Tinereţea, anticamera paradisului pierdut
Să fie oare - n clipa când obosim să mai privim înainte fiindcă nu mai
credem că ar fi ceva de văzut în acea direcţie şi ne-ntoarcem cu ochii
amintirii spre clipe din trecut? Sau când blazarea, oboseala, rutina devin
ingrediente ale cotidianului, când orele se scurg în mici răutăţi şi bârfe, iar
gândurile se împart între reţete culinare, socotelile coşului zilnic şi
programul TV? Sau e momentul când nu poţi să mai arzi pentru o idee, să-ţi mai
construieşti un ideal în care să crezi şi să-l urmăreşti în timp, când nu mai
reuşeşti, chiar dacă ai vrea, să fii cu adevărat sincer. Un semnal ar fi
naşterea convingerii că între tine şi cei biologic tineri s-a ivit o prăpastie peste care nu mai poţi arunca punţi de
înţelegere. Când mintea refuză să priceapă nonconformismul lor, veşnica revoltă
împotriva a tot şi a toate, când muzica lor, blugii tăiaţi şi extravaganţele
verbale ţi se par atentate la bunul simţ. Când ai putea să juri că tu n-ai fost
niciodată asemeni lor, că ai avut întotdeauna capul pe umeri şi înţelepciunea
întipărită pe chip. Ştii că ai trecut acea linie atât de greu de definit şi
când sufletul îţi devine asemenea unui geam mat, inima îşi pierde puritatea şi
candoarea, nu mai visezi cu ochii deschişi, iar visele din timpul nopţii nu mai
sunt străbătute de lumină. Oboselii sufletului i se adaugă cea fizică şi atunci
îi priveşti cu ochi răi pe cei care sunt aşa cum nu-ţi aminteşti tu să fi fost,
ei sunt o generaţie, tu alta, iar legea firii spune de multe ori că e vorba de
lumi diferite. Şi - atunci realizezi că
ai ajuns ceea ce-ţi doreai în copilărie sau adolescenţă să devii şi, ciudat, nu
simţi nici o bucurie. (Carmen Moraru, "2004")
Comentarii