanele şi întunericul se înstăpâneşte. Prilej numai bun pentrulocuitorii micului oraş ca să se întoarcă pe la casele lor, prin fumul gros depetarde, comentând, în surdină: „ai auzit de minunea din Asia, de copilulsalvat când nu se mai aştepta nimeni, de faptul că şi ai noştri au trimisajutoare…”(Carmen Moraru, "1989 n-a existat", Editura Caromi)

Clubul oamenilor singuri

2011-12-18T19:33:00.001+01:00

În debutul mileniului, fostul primar deBotoşani, Florin Egner, lua iniţiativa acordării de diplome şi premii în banicuplurilor care au împlinit 50 de ani de existenţă în comun. M-am dus şi eu, cabăgător de seamă, la primele întruniri de gen şi tot ce se petrecea în salamare a Primăriei mi s-a părut emoţionant de-a binelea. Fiind vorba de oiniţiativă lăudabilă, ea a fost preluată şi de actuala conducere amunicipalităţii, cei ce şi-au petrecut cel puţin cinci decenii din viaţăîmpreună continuând să fie gratulaţi cu atenţia oficialilor. Numai că amsentimentul că nu ajunge. Cineva, nu ştiu exact cine, serviciile de asistenţăsocială, Sindicatul Pensionarilor sau, poate, organizaţiile nonguvernamentalear trebui să se întrebe, măcar din când în când, ce se întâmplă şi după „ieşireala rampă” a celor de vârsta a treia. Nu de alta, dar în căutarea unorcupluri campioane la longevitate, am descoperit semeni care au nevoie, cucertitudine, de ajutorul nostru.

Doamna Silvia G. s-a căsătorit învremuri de restrişte, pe 12 februarie 1944. Dacă în dosarul pe 2004 alPrimăriei figurau atât ea cât şi soţul ei, luna în care ar fi trebuit săîmplinească 61 de ani de căsătorie a găsit-o singură, fără soţul care a trecut „dincolo”şi fără de copii care să-i însenineze bătrâneţile. I-am promis că ne vom vedeade 8 martie, pentru că e dureros să-i vorbeşti de „Ziua îndrăgostiţilor”cuiva ce a rămas, nu de mult, singur. La fel stau lucrurile şi cu domnul TituC., care în toamna acestui an ar fi trebuit să împlinească 55 de ani de lacăsătorie. Soţia „l-a părăsit” pentru o lume mai bună, iar toate cele cinci fetesunt plecate în străinătate. Chiar dacă e singur şi în vârstă, concitadinulnostru şi-a păstrat simţul umorului. Întrebat dacă nu l-au chemat fetele săstea cu ele, a răspuns: „Cum nu! Numai că le-am spus că cimitir am şila Botoşani!”

E drept, cimitir este şi laBotoşani, dar cine are grijă, totuşi, de oamenii singuri, ajunşi la apusexistenţial? Şi Beatles-ii, dacă nu mă-nşel, erau preocupaţi de problemă, atâttimp cât se întrebau, în limba lor: „cui aparţin toţi aceşti oameni singuri…?”Acum, s-ar părea că nimănui, dar poatecă-i vine cuiva vreo idee benefică! (Carmen Moraru, "1989 n-a existat", Editura Caromi)

Cartea este carte!

2011-12-17T16:52:00.000+01:00

Recent, m-am ocupat de redactarea şi editarea unei cărţi la Filiala Nevăzătorilor. Am realizat opt interviuri cu tentă de "remember", la care s-au adăugat alte trei facute de Constantin Surugiu si am prelucrat la maxim materialul care a presupus şi alte texte, parte scrise de mine anterior. "În timp ce" şi acum la final, s-a tot vorbit despre pliant, broşură şi azi am auzit şi termenul "revistă". Plus, am mai auzit şi ideea că "nu e o carte, că sunt interviuri"! Domnilor şi doamnelor, 100 de pagini într-o formulă grafică deosebită, pentru care îi mulţumesc domnului Istrate, înseamnă o carte în toată regula. Iar interviul este un gen jurnalistic dificil. Trebuie creier, nu glumă, plus talent, ca să construieşti variaţiuni pe aceeaşi temă, cu oameni care au trăit aceeaşi istorie. Am făcut-o pentru că e un lucru care mi-e la îndemână şi pentru că eram "în zonă" într-un moment aniversar. E o "creaţie" ce va rămâne şi care va fi, probabil apreciată de cei care vor veni. Multe din lucrurile pe care le fac, de altfel, se adresează timpului viitor. Nu de alta, dar prezentul e tulbure de-a binelea, iar eu nu sunt un bun pescar.

Cine plăteşte pentru toate astea?...

2011-12-16T17:10:00.002+01:00

Foto: www.adevarul.ro

Când nu am mare lucru de făcut, îmi revine în minteo întrebare pe care i-o puneam mamei pe vremea când eram copil: de cescaunului, atunci când i s-a pus numele, i s-a zis scaun, copacului – copac,iar gardului – gard? În loc să-mi răspundă, mama se uita la mine ca la unextraterestru, temându-se, probabil, de următoarea dilemă existenţială care-miva măcina existenţa de copil. Adevărul e că nici astăzi nu-mi e clar de cefiecare lucru poartă numele pe care-l poartă şi de ce copacul n-a fost botezatciorbă sau roata căruţă!

Uitându-mă în jur, constat că mintea copiilor de azi e la fel de spontanăşi că replicile lor nu sunt toate trăsnite, ca la emisiunea lui Ianţu, ci multede o profunzime care te lasă fără grai. Cum poţi comenta o remarcă de genul: „aşvrea să beau toată marea şi s-o vărs acasă, într-un lac”, spusă pelitoral de o fetiţă de nouă ani, din Flămânzi? Simplu, n-o comentezi în nici unfel şi-ţi macini, pe tăcute, invidia că nu ţi-a trecut ţie prin cap aşa ceva.

Ce să mai spun de replicile unui alt copil de nouă ani, de această dată dinSanta Mare? La prima vedere, un copil ca mulţi alţii, slăbuţă, nu prea înaltăşi care probabil se hrăneşte cu aer, pentru că mâncarea obişnuită n-o tentează,câtuşi de puţin. Asta pe de-o parte, pentru că de fiecare dată când deschideagura, mă făcea s-o privesc lung, cu o doză consistentă de uluire.

Auzind, în Centrul Vechi, o rromă ce ţipa de zor la un puradel, copilul aconcluzionat, rapid, că „la ei e mai frumos, pentru că nu se ţipănimeni!” Schimbând spaţiul altor timpuri cu unul al noului mileniu,păşind, mai exact, prin faţa Liceului de artă, aceeaşi fetiţă a remarcat că eisunt mult mai cuminţi decât citadinii, grijile vieţii la ţară maturizându-iînainte de vreme. Asistând, zilnic, la conversaţiile îngrijorate alepărinţilor, în care trebuie să fie foarte mult „nu-i”, aceeaşi Alexandraa privit lung bucatele aşternute pe masa restaurantului unde au ajuns la prânzşi a întrebat, neaoş: „cine plăteşte pentru toate astea?”. I-amrăspuns, la fel de scurt: „Guvernul Marii Britanii”, pentru căde acolo veneau banii pentru excursia copiilor. Şi m-am gândit, în acelaşitimp, că un copil de la oraş nu s-ar fi chinuit cu o astfel de dilemă, care emai mult apanajul maturilor.

Un lucru e cert. Departe de civilizaţia oraşelor, ni se maturizează copiiiînainte de vreme, sar peste copilărie şi ajung oameni în toată firea, adesealipsiţi de orice mulţumire sufletească. Poate că ar trebui să-i oprească,totuşi, cineva, în timpul vârstei lor, pe care e la fel de cert că nu-l vor mairegăsi, odată irosit.(Carmen Moraru, "1989 n-a existat", Editura Caromi)

Instantanee fotografice de la Salonul anual de arte plastice Botosani, cu subiectivismul de rigoare. Mult mai mult, la Galeriile de arta "Stefan Luchian" Botosani

2011-12-16T14:03:00.001+01:00

Ploaie in decembrie, la Botosani

2011-12-16T13:53:00.002+01:00

"Duel" in targuri de produse traditionale intre politicienii Botosanilor

2011-12-16T12:58:00.003+01:00

La ploaia din mijloc de decembrie, buturugile se asorteaza perfect!

Nu exista targ fara scena si fara muzica...

Steaguri, in asteptarea urmatorului "1 decembrie"

Ce ti-e si cu arhitectura asta futurista...

Repetitia e mama succesului

Ibidem...

Mic instrumentist, mandru de uniforma lui, din fanfara domnului Enciu

Or fi scumpe produsele astea de la targ...

Se-aduna lumea...

De vorba cu alegatorii

Jurnalistii urbei, vesnic vigilenti

Victor Hreniuc şi Corneliu Dumitriu, pregătind Salonul anual de Arte Plastice la Botoşani

2011-12-13T13:56:00.001+01:00

Detalii, în comunicatul de presă semnat de Ana Florescu:

"Muzeul Judeţean Botoşani găzduieşte, în perioada 15decembrie 2011 - 13 ianuarie 2012, în spaţiul Galeriilor de Artă Ştefan Luchian Botoşani, SalonulAnual de Arte Plastice. Evenimentul cultural este organizat de FilialaUniunii Artiştilor Plastici Botoşani, în colaborare cu Muzeul Judeţean Botoşani- Secţia de Artă, Direcţia Judeţeană Pentru Cultură şi Patrimoniu NaţionalBotoşani şi Şcoala Populară de Arte Botoşani.

În cadrul manifestării va avea loc lansareaalbumului Lucia Puşcaşu.

Expozanţiisunt :

- membriai Filialei U.A.P. Botoşani: Aurelian ANTAL, Robert COBUZ, Corneliu DUMITRIU,Victor FOCA, Liliana GRECU, Alexandru HRENIUC, Victor HRENIUC, CarmenSOLOMONEA, Valerian ŢOPA, Teodor VALENCIUC;

- membriai Filialei U.A.P. Suceava: Iulian ASIMIONESEI, Gabriel BABAN, Oana HRIŞCĂ,Marcela LARIONESCA, Niculai MOROŞAN, Viorica MORUZ, Angela PITARU BOLNAVU, PuşaPÎSLARU, Lucia PUŞCAŞU, Camelia RUSU SADOVEI, Dumitru RUSU.

Invitaţi:

MarcelALEXA, Aurel AZAMFIREI, Silviu BABII, Sabin DUMTRIU, Ionuţ GAFIŢEANU, Florin GROSU, Ingrid JUNCĂNARU, ConstantinLIVADARU, Alina MIRON, Mihai PASTRAMAGIU, George ŞPAIUC, Aida ŞUŞTER, LiviuŞOPTELEA, Marius VATAMANU, Ion ZAIŢ.

Vernisajul expoziţiei va avea loc în data de 15decembrie 2011, ora 16, la Galeriile de Artă Ştefan Luchian Botoşani".

Simbioză perfectă între patrimoniul mobil şi cel imobil

2011-12-05T18:23:00.001+01:00

Parcul Primăriei Botoşani, luminat ca ziua

2011-11-30T19:53:00.001+01:00

Excursie de weekend prin Ţara Neamţului, cu nevăzătorii botoşăneni. Fotograf, Micu Jan

2011-11-22T13:26:00.001+01:00

Reclamă, recentă, la telefonia mobilă

2011-11-22T13:16:00.001+01:00

Lacul Batca Doamnei, din Piatra Neamt si lebedele sale

2011-11-21T20:23:00.001+01:00

Fotografi: Carmen Moraru si Micu Jan

Socializand cu Axi, la o pensiune langa Piatra Neamt

2011-11-21T20:13:00.001+01:00

Şezătoare fără frontiere şi cu zâmbetul pe buze. Ce bine e când lucrurile pe care le faci sunt însoţite de naturaleţe...

2011-11-10T18:53:00.000+01:00

Roboţeii de la bănci

2011-11-09T14:47:00.000+01:00

Mă sună în dimineaţa asta o donşoară de la banca unde am deschis cont - pentru asociaţia culturală al cărei preşedinte să zicem că sunt. Îmi spune că e vorba de un studiu de marketing, care durează cam 15 minute. Îi explic că nu am timp, poate revine după-amiază. Şi revine... Şi dă-i cu întrebările... Ce funcţie aveţi, aveţi director economic, câţi angajaţi, ce Cod CAEN... La fiecare din aceste întrebări încerc să-i explic, ca la clasa I, că e vorba de o asociaţie culturală de mică anvergură, pe care fac din când în când câte-un proiect... Şi că niciuna din întrebări nu e consonantă cu ce fac eu... La fiecare minut îşi cerea scuze şi întrerupea convorbirea - bănuiesc pentru a se consulta cu cineva mai priceput... Într-un final m-a lăsat în pace, fără să afle câţi angajaţi am şi ce Cod CAEN. Eram dispusă să-i spun un Cod Fiscal, dar nu l-a vrut...
Mare ţi-e grădina şi plină de roboţei...

Bloggeri cenusii

2011-11-08T21:42:00.002+01:00

Nu stiu daca asta ar fi cea mai potrivita etichetare, dar asa am interpretat eu vorbele unui domn ce era invitat in seara asta la un post local de televiziune si care opina ca nu exista bloggeri buni in zona sau, cel putin, nu are el stiinta de asa ceva. In calitatea mea de blogger ce am implinit in toamna asta vreo patru ani in domeniu, va recomand un serial care chiar merita urmarit: "Vaporul", de pe AXN. Opinii despre teritoriul unde ne trecem existenta, zilele urmatoare. Nu de alta, dar am cam neglijat in ultima vreme blogul personal si ar fi multe de spus si de comentat. Pana atunci, o fotografie cu personajele din film.

Fotografii de colecţie

2011-11-06T16:58:00.001+01:00

Imaginile de mai sus spun totul despre proiectul derulat de OMV şi Filiala nevăzătorilor Botoşani. Momentul de tandreţe dintre un mic nevăzător şi iniţiatoarea proiectului înlocuieşte, cu succes, o mie de cuvinte...

În vizită, la o familie de nevăzători. Secvenţă din proiectul derulat de OMV şi Filiala Nevăzătorilor Botoşani

2011-11-05T12:34:00.000+01:00

Moderator în "Biblioteca vie"

2011-10-30T17:13:00.002+01:00

Eveniment superb, de a cărui organizare m-am ocupat toamna trecută şi care ar fi trecut neobservat dacă nu ar fi realizat Gina Poenaru un reportaj pentru Radio România Actualităţi şi nu aş fi scris eu un articol publicat de Ion Istrate in Revista Luceafărul. Am găsit poza în care apar şi eu în seara asta, pe Picasa Web... Bănuiesc că a fost făcută şi postată de colaboratorii de la bibliotecă...
Şi alte imagini, descoperite azi...

Premiile celei de-a XXXII-a ediţii a Festivalului „Satule, mândră grădină” de la Bucecea

2011-10-28T15:02:00.002+02:00

Evenimentul organizat de Centrul de Creaţie Botoşanişi de Primăria Bucecea a atras numeroşi artişti, de toate vârstele, mulţi decertă valoare. Concursul – maraton, care s-a terminat după miezul nopţii, afost urmat de deliberări ale juriului, încheiate la patru dimineaţa. Loculocupat de cei mai talentaţi solişti pe podium a fost ţinut secret ore bune,artiştii aflând abia în debutul Galei Laureaţilor ce premiu au luat. Ion Ilie,directorul Centrului de Creaţie Botoşani şi Andron Ţâmpău, primarul oraşuluiBucecea, au acordat diplome şi trofee artiştilor ce s-au remarcat în festivalul– concurs, pe categorii de vârstă:

6 – 10 ani – Denisa Apetrei (Dorohoi), solist vocalşi Daniel Onofrei (Botoşani), solist instrumentist;

11 – 14 ani – Elena Predica (Coţuşca) şi DumitreasaChircu (Republica Moldova) – solişti vocali şi Vlad Ungureanu (Botoşani),solist intrumentist;

15 – 18 ani – Simona Mazăre (Draxini), CorneliaConstantin (Todireni) şi Mihaela Spătariu (Republica Moldova) – solişti vocalişi Carben Raba (Suceava), solist instrumentist;

Iustina Irimia

19 – 35 ani – Bianca Sandu (Republica Moldova) şiIustina Irimia (Flămânzi), Larisa Onciu din Drăguşeni fiind recompensată cuPremiul special al juriului (toate au concurat la secţiunea solişti vocali);

Larisa Onciu

Rapsozi peste 35 ani – Neculai Amarandei (Bucecea)şi Constantin Surugiu (Botoşani), cel de-al doilea fiind recompensat cu Premiulspecial al juriului. Amândoi sunt solişti instrumentişti.

Constantin Surugiu

Trofeul festivalului a fost cucerit de Marius DanielAnton, în vârstă de 13 ani, din Botoşani, tânărul artist cântând la optinstrumente.


Marius Daniel Anton

Acompaniamentul – maraton al soliştilor a fostasigurat de Orchestra „Rapsozii Botoşanilor”. Juriul a fost unul de prestigiu.Alături de specialişti ai zonei, precum Ioan Cobâlă, Ion Ilie, Marcel Dupu sauTrifan Bălăucă, a punctat prestaţia artiştilor şi reputatul compozitorConstantin Arvinte.

Larisa Onciu, o extrem de talentată solistă nevăzătoare, primind Premiul special al juriului la ediţia a XXXII-a a Festivalului "Satule, mândră grădină" de la Bucecea

2011-10-28T07:10:00.000+02:00

"Rapsozii Botoşanilor", în festival la Bucecea, într-un spectacol maraton

2011-10-28T07:02:00.000+02:00

Doi violonişti, în avanpremiera Festivalului "Satule, mândră grădină" de la Bucecea

2011-10-25T19:15:00.004+02:00

Un mic duet, pentru ca maestrul Costică Lupu să poată scrie partitura pentru piesele ce vor fi interpretate de Costică Surugiu, mâine, în festival... Cu acompaniamentul "Rapsozilor Botoşanilor". Celelalte două soliste cu care voi merge mâine sunt Larisa Onciu şi Steluţa Surugiu. Baftă interpreţilor, ce sunt membri ai Filialei Nevăzătorilor Botoşani

Primăria Botoşani, la lumina întunericului...

2011-10-24T18:23:00.000+02:00

UPC şi Horia Brenciu, ce faceţi cu Internetul?

2011-10-24T15:09:00.000+02:00

Tocmai a trecut vreo jumătate de oră de când nu am nici Internet şi nici ton la telefon, iar istoria se cam repetă în ultima vreme. Ce faceţi, domnilor, suferiţi de "sindromul Realitatea TV"? Nu de alta, dar afară e frumos de-a binelea, nu se poate da vina pe vremea proastă...
P.S. Astăzi, 25 octombrie, nu am avut Internet şi ton la telefon mai bine de o oră. Mâine mă duc şi cer reducere la abonament!!!

Cat Paradise

2011-10-23T19:13:00.002+02:00

În grădina unchilor mei, de la Fălticeni... Mai vin şi de la blocurile învecinate...

Furtună la Botoşani. O imagine superbă, de pe http://www.botosani360.ro

2011-10-18T16:36:00.001+02:00

Campania electorală ţine patru ani!

2011-10-14T20:14:00.000+02:00

E un adevăr pe care l-am înţeles în perioada în care amlucrat în zodia politicii (reuşind marea performanţă de a nu fi înregimentată).Dacă vrei ca oamenii să te bage în seamă în mod real, nu pentru un rachiu şi opungă de făină, faci ceva pentru ei de-a lungul mandatului, nu în cele 30 dezile de campanie electorală, când inflaţia de promisiuni o bate de departe pecea din ograda BNR.

Ce nu reuşesc să înţeleg, în schimb, de ce un adevăr atât deevident nu e şi la îndemâna politicienilor actuali. Prind viaţă, de când lucrezla Filiala nevăzătorilor, evenimente ades de anvergură. La care oficialiilocului, invitaţi cu toată deferenţa, nu catadicsesc să vină! Pentru azi, cândSala „Eminescu” de la Hotelul „Rapsodia” era arhiplină, lansasem anterior invitaţiila Prefectură, Primărie şi Consiliul Judeţean. Am conversat şi telefonic cuconsilieri ai prefectului şi ai primarului, care m-au asigurat că vom aveaalături un subprefect şi un viceprimar. Am scrutat eu, într-o părere, zările înaşteptarea celor anunţaţi, dar cu scrutatul am rămas! În special pe cei de laPrimărie nu-i înţeleg, pentru că sunt unii care chiar au făcut ceva pentrunevăzători. Avem un sediu cu ştaif în Centrul Vechi, suntem la a treiafinanţare pentru proiecte depuse la ei, dar nu vin să-i salute pe cei pe carei-au sprijinit. Iar asta se ţine minte. Degeaba potenţiala înghesuială în ajunde alegeri, când vin toţi…

Ne-a onorat cu prezenţa, în schimb, un director ce-asusţinut şi-un speach de la tribună. Printre altele, ne-a spus, ritos, că aşacum ne ocupăm de adulţii nevăzători, să ne ocupăm şi de copiii cu probleme,pentru că numărul lor s-a dublat în ultimii ani. Nu ştiu ce mi-a venit să-ispun, când a revenit la locul său, că ne ocupăm de copii, că sunt în evidenţelenoastre, că sunt prinşi în felurite activităţi socio – culturale. Mi-a răspuns,stropşit, „ştiu, dar trebuie să vă ocupaţi mai mult”. De fapt, dacă mă întorcla discursul de la tribună, habar n-avea, numai că multe dintre personajeleastea „cu foncţie” nu admit să fie contrazise atunci când coboară printrepământeni. Le ştiu ei mai bine pe toate şi o şi spun, cu un limbaj de lemnrămas de pe vremea împuşcatului. Uite de-aceea nu am fost eu niciodată membru departid şi nici n-o să devin!

Costăchel, "back in business". Adică, din nou la "Tavernă", la Tele M. Baftă, Cristi!!!

2011-10-13T20:53:00.000+02:00

Fotografii ce e posibil să devină "de colecţie". Făcute aseară, la City Gallery, la lansarea cărţilor poetului orădean Gheorghe Vidican! În momentul în care actriţa Petronela Chiribuţă s-a blocat la lecturarea unui cuvânt cu "Bip", a intervenit Costăchel şi a continuat lectura. Premonitoriu moment...

O floare stranie, la City Gallery Botoşani

2011-10-13T15:03:00.003+02:00

A new experience

2011-10-12T19:32:00.000+02:00

Trăim timpuri în care dacă nu ai capacitatea de a te adapta, în permanenţă, ieşi pe tuşă fără să-ţi dai seama când. Cred că am mai bine de 10 ani (de prin 2000), de când mă confrunt cu fel şi fel de provocări în plan profesional. Cărora reuşesc, de cele mai multe ori, să le fac faţă. Una din cele mai recente a fost audiobook-ul pe care l-am avut de realizat la Filiala nevăzătorilor, la 50 de ani de viaţă (a filialei!!). Evident, n-am avut la dispoziţie o tehnică potrivită pentru a realiza performanţă. S-a vorbit de cumpărarea unui reportofon şi s-a renunţat la idee, apoi am făcut tot felul de improvizaţii cu laptopul filialei. Până la urmă, specialistul nostru în IT, Cezar Vieru, a ajuns la concluzia că placa de sunet nu e în parametri normali.
Cu toate acestea, târîş - grăpiş, tot experimentând, am reuşit să fac opt interviuri, care se adaugă celor deja realizate de Constantin Surugiu. Trei dintre interviurile mele au fost înregistrate, unul după altul, în dimineaţa asta! Nici când lucram la radio, pe vremuri, n-aş fi reuşit o asemenea performanţă... La partea tehnică, m-a ajutat foarte mult Cezar Vieru, care a reglat sonorul înregistrărilor şi le-a completat cu un elegant appendice muzical.
Ideea în care am perseverat a fost cea a unor conversaţii fireşti, fără nicio direcţie prestabilită, pentru a încerca să alung emoţiile interlocutorilor. Şi cred că am reuşit. Fără să-mi fie tocmai uşor, pentru că am discutat cu oameni a căror experienţe de viaţă au avut destul de multe similitudini, iar fiecare interviu trebuia, firesc, să fie altceva decât precedentul. Una e să discuţi cu un medic, cu un fotbalist şi cu un numismat şi alta să ai conversaţii cu oameni care au trăit în acelaşi mediu, aproape o viaţă.
Cred că nu m-am abătut de la normalitatea şi firescul pe care le promovez şi în viaţă şi în jurnalistică şi tocmai de aceea contez că vor fi interviuri ce vor trezi interesul. Pentru mine, toate sunt la fel de importante şi vor fi translate în format text şi în cartea ca trebuie să fie gata până pe 3 decembrie. Cu alte cuvinte, altă provocare!!!

Ceardacuri de Târgu Neamţ. Adică de unde am rămas în pană azi...

2011-10-09T19:13:00.000+02:00

Oraşul anapoda

2011-10-06T16:37:00.001+02:00

Coşurile astea pline îmi dau, nu ştiu de ce, un perpetuu sentiment de "Deja Vu"...

Benzina e scumpă, remuneraţia după buget mică, aşa că o motocicletă poate fi rezolvarea...

E şi asta o afacere... Florile astea le vând şi azi şi mâine şi peste o săptămână...

Cred ca e evident pentru toată lumea de ce am devenit vegetarian. Unde mai găseşti, în toată lumea asta anapoda, un os bun de ros, când e bătaie aşa de mare pe ele...

Bijuterii, blănuri, icoane şi terase pe Pietonalul bancar din Botoşani. Inaugurarea târgului, înţeleg, mâine!

2011-09-29T17:49:00.003+02:00

Târg de meşteşugari la Botoşani, pe Pietonalul bancar

2011-09-29T16:26:00.002+02:00

Locaţia este absolut inedită, dar interesantă, în acelaşi timp. Am văzut bijuterii de argint, icoane, blănuri etc. Şi-o terasă care se amenaja fix lângă Prefectură. Puţin mai târziu, şi fotografii!!

Centrul vechi, pe înserat... Şi cu un paznic destoinic...

2011-09-25T17:27:00.000+02:00

Arta conversaţiei

2011-09-20T14:20:00.002+02:00

Am început astăzi,la Filiala nevăzătorilor, seria de interviuri ce vor constitui axul central alunei istorii a nevăzătorilor botoşăneni, ce va apărea până la finele anului, cufinanţare de la Primăria Botoşani. Primul meu interlocutor a fost NeculaiBunduc, unul dintre cei mai vechi membri ai filialei şi preşedinte timp de 18ani. Conversaţia noastră, extrem de degajată, a durat fix 67 de minute!!! Fărăsă realizăm, niciunul dintre noi, când a trecut timpul. Am procedat ca pevremuri, când aveam emisiuni săptămânale la radio şi când nu veneam niciodatăcu întrebările de-acasă. Am oroare de rigiditate, de tipare, un interviu cuîntrebările prestabilite fiind, obligatoriu, scorţos. Importantă e tema,coeficientul de inteligenţă al interlocutorului şi abilitatea de a formularapid întrebări, generate de povestea celui cu care discuţi. De mine nu suntmulţumită 100%, - după am ascultat o treime din înregistrare - pentru că am camlungit cuvintele pe alocuri şi am scăpat şi-o cacafonie la un moment dat. Celmai important lucru, în schimb, e că tonul lejer a fost un liant conversaţionalperfect, fostul preşedinte realizând o frescă extrem de interesantă a unortimpuri care, mulţumită înregistrărilor din această perioadă, va rămânemărturie şi pentru cei ce vor veni. Cred că se poate vorbi de temelia unei„fonoteci de aur” locală, care voi încerca să fie cât mai amplă şi cât maidiversă. Trebuie să recunosc că am prins gust, n-am mai făcut de multă vremeinterviuri şi se pare că mi-era dor.

Lecţii de dans pentru nevăzători

2011-09-19T18:53:00.003+02:00

În această seară au demarat, la Botoşani, cursuri de dans la Filiala Nevăzătorilor din Botoşani. Ele marchează debutul Proiectului "50 de ani de viaţă în penumbră pentru nevăzătorii botoşăneni", finanţat de Primăria Botoşani şi cofinanţat de filiala locală a nevăzătorilor. În următoarele două săptămâni, Gabriela Pricopie va fi instructor de dansuri populare, iar Flavius Damean le va "preda" nevăzătorilor, adulţi şi copii, dansuri de societate. După prima seară, când tema lecţiei au fost paşii de horă, Gabriela Pricopie s-a declarat realmente impresionată de maniera în care s-au descurcat cursanţii, de toate vârstele.

Figuri de ceară şi botoşănenii ce le au în grijă, la Galeriile de artă din Botoşani

2011-09-19T15:27:00.004+02:00

Cu Einstein, cu Cleopatra şi cu Vladimir Putin...

2011-09-19T13:15:00.002+02:00

În versiunile lor din ceară, aduse la Galeriile de artă"Ştefan Luchian" Botoşani de la Muzeul "Figurilor de Ceară"din Sankt Petersburg - muzeu înfiinţat în 1705, la initiativa Ţarului Petru I. Expoziţia itinerantă, în caresunt 39 de figuri de ceară, a ajuns la Botoşani la iniţiativa directoruluiLucica Pârvan şi poate fi admirată până la finele lunii octombrie. Intrarea ecu bani, dar fotografiatul e gratis!!! N-o rataţi!!!

Nu se putea să nu închid ochii într-o fotografie...

Inventivitate constructivă "a la Botosani": balcoane cu ziduri în loc de geamuri!

2011-09-17T18:05:00.000+02:00

Cişmea lângă Pietonalul Unirii. Suplineşte, probabil, artezienele ce au fost în "stand by" vara asta...

2011-09-17T18:01:00.000+02:00

Trei "heartrockeri", după ce s-au scurs vreo şapte ani de când "Heartrock" era doar o idee...

2011-09-16T21:11:00.001+02:00

Şi port şi tricoul cu numele festivalului, special pentru întâlnire...

Regizori de geniu, regizori de duzină

2011-09-15T17:45:00.000+02:00

În momentul în care faci un efort şi de desprinzi deplatitudinea cotidianului, ţi se poate întâmpla să ai revelaţii. Aşa mi s-aîntâmplat mie, după ce am petrecut trei după – amieze în sala Cinematografului„Unirea” din Botoşani, unde rulează filme ruseşti (am lipsit doar marţi, cândrula o comedie, gen după care nu mă dau în vânt!). Am văzut „Italianul” (2005),în regia lui Andrei Kravciuk, „Asasinul ţarului” (1991), regizor KarenŞahnazarov şi „Fiica din America” (1995), în aceeaşi regie.

Subiecte diferite, regizori diferiţi, dar şi un numitorcomun: realismul redat cu mare artă, fără tuşe grosiere, fără înflorituripentru public, fără note false. Filme cu actori foarte buni, indiferent devârstă, sub bagheta unor regizori de ţinută. Cu regret trebuie să spun, nu m-aupasionat, câtuşi de puţin, filmele româneşti de după ’90, cu toate premiileadjudecate pe la festivaluri, tocmai pentru că, nu o dată, împingeau realitateaspre zona grotescului.

Un regizor bun te faci să uiţi că pe marele ecran suntpersonaje şi nu oameni din lumea reală. Te face să trăieşti dramele pe care leconstruieşte şi să te gândeşti, bună vreme, la ceea ce ai văzut. Mă tem căducem lipsă de astfel de regizori, multe din cele ce se întâmplă înafaramarelui ecran beneficiind, din păcate, de regizori de duzină.

Deţinuţi botoşăneni la lucru în oraş, "disdedimineaţă"

2011-09-14T06:34:00.002+02:00

Detalii, pe http://botosaninews.ro/67862/economic/solutie-de-criza-lucrari-publice-cu-muncitori-inchiriati/

Au venit ruşii la Botoşani!

2011-09-12T18:09:00.001+02:00

Secvenţă din filmul "Italianul"

Pe marele ecran, ca să fiu mai explicită, în spaţiul Festivaluluide film rusesc Kino+, găzduit de Cinematograful „Unirea „Botoşani”. Evenimentula fost iniţiat de Universitatea dinBucureşti (Catedra de filologie rusă şi Departamentul Servicii pentru Studenţi)şi Comunitatea Ruşilor Lipoveni din România. Debutul a fost unul de ţinută,filmul „Italianul” (2005), în regia lui AndreiKravciuk, ducându-mă cu gândul la cinematecile de altădată. Voi detaliadupă-amiaza de azi pe un alt site, dar îmi permit să vă recomand, dacă nu aţiajuns astăzi la Cinema, să nu rataţi următoarele după-amieze.

Intrarea e gratis şi veţi întâlni o lume despre care nuştim, de fapt, mare lucru. Marţi, 13 septembrie la orele 16.00 rulează comediamuzicală „Oamenii jazz-ului (1983), regizor Karen Şahnazarov. Miercuri, laaceeaşi oră, vă aşteaptă un film istoric, „Asasinul ţarului” (1991), regizorKaren Şahnazarov, pentru joi fiind programată „Fiica din America” (1995), înaceeaşi regie. Vineri, la Cinematograful botoşănean rulează tragicomediaBrigada artistică de agitaţie “Dă-n duşman!” (2007), regizor Vitali Melnikov,sâmbătă comedia „Şîrli-mîrli” sau „Bucluc la indigo” (1995), regizor VladimirMenşov, iar duminică filmul „Steaua” (2002), regizor Nikolai Lebedev.

Septembrie, la Botoşani, cu flori de castan şi de salcâm

2011-09-12T13:28:00.000+02:00

Le puteţi admira în vecinătatea Bisericii "Sf. Gheorghe", pe strada "Cuza Vodă şi în debut de Pietonal...

"Moara dracilor", într-o intersecţie din Botoşani. Adică asfaltări în regim accelerat, că încă e frumos afară...

2011-09-12T13:19:00.000+02:00

Botoşănenii şi-au "recăpătat" Pietonalul din mâinile constructorului

2011-09-12T07:11:00.000+02:00

Grădina de vară din Botoşani şi-a închis porţile toamna

2011-09-12T07:01:00.001+02:00

Pe 11 septembrie, la vreme de seară, liceenii "Atelierului de teatru" de la Colegiul Eminescu au încheiat stagiunea de la Grădina de vară din Botoşani cu piesa "Reţeta dragostei", după un text de Sabina Bălan. Îmbucurător e numărul mare de spectatori, ce nu mai aveau loc pe scaune, marea majoritate tineri. Spaţiul neconvenţional, ce a găzduit şi proiecţii cu piese de teatru jucate de actorii Teatrului "Mihai Eminescu" "în alt mileniu", nu era, în schimb, pe gustul publicului ceva mai "scrobit", ce a făcut stânga-împrejur din faţa porţii cu remarci de genul: "Aaaa, dar nu e pavelat pe jos...". No comment!

Simbioza dintre natură şi o scară de bloc

2011-09-11T16:21:00.003+02:00

Proprietatea comună,rămasă moştenire de pe vremea comunismului, a fost şi rămâne, de cele mai multeori, proprietatea nimănui, mulţi locatari de la bloc cheltuind sumeimpresionante doar pentru interioare de apartament sau pentru „flori lafereşti”. Aceiaşi nu par să aibă dureri de cap atunci când păşesc pe scări înparagină, din care „muşcă”, nonşalant, vegetaţia în amintirea vremurilor încare era atotstăpânitoare. Noroc că vine, ceva mai încolo, şi iarna, anotimp încare scara dintr-un cartier botoşănean select va rămâne în simbioză profundădoar cu propriile găuri…

Un zâmbet din concediu...

2011-09-07T14:39:00.000+02:00

Pe post de pui de bogdaproste, în finala Campionatului de atletism de la Iaşi

2011-09-07T14:36:00.002+02:00

Trandafiri în ploaie, la Botoşani

2011-09-06T16:48:00.013+02:00

Doi pusti din Botosani, pasionati de motoare. Ce ati spune de o cursa, la Poligonul ACR, de exemplu...

2011-08-31T20:00:00.009+02:00

Trandafiri albi, încă proaspeţi, deşi acuş e toamnă...

2011-08-29T20:09:00.001+02:00

Hamlet, la "lumina" întunericului

2011-08-29T08:07:00.006+02:00

Aseară, la Grădina de vară a Teatrului „Mihai Eminescu” a fost prezentată publicului înregistrarea spectacolului „Hamlet” de William Shakespeare - jucat de actorii Teatrului „Mihai Eminescu” în 1998. Latura tehnică a videoproiecţiei urmărită de numeroşi botoşăneni a fost asigurată de Gelu Râşca. Din păcate, au lipsit din public actorii ce au jucat în piesă acum 13 ani, posibila lor prezenţă putând da o altă strălucire evenimentului. A fost de faţă, în schimb, la precedenta proiecţie a spectacolului „Însemnările unui nebun”, actorul Daniel Badale, după cum spune Traian Apetrei - directorul Teatrului „Mihai Eminescu”.

Savoarea hibernală a ardeilor copţi

2011-08-25T17:38:00.003+02:00

Cu ani buni în urmă, când s-a apropiat toamna, mi-am luat o lună de concediu. În care am hămălit de parcă mă câştigase cineva la loz în plic. Am făcut „n” varietăţi de zacuscă, murături fel de fel şi tot ce mai poate însemna conservă de iarnă. Am avut, astfel, tot felul de bunătăţi la venirea frigului, dar concediul meu a fost un fiasco absolut. Cu trecerea timpului, m-am mai liniştit. Au început să apară legume congelate pe la supermarketuri, murături sofisticate, iar de dulceţuri nu mai spun. Plus că mama perseverează, toamnă de toamnă şi face zacuşti şi pentru mine. Eu îmi mai bat capul, un an da şi unul nu, cu păstăi puse la congelator, cu vinete aşişjderea şi, toamnă de toamnă, cu mulţi ardei, kapia şi gogoşari… Cu ultimii e de poveste… Cari sacoşe „fără număr”, ca un veritabil hamal licenţiat cu alergie la statutul de şofer şi apoi stai la gura cuptorului până-ţi sare tensiunea din schemă… Ca să nu mai spun că nici amprentele nu ţi le mai poate lua cineva, atât de fripte îţi ajung degetele… Iar în final, din toată armata de sacoşe îţi rămân nici pungi mititele, ce ar vorbi, dacă le-ai lăsa, despre inutilitatea demersului… Era să uit, de câteva zile mai şi miroase toată Calea Naţională a ardei copţi, nu doar scara mea…

Dar şi când vine iarna şi dezgheţi o pungă din rodul muncii tale… Cu puţin ulei de măsline deasupra şi o felie de pâine de secară (că asta ar fi ultima descoperire), la care adaugi o adiere de ger… Miam – miam!

P.S. Ceva de genul ăsta mi s-ar părea interesant să găsesc într-o pagină dedicată femeilor... Cu firescul şi simplitatea lumii reale, în care ne învârtim cu toţii...

Floarea soarelui "de Agafton"

2011-08-25T17:07:00.002+02:00

Lacul Sf. Ana, unde am înotat vara asta, la buna vreme după studenţie...

2011-08-23T19:30:00.014+02:00

Ăsta e locul unde mă odihnesc, între două curse după şoareci.... Ce nu înţeleg e cine e domnul de lângă mine şi de ce e aşa nedumerit...

2011-08-22T18:39:00.005+02:00

Prin Făgăraş...

2011-08-10T20:07:00.009+02:00

Flori de munte, în Făgăraş

2011-08-06T17:06:00.013+02:00

Bâlea Lac, încercând să se elibereze din mrejele ceţii

2011-08-06T16:48:00.011+02:00

Câteva fotografii din concediu. Mai urmează!!!

2011-08-06T08:05:00.006+02:00

Cu papuci de iarnă, de împrumut...

Acasă la Badea Cârţan...

Prin grohotişurile din Făgăraş...

În jeep, fără permisiunea, dar cu acordul tacit al proprietarului...

Dejunând, fix pe marginea drumului...

Graffiti personalizat la Cinema "Unirea" Botoşani

2011-07-28T20:46:00.003+02:00

„Bună ziua”, formulă mult prea complicată pentru unii…

2011-07-26T18:01:00.001+02:00

Una dintre cele mai simple modalităţi de a socializa cu cei din jur este să spui „Bună ziua”. Nu te costă nimic, durează foarte puţin să rosteşti două cuvinte, iar dacă mai şi zâmbeşti când le spui, ai reale şanse să-ţi înseninezi ziua. Din păcate, nu toată lumea judecă aşa. Carenţe, la acest capitol, au „aleşii zilei”, care consideră că li se macină piedestalul imaginar de sub picioare, sau li se ciobeşte blazonul dacă îi salută pe cei pe care, probabil, îi consideră a fi muritori de rând. Azi dimineaţă am avut parte de o astfel de experienţă, motiv pentru care şi scriu postul de faţă. Treceam prin dreptul librăriei de lângă Prefectură, din care iese o doamnă – politician „în foncţie” la momentul de faţă. Mă gândesc s-o salut, că de, sunt educată de la mama de-acasă, iar doamna întoarce, cu seninătate, capul. Iar eu nu puteam să-i salut doar urechile… Zâmbesc, nimănui, şi trag o înjurătură neaoşă în gând, cum făcea bunica când o supărau orătăniile de prin ogradă… Evident, după tentativa nereuşită de salut, altul nu mai vede de la mine şi mai şi povestesc episodul cunoscuţilor, cu nume, de această dată… Sunt venită din 1989 în Botoşani şi am văzut sumedenie de personaje ce au urmat traseul ascendent şi coborâşul de rigoare… Puţini dintre ei, care au lăsat loc de bună ziua, şi-au regăsit locul în societate după ce n-au mai fost în cărţi. Restul, care sunt doar în mintea lor semizei, demult nu mai înseamnă nimic pentru nimeni… Aşa că spuneţi „Bună ziua”, doamnelor şi domnilor, nu vă costă nimic!

O ţinută acasă şi alta la nunta Paulei...

2011-07-25T18:05:00.003+02:00

Alvaro şi noii săi prieteni, la patiserie. Eu făceam poze!

2011-07-24T16:59:00.003+02:00

Paula Enache, acum Paula Fabbri, cu soţul său Emidio

2011-07-23T18:37:00.003+02:00

Prietena mea Paula, cu care am lucrat la două cotidiane locale (eu la scris şi ea la tehnoredactare), este un om realmente ambiţios. Deşi avea o meserie pe care n-o stăpânesc mulţi, a mai făcut o postliceală sanitară şi a reuşit, după formalităţi infinite, să ajungă să lucreze în domeniul sanitar în Italia, la Ravenna. Acolo l-a cunoscut pe cel ce avea să-i devină soţ, s-au cununat civil în Italia şi religios azi, la Botoşani, sub privirile emoţionate ale părinţilor. Casă de piatră şi multă fericire!

Fântâni raţionalizate. No comment!

2011-07-19T20:32:00.003+02:00

Apă, pe săturate, la gura canalului

2011-07-19T19:21:00.007+02:00

La intersecţia străzilor Ştefan Luchian cu Octav Onicescu apa se revarsă cu generozitate. După cum susţin trecătorii, curge în halul ăsta de dimineaţă, de la 10.00. Pe drum am aflat că mai sunt vreo trei puncte în oraş unde e apă la liber. Aşa că nu mai e nevoie să curgă şi la robinete!

Resemnare

2011-07-19T18:32:00.003+02:00

Astăzi, de pe la orele 14.00, nu curge apă la robinet. Tot pe Calea Naţională, adică prin buricul urbei... E trecut de 19.30 şi nu e niciun semn că ar veni. M-am resemnat, oarecum, fiindcă mă gândesc că dacă mă înfurii, fac riduri... Mă gândesc, agale, la statisticile DSP-ului cu bolile ce apar din cauza igienei necorespunzătoare... Ca să mai schimb putin mediul, mă duc până la fântâna de pe strada învecinată... Îmi imaginez ce coadă o fi pe-acolo... Dar poate mai facem un schimb de experienţă în materie de înjurături...

Tabără, la mare, pentru 10 copii ce au participat la evenimentele culturale din satul Eminescu

2011-07-19T14:44:00.003+02:00

Pe 10 august, 10 copii din satul George Coşbuc, aflat la doi paşi, peste deal, de satul Mihai Eminescu din comuna Gorbăneşti, vor pleca în tabără la Costineşti, însoţiţi de învăţătorul lor, Constantin Puianu. Tabăra este un dar pentru prezenţa lor la activităţile culturale ce au prins viaţă "la statuie", copiii fiind responsabili şi de acţiuni de ecologizare în zonă. Trebuie sa recunosc că mă bucur, de-a binelea! E foarte posibil ca şi ceilalţi 10 copii din sat să meargă în tabără la Agafton, dar despre asta, la timpul potrivit.

Oameni incredibili

2011-07-18T19:46:00.006+02:00

Am întâlnit astăzi un tânăr, venit de undeva de la capătul pământului, din Chile. Numele său şi titulatura impun şi atrag atenţia: doctorandul Álvaro Alejandro Albornoz Castro, numai că dincolo de CV e un om care zâmbeşte cu seninătate şi care face lucruri incredibile pentru aceste timpuri. A învăţat limba română în ţara lui, după o gramatică din 1947! A tradus lirica lui Eminescu şi scrierile lui Creangă, a adunat cărţi pentru o bibliotecă românească şi a obţinut şi promisiunea asigurării transportului până în ţara sa de la un particular, că ambasada nu s-a obosit să-i răspundă, în vreun fel… Vrea să promoveze cultura română şi geniul lui Eminescu peste Ocean, să realizeze punţi între culturi….
Nu ştiu, m-am uitat la el ca la un extraterestru, auzind ce-l preocupă… A avut o bursă de la Institutul Cultural Român (acum e ramas pe cont propriu) şi colaborări în România, în zona noastră cu Biblioteca judeţeană „Mihai Eminescu”. Pe 28 iulie, va pleca înapoi în tara lui, dar voia să mai rămână câteva zile pe meleagurile noastre. Am aflat, am vorbit cu directorul Colegiului „Laurian”, Ioan Onofrei, care i-a asigurat cazarea noaptea asta la internatul liceului. Mâine dimineaţă, a fost invitat de Ludwig Schibinschi să meargă cu el în tabăra de la Agafton, unde sunt sigură că se va simţi bine, fiindcă dl. Schibinschi a fost şi rămâne un veritabil „one man show”. Voi vorbi mâine dimineaţă şi la Memorial, mi s-ar părea firesc ca măcar o zi să stea acolo, e un om venit să studieze şi cred că după gura de oxigen de la Agafton un popas printre file îngălbenite îi va veni mănuşă.
În genere, cred că acei oameni ce ajung pe meleagurile noastre trebuie să plece cu o părere bună despre noi. Cu atât mai mult, atunci când e vorba de oameni speciali, precum Alvaro.

Secvenţe de la Academia itinerantă "Andrei Şerban", găzduită de Memorialul Ipoteşti

2011-07-17T10:44:00.004+02:00

Mulţumiri, pentru fotografii, doamnelor Geanina Zaharescu şi Mihaela Aniţului

Ştiu, deci suport!

2011-07-15T09:37:00.003+02:00

Citesc în Monitorul că a binevoit să crape o conductă de oţel şi că locuitorii Căii Naţionale nu vor avea apă până pe la orele 13.00. Acum e altceva... Ştiu, îmi dozez răbdarea, folosesc butelca de apă plată şi apa păstrată pentru orice eventualitate (care s-a şi ivit) şi mai plec şi la slujbă, înaintea amiezii, când era programat. Dar nu mă pot abţine să constat că nimic nu mai e ca altădată, nici măcar oţelul...

Elevii zilelor noastre sunt neastâmpăraţi. Aşa că e nevoie de disciplină, când aduci şcolarii la locul de adunare

2011-07-14T20:13:00.002+02:00

Sugestie pentru etnografi: "rechizionaţi" băncile rătăcite prin cartiere, ce seamănă cu piese de muzeu!

2011-07-14T20:00:00.006+02:00

Mulţumesc din inimă, Nova Serv!

2011-07-13T17:31:00.004+02:00

Nou update. A venit apa la orele 20.35. Mare minune... Mă duc să aprind o lumânare pe la o biserică din vecinătate... Dar întâi să umplu niscaiva oale şi căldări, că nu se ştie...

Update, cum se scrie în mass - media. Înţeleg de la vecinii de la parter că motivul pentru care nu avem apă se ascunde în ilustra groapă din trotuar. Şi că lucrătorii au plecat acasă şi nu se ştie dacă se mai întorc. No comment!

Nova Serv, parcă aşa se cheamă noul operator de apă din Botoşani. Care a anunţat, prin intermediul unor site-uri locale de ştiri, unde se opreşte apa zilele astea la Botoşani. Mă rog, scria de Ştefan Luchian, de Octav Onicescu, dar nu şi de Calea Naţională, unde cu onor stau. Şi unde n-am avut apă ieri vreo 10 ore şi azi de dimineaţa până acum. E trecut de 18.30 şi la robinete zăranie apă! Domnilor şi doamnelor, e plină vară, e caniculă, mai facem şi noi un duş, mai spălăm un blid, dacă avem cu ce! Iar mâine se opreşte gazul tot de dimineaţa până spre înserat. Nu ştiu cum, mileniul ăsta III începe să semene a Ev Mediu!

Şi eu cu pisoiul, într-o curte de-adevăratelea, cu aer curat şi multă tihnă...

2011-07-12T19:06:00.002+02:00

Neluţu, un pisoi norocos

2011-07-12T18:38:00.011+02:00

Neluţu sau Ieduţu (stăpânii lui încă nu s-au hotărât cum să-i spuie) e un motănel adoptat de colegul meu de la Filiala Nevăzătorilor - Cezar Vieru - de la un magazin de animăluţe. L-a luat mic şi teribil de speriat, dintr-o cuşcă (i-am pus şi eu o pilă jivinuţei). La început n-a socializat cu nimeni, stătea prin pod, muşca, zgârâia, ce mai, era nenorocire. Până când a început să se adapteze şi să fie prieten inclusiv cu cei doi câini din ogradă. Iepurele nu-i place, deşi urecheatul avea altă părere, dar, cu toate astea, e fericit, iar stăpânii îl iubesc. Zburdă pe garduri, prin copaci, peste tot. Asta da poveste cu Happy end!