Interviu cu Moş Crăciun... realizat cu ani în urmă, la Radio Fix Botoşani

Carmen Moraru: În această seară, în studio sunt trei invitaţi speciali. Numai că înainte de a începe conversaţia, trebuie să punctez neapărat ceva: anume că atât copiii cât şi adulţii e foarte important să creadă că Moş Crăciun există. Doar că planeta e foarte mare, ajunge greu în toate colţurile ei şi atunci îşi caută, pe diverse continente, mesageri. Cei trei oaspeţi din această seară exact asta sunt: mesageri ai lui Moş Crăciun! Domnule Schibinschi, de cât timp?
Ludwig Schibinschi: …de vreo 20 de ani…
Carmen Moraru: Domnule Perevoznic?
Boris Perevoznic: Eu cam am vreo 45 de atât de când sunt în aceeaşi bună convieţuire…
Carmen Moraru: Marius, tu eşti cel mai tânăr Moş Crăciun din încăperea asta…
Marius Rusu: Cel mai „democrat”… Din ’90 până inclusiv astăzi sunt Moş Crăciun…
Carmen Moraru: Asta înseamnă că tu eşti singurul care nu a fost Moş Gerilă…
Marius Rusu: Nu l-am prins pe Moş Gerilă decât elev la şcoală şi… tremuram în faţa lui…
Carmen Moraru: De ce?
Marius Rusu: De emoţie şi fiindcă era iarnă, chiar de frig…
Carmen Moraru: Poate fiindcă îl chema Gerilă…
Marius Rusu: Eram prea mic să mă gândesc la asta. De fapt, cred că şi atunci şi acum copiii sunt foarte interesaţi de darurile moşului. Îl primesc şi pe Moş, cu emoţie, cu dorinţă, dar darurile contează cel mai mult.
Carmen Moraru: Domnule Perevoznic, sunteţi „Moşul” cu cele mai vechi state de serviciu. Cum aţi devenit „mesager” al lui?
Boris Perevoznic: Foarte simplu. Eram tânăr, tocmai terminasem Institutul, când o doamnă educatoare m-a rugat s-o salvez. Vorbise cu-n părinte care n-avea barbă, n-avea sac, n-avea una, n-avea alta. Nicio problemă, eu aveam de toate. M-am dus la teatru şi am încropit o ţinută de Moş Gerilă, la vremea aceea. Am intrat în sală şi copiii au fost foarte impresionaţi: moşul meu avea barbă naturală (era bine lipită!). Am avut şi eu emoţii, ca orice debutant, dar am scos-o la capăt. Am făcut şi fotografii cu copiii care au ajuns bunici între timp…Acesta a fost debutul. Importantă rămâne bucuria cu care copiii îl primesc pe acest personaj superb, care vine şi cu căruţa, şi cu elanii şi cu boii şi cu renii…Cu ce ajunge mai repede… Uneori chiar cu maşina.
Carmen Moraru: Mai nou, am văzut că vine chiar cu tramvaiul…
Boris Perevoznic: Aşa e. Îmi amintesc că acum câţiva ani am plecat, pe post de Moş Gerilă, cu o sanie cu cai, din faţa Consiliului. Era şi zăpadă… Aveam un sac cu bomboane cu care am ajuns pe jumătate în parc. Copiii strigau „Moş Gerilă, Moş Gerilă”, iar eu le aruncam bomboane… Erau clipe de sărbătoare. În parc se făcea Orăşelul Copiilor, iar cei de la „Palat” erau foarte implicaţi. Fostul „tovarăş” Schibinschi ne poate spune mai multe despre asta… Sunt oamenii care au muncit şi au menţinut tradiţia, pentru că exista pericolul ca acest personaj să dispară. Pericol ce există şi acum… Suntem inundaţi de totul de Crăciuniţe cu fustiţe scurte, aşa că e posibil să nu mai fie nici Moş Crăciun aşa cum îl ştim…
Carmen Moraru: Să vină în pantaloni scurţi!
Boris Perevoznic: La televizor îţi arată cum se fac cursuri pentru Moş Crăciun, iar copilul nu mai ştie ce să creadă…
Marius Rusu: De la o vârstă foarte fragedă începe să-şi piardă credinţa…
Boris Perevoznic: Asta pentru că e bombardat cu tot felul de minuni, care mai de care mai sexi…
Carmen Moraru: Bine, dar asta duce rapid la demitizare. Noi încercăm să păstrăm credinţa în Moş Crăciun, iar segmentul comercial denaturează lucrurile la extrem!
Boris Perevoznic: Ei au impresia că dacă intri în magazin şi-ţi apare în faţă o Crăciuniţă cu picioarele goale, cumperi tot ce-ţi iese în cale…
Marius Rusu: De-un singur lucru sunt foarte convins: că emoţia întâlnirii cu „Moşul” n-o să dispară, chiar dacă e vorba de copii mai mari, care nu prea mai cred în existenţa lui. Chiar şi la ultima serbare la care am fost am simţit asta.
Carmen Moraru: Domnule Schibinschi, e totuna ca un copil să găsească dimineaţă darurile sub brad sau să le primească de la Moş Crăciun?
Ludwig Schibinschi: Sigur că bucuria e mult mai mare atunci când vine Moş Crăciun… Înafara situaţiilor pomenite deja de colegii mei, pot spune că şi vecinii apelează des la mine. Ştiu că am fost Moş Crăciun la Palat, prin grădiniţe, şcoli şi atunci vor ca şi copilul lor, mai mic sau mai mare, să trăiască bucuria „întâlnirii”… Este un simbol care trebuie păstrat în acele zile de decembrie, în care atmosfera e cu totul altfel… Parcă încep şi eu atunci să cred în Moş Crăciun!
Carmen Moraru: Nu e periculos să mergeţi la copiii vecinilor? Pot să vă recunoască…
Ludwig Schibinschi: E mai periculos să mergi la vecine, nu la copii…
Boris Perevoznic: Eu am un vecin, nu spun cine, persoană importantă, care m-a rugat să vin anul acesta la fetiţa lui de cinci anişori. În fiecare an am tot fost ocupat şi n-am ajuns şi era supărat că fetiţa lui nu l-a văzut niciodată pe „Moş” la ea acasă. A tot găsit darurile sub brad, dar nu l-a atins pe cel ce credea că i le-a adus. Aşa că anul acesta mă duc!
Carmen Moraru: Şi cu barba moşului, de care trag copiii, e o problemă. Dacă nu mă înşel, te-am văzut o dată, Marius, că-ţi lăsasei barbă, ca să fii cât mai credibil cu putinţă… Eu, cel puţin, m-am cam speriat de noul tău look…
Marius Rusu: Acum doi ani am încercat să fac un Moş Crăciun adevărat. Mi-am lăsat barbă, dar nu am reuşit să găsesc acea substanţă magică, cu ajutorul căreia s-o decolorez şi să devină albă. Ştiu că există, dar n-am găsit-o eu. Am descoperit un spray argintiu, dar nu era ce trebuie, aşa că înainte de Crăciun m-am bărbierit. Numai că nu renunţ uşor la ideea asta, o dată şi o dată o voi pune în practică…
Ludwig Schibinschi: E nevoie de răbdare vreo 30 de ani…
Marius Rusu: 30 de ani? Mulţumesc frumos! Fiind cel mai tânăr, am timp să aştept…Am ţinut întotdeauna ca Moş Crăciun să arate cum trebuie şi nu doar asta, ci să şi intre în jocul copiilor, să ştie să vorbească cu ei… Foarte mult contează atmosfera…
Carmen Moraru: Chiar, cum intraţi în atmosferă?
Ludwig Schibinschi: Eu trebuie să recunosc că am învăţat foarte mult de la alţii. Actorii au un mare avantaj. Eu fac diferenţa între Moş Crăciun profesionist, care-şi calculează fiecare gest şi cel improvizat, căruia i se văd bocancii, copiii îşi dau ghionturi… E mare lucru să ştii să te pregăteşti…
Boris Perevoznic: Copiii sunt excelenţi observatori, ei remarcă fiecare detaliu. Mie mi-a povestit o directoare, care a rămas „în pană” de Moş Crăciun, cum a fost nevoită să joace ea rolul. Deşi s-a aranjat cât a putut, i-a scăpat un detaliu: a intrat cu pantofii ei. Iar un copil a strigat imediat: „Uite, Moş Crăciun are pantofi ca doamna directoare!”. Cu copiii nu te poţi juca, ei sunt fantastici, observă absolut orice. De multe ori îmi pun şi ochelari, pentru că ţi se uită în ochi.
Marius Rusu: Eu doi ani la rând am purtat ochelari cu dioptrii multe. Şi dacă apucă să se aburească, nu mai vezi ce scrie pe etichete, başca mai dai cu picioarele de scări… Apar tot felul de chestiuni haioase… Vreau să mai spun că există părinţi, educatori, care - dacă le-a plăcut colaborarea cu Moş Crăciun - te mai cheamă şi la anu’. Şi atunci ai ocazia să remarci evoluţia copilului căruia îi duci daruri. Este imposibil să nu reţii un cât de mic detaliu şi dacă i-l aminteşti copilului, să vedeţi ce faţă face: „Ia te uită, Moşul, n-a uitat…”
Boris Perevoznic: Un Moş Crăciun autentic se interesează. Când mă duc la o şcoală, încerc să aflu cât mai multe. Cine nu-şi ascultă părinţii, cine nu mănâncă, sau cine învaţă bine, cine a luat premiu…Şi când merg într-o familie e întotdeauna cineva care-mi spune mai multe despre copil…Aşa îţi faci un bagaj de date pe care i-l arunci în faţă şi atunci copilul rămâne uimit!
Carmen Moraru: În felul acesta creşte şi respectul pentru Moş Crăciun…
Boris Perevoznic: Da, el atunci crede. Spune: „Extraordinar! Numai eu cu mama ştiam asta şi acum ştie şi Moş Crăciun”. Sunt unii care au curaj şi întreabă: „Da’ de unde ştii, Moş Crăciun?”.
Carmen Moraru: Şi ce le răspundeţi?
Boris Perevoznic: Ei – le spun – dar Moş Crăciun ştie tot!
Carmen Moraru: Poate că un Moş Crăciun credibil ajută şi la educaţia copilului. Dacă micuţul ştie că Moşul vine şi la anu’ şi-l urmăreşte între timp, va fi mult mai atent în tot ce face…
Boris Perevoznic: Aşa e. Pentru că Moş Crăciun îl atenţionează şi-i spune: „Uite, asta nu e bine, aşa să nu mai faci. Şi copilul ascultă. Tremurând ascultă! Sunt emotivi…Când revin peste un an, îmi spun: Am mai minţit…
Carmen Moraru: E ca la spovedanie…
Boris Perevoznic: Mai rău!
Marius Rusu: Astăzi, pentru a doua oară, un băieţel a început să plângă de emoţie. Toată lumea era panicată, el plângea cu sughiţuri şi atunci i-am spus: „Dacă mai plângi, încep să plâng şi eu!”. S-a oprit în secunda următoare şi a început să râdă! Trebuie foarte mult tact atunci când lucrezi cu copiii.
Carmen Moraru: Cred că Moş Crăciun trebuie să fie şi un foarte bun psiholog…
Ludwig Schibinschi. Acesta e un foarte mare adevăr. Te adaptezi pe moment, dar ţii şi cont de experienţa anilor trecuţi.
Carmen Moraru: Informaţiile aflate înainte sunt una, dar şi expresia copilului te ajută să găseşti mai repede calea spre sufletului lui.
Marius Rusu: Important e şi cum arată Moşul… Un Moş Crăciun costeliv e dezolant. Pe când un Moş Crăciun voinic, sănătos… Eu le spun. „Uite, Moşul a mâncat bine, există atâtea vitamine, aşa să faceţi şi voi…”. Chiar le controlez burticile, să văd cât de bine mănâncă, vreau să văd unghiuţele, că mai am reclamaţii de la doamne…
Carmen Moraru: Dacă ai fi fost slab, te-ai mai fi făcut Moş Crăciun?
Marius Rusu: Nu ştiu, poate m-aş mai fi gândit.
Boris Perevoznic: Puteai spune că Moşul vine de departe, n-a mâncat de trei zile…
Carmen Moraru: Există şi tot felul de accesorii. Nu e greu de improvizat o burtică…
Marius Rusu: Un coleg de la teatru mi-a adus aminte astăzi de barba pe care am văzut-o într-un magazin de la Avignon. Toată lumea îşi cumpăra telefoane mobile şi tot felul de suveniruri, numai eu eram disperat că dacă n-o cumpăr, nu mai găsesc alta! Mi-au amintit colegii că nu suntem, totuşi, în România…
Carmen Moraru: Cum arăta?
Marius Rusu: Era frumoasă şi foarte bogată. Am mai văzut eu prin Franţa şi măşti şi costume care mi-au plăcut, dar pe care nu mi le-am permis.
Boris Perevoznic: Eu am observat o evoluţie sau o involuţie a mantalei lui Moş Crăciun. Pe vremea lui Moş Crăciun, era până la pământ. Acum au început să apară un fel de scurteici pe care e aplicat puţin alb şi nu am înţeles de ce. Văd că am modernizat toată istoria… Chiar la colţ se fac fotografii cu un Moş Crăciun ultramodern, în pantaloni şi haină scurtă…
Ludwig Schibinschi: Au venit multe costume de la turci, ce sunt din două piese.
Marius Rusu: E un avantaj pentru moşul, când se urcă în sanie…
Boris Perevoznic: Da, un moş ca tine, care sare sprinten. Da unul ca mine, un hodorog…
Marius Rusu: Am purtat şi eu într-un an patrafirul acela şi era să mă împiedic în el şi să cad în nas…
Carmen Moraru: Şi acum ai costum din două piese?
Marius Rusu: Da, recunosc…Da’ eu sunt din ’90…
Carmen Moraru: Domnule Schibinschi, dumneavoastră l-aţi prins şi pe „Moş Gerilă”. Cum era pe vremea aceea? „Meseria” era diferită, vă primeau copiii altfel?...
Ludwig Schibinschi: Nu. Dar ţin minte o implicare mai mare a autorităţilor. Îl ţin minte pe fostul primar, pe domnul Cojocaru, Dumnezeu să-l ierte, care se implica puternic. Mai cu forţa, mai cu rugămintea. Şi în parc venea marea masă a copiilor. Nu ştiu care să fie cauza. Sigur că erau lipsuri mai mari şi darurile aveau alt farmec.
Marius Rusu: Era şi acea mică grădină zoologică, pe care mi-o amintesc. Cu iepuraşi, cu căprioare…
Boris Perevoznic: Cărora le dădeam să mănânce…
Ludwig Schibinschi: Departe de mine gândul că acum nu există preocupare sau frumos. Când e vorba de copiii, toată lumea - de la prefect, primar, femeie de serviciu, actor, profesori – toţi trăiesc momentul…
Carmen Moraru: Îmi aduc aminte cu drag de felul în care arăta Orăşelul Copiilor. Locuiam la Gura Humorului şi veneam câteva zile în vacanţă aici. Era foarte multă lumină, multă agitaţie şi întradevăr, foarte mulţi copii. Era vată pe băţ, portocale (doar în Orăşel găseai aşa ceva!), maşinuţe, căluţi…Era o plăcere să mergi în Orăşel, la orice oră…Acum te gândeşti de două ori dacă să treci prin parc la vremea înserării, nu mai pomenesc de noapte…În ultimii ani nu mi-a prea plăcut cum arată orăşelul…Poate ar trebui mutat de-acolo…De ce nu, pe Pietonalul Unirii…E mai multă lumină, un plus de securitate pentru copii…
Boris Perevoznic: Aveţi dreptate, ar cam trebui mutat. Dacă acolo în parc s-ar face şi un patinoar, poate ar mai fi ceva… Şi nu înţeleg de ce nu se face, când este RAJ „APA” care încasează sume fabuloase… Nu poate să facă un gest de caritate şi să facă patinoar iarna şi un ştrand vara, cu de la ei putere… Eu am văzut celebrul pom de iarnă din New York, unde vine tot poporul să patineze. E altceva…
Carmen Moraru: Spuneaţi mai devreme că Palatul Copiilor se ocupa foarte mult de amenajarea Orăşelului. Domnule Schibinschi, luaţi iniţiativa, împreună cu şcolile din oraş…
Ludwig Schibinschi: Primăria discută cu noi, nimic de zis. Dar nu mai este atmosfera de altădată. Nu c-am îmbătrânit noi…
Marius Rusu: Mai lipseşte ceva: zăpada! Simţiţi asta? Când e zăpada, sărbătoarea are altă culoare. Şi Orăşelul copiilor arată altfel şi bucuria copiilor e altfel şi cea a oamenilor, în general. Numai că în ultimul timp zăpada ne cam lipseşte. Vine cam târziu, după sărbători.
Boris Perevoznic: Zăpada vine când vrea ea. Dar altceva e regretabil. Chiar în vremuri apuse, de sărbători, oamenii zâmbeau, se bucurau. Acum nu se mai bucură şi nu înţeleg de ce. De fapt, înţeleg. Dacă procentul de sărăcie e atât de mare, ce pretenţii mai putem avea?
Carmen Moraru: Eu am scris odată un articol despre occidentalii care zâmbesc pe stradă inclusiv necunoscuţilor. Arătaţi-mi în România un om care zâmbeşte fără motiv…
Boris Perevoznic. În alte ţări încep să zâmbească de pe 1 decembrie. De-atunci încep să-şi orneze ferestrele, balcoanele, copacii, curţile – unde culmea, nu există garduri şi nimeni nu pune mâna măcar pe un globuleţ! Este o luminaţie, o feerie…Când o să ajungem şi noi să nu ne doară capul ce o să mâncăm mâine şi când n-o să ne mai rămână doar de două bomboane amărâte după ce plătim întreţinerea, curentul şi apa, o să fie altceva…
Carmen Moraru: Spuneaţi că la străini nu există garduri. La noi le fac din ce în ce mai înalte, a început să nu se mai vadă casa din spatele lor. Înainte de ’89, la bunicii mei erau garduri din trei leaţuri şi-un pârleaz. Ei, acum când am mers ultima dată, am văzut că fac şi ei garduri „de-adevăratelea”… La cât îs de înalte gardurile, parcă înţelegi că şi izolarea duce la lipsa capacităţii de a te bucura… Şi mă tem că nici zăpadă nu prea mai avem la ce aştepta. Când eram copil, în fiecare dimineaţa bunicul ieşea din casă cu o lopată sănătoasă şi dădea zăpada deoparte, care era mai mare de un metru! Am mari îndoieli că voi mai vedea aşa ceva!
Marius Rusu: Va mai fi zăpadă. Promit toţi cei trei moşi crăciuni…
Carmen Moraru: Să încerc să cred în Moş Crăciun… Dar aş vrea să mai ştiu şi altceva. Domnule Schibinschi, cum au evoluat darurile din sacul Moşului? Cum erau la început de carieră şi ce duceţi acum?
Ludwig Schibinschi: La început, cu simple bomboane…
Carmen Moraru: Atât?!!!
Ludwig Schibisnchi: Da…
Carmen Moraru: Dar îmi aduc aminte ce bine arătau… Erau învelite în staniol de toate felurile posibile…
Boris Perevoznic: Erau şi gustoase…
Ludwig Schibinschi: Erau şi gustoase şi frumoase, dar într-o perioadă nu le găseam nici pe acelea… Erau momente când băgai mâna în sac, se lipeau, trebuia să le desfaci, trăgeai şi tu de bomboane, trăgeau şi copiii… Acum, mă uit la clasele I – IV, unde suntem implicaţi noi şi văd învăţători care sunt foarte buni pedagogi. Ei nu acceptă să vină părinţii cu pachete mai mari sau mai mici. Se strâng bani şi toţi copiii primesc acelaşi lucru, ceea ce este extraordinar. Apar diferenţe, în schimb, la grădiniţă. Acolo sunt copii cu vârste diferite, părinţii au venituri diferite şi situaţia e schimbată. Poate că ar trebui şi acolo o egalizare…
Marius Rusu: Sunt şi grădiniţe unde se face…
Ludwig Schibinschi: Mă gândesc că toţi suntem părinţi, mai avem copii mici şi trăim cu impresia că al nostru este mai frumos, mai deştept… Nu este aşa… Toţi copiii sunt buni, sunt cuminţi…
Carmen Moraru: Când ajungem mari ne diferenţiem, dar n-am văzut copil urât. Şi nu ştiu cum să spun: strici inima copilului care vede că al lui coleg are un cadou de două ori mai mare. Sigur nu-l mai interesează ce a primit el. Dar nu mi-aţi spus, totuşi, ce fel de cadouri aveţi acum în tolbă…
Boris Perevoznic: Eu am fost recent la o grădiniţă unde copiii au primit daruri în jur de patru milioane fiecare… În plus, erau părinţi care filmau şi fotografiau cu aparate nemaivăzute…Mi-au spus să fac şi eu o poză şi n-am ştiut unde s-apăs. Toate s-au complicat şi sofisticăria asta îşi pierde farmecul. Uite, am poză făcută de bunicul în 1902 şi e perfectă. Şi era făcută cu aparat de acela care pufnea şi sărea fumul în sus. Asta e diferenţa. Ia expuneţi o poză din asta făcută la minut şi o să vedeţi că în două – trei luni nu se mai înţelege nimic.
Marius Rusu: Bine, moşule, dar au apărut acum aparatele digitale, cu transfer pe calculator…
Boris Perevoznic: Ştiu, dar nu se compară cu pozele bunicilor care stau în casă la lumină, pe întuneric, la frig, la căldură şi rămân perfecte!
Marius Rusu: Anul trecut, în jur de 80% din copiii pe care i-am întâlnit mi-au spus: Moş Crăciun, te rog să-mi aduci un calculator!
Carmen Moraru: Şi ce vârste aveau?
Marius Rusu: La grădiniţă grupele mari şi primele clase la şcoală. Anu’ acesta au fost mai puţini, probabil că le-a adus moşul între timp calculatoare…
Carmen Moraru: Nu ştiu, eu nu cred că-i bine să dai copilului de mic foarte multe, pentru că atunci când va creşte nu va mai şti să lupte pentru a obţine un lucru sau altul… Dar mă mai întreb cum se poate îmbunătăţi comunicarea dintre cei mici şi Moş Crăciun. N-ar fi bine dacă aici, în Botoşani, s-ar monta o cutie mare, roşie, în care să se adune doleanţele copiilor pentru Moşu’?
Marius Rusu: Cine ştie cu ce surprize ne trezim… Poate se adună reclamaţii pentru Moş Crăciun…
Carmen Moraru: Cu ce situaţii deosebite v-aţi mai confruntat în decursul „carierei” de Moş Crăciun?
Ludwig Schibinschi: Eu am fost recent invitat la Penitenciar. Mai emoţionat eram eu, că nu ştiam dacă mai ies…
Marius Rusu: Şi cui ai dat daruri, Moşule?
Ludwig Schibinschi: Deţinuţilor…
Marius Rusu;: Adică unor copii mai mari, dar obraznici!
Ludwig Schibinschi: Nu… Acolo e o disciplină. Ţi se face control de sus până jos, zăvoarele se trag… Ca om care nu cunoşti, rămâi surprins, dar te obişnuieşti. Într-un an am dat daruri pregătite de Penitenciar şi am venit şi cu un mic program artistic pregătit de copii. Deţinutele au simţit cel mai puternic emoţia momentului. Ele resimt mai intens dorul de copii, de casă şi e imposibil să nu le emoţioneze un copil care cântă în faţa lor… Acolo, cu siguranţă, mor de plictiseală şi orice schimbare de atmosferă contează…
Carmen Moraru: Vreau să mai aflu ceva. Până la ce vârstă mai cred copiii în Moş Crăciun?
Ludwig Schibinschi: Până pe la şase ani. Pe la şapte deja încep să-şi pună întrebări. Cei de la grupa mică şi mijlocie trăiesc momentul. Pe ei încă îi mai „păcălim”. La grupa mare e mai greu. Sunt foarte atenţi, te studiază… Orice amănunt te poate da de gol!
Carmen Moraru: Vă treziţi cu replici neaşteptate?
Marius Rusu: Tot felul. Şi au şi nenumărate întrebări. Da’ de unde ai luat arborele? Da’ de ce ai luat asta şi nu cealaltă? Da’ mai vii şi-acasă? Da’ de ce mi-ai adus o maşinuţă şi nu un avion…
Carmen Moraru: Mai spuneţi-mi cu ce discurs veniţi în faţa copiilor. E unul prestabilit, improvizaţi…
Marius Rusu: Întotdeauna improvizăm. Acesta e tot farmecul… Te adaptezi. Sunt serbări unde copiii sunt mult mai deschişi, colaborează cu moşul… Chiar dacă nu cred toţi, dar intră în jocul lui…Îi antrenezi şi pe părinţi… Dar depinde şi de cadrele didactice. Eu am întâlnit o învăţătoare care mi-a spus: Moşule, tu stai acolo lângă brăduţ. Când terminăm noi, spui tu ce ai de spus şi gata! E păcat, pentru că e foarte important să fii deschis şi nu ca un bau – bau, pentru că şi copiii te primesc altfel. Dacă ai intrat şi nu te-au acceptat de la început, deja ai devenit sperietoarea lor şi nu e bine.
Carmen Moraru: Se rupe vraja…
Marius Rusu: Aşa e…Moşul nu trebuie să fie în nici un caz o sperietoare, ci Moşul bun şi drag, mult aşteptat de copii…
Carmen Moraru: Vă mulţumesc, dragi Moşi Crăciuni, La mulţi Ani vouă şi celor ce ne-au ascultat. Vă urez s-aveţi condiţie fizică şi imaginaţie, să-i puteţi încânta şi convinge pe micuţii din Botoşani bună vreme de-aici înainte.