Ineditul, o posibilă cheie întru supravieţuire

Trăim vremuri extrem de complicate. Românii ies în stradă, locuitori ai unor state cu ştaif ale Europei fac acelaşi lucru, incertitudinile se ţin lanţ, ai sentimentul că banii nu mai au nicio valoare şi tot aşa. Dacă acorzi atenţie la tot ce se întâmplă, te-apucă migrenele, depresiile şi, bonus, ai toate şansele să dai şi în mania persecuţiei. Acestea fiind datele problemei, nu ştiu de ce mă mai miră faptul că oamenii nu mai zâmbesc decât chinuit şi că nu se mai pot bucura, sincer, orice s-ar întâmpla.

Nici eu nu sunt o fire prea optimistă, nici eu nu-mi găsesc cadenţa în orice clipă şi, cu toate acestea, mă menţin pe linia de plutire. Şi, extrem de important, mă mai pot bucura de lucruri aparent mărunte, ce pentru alţii, cu certitudine, nu înseamnă nimic. Nu ştiu dacă aş putea, atât timp cât sunt cât de cât sănătoasă, să nu mă duc măcar de două ori pe an în satul Eminescu, din comuna Gorbăneşti. Când se apropie 15 ianuarie intru, automat, în priză. Cred că dacă aş fi, Doamne fereşte, la închisoare, aş evada! Dau telefoane, mă agit, încerc să adun oamenii şi plec la drum, fără să ştiu, de multe ori, ce se va întâmpla mai departe.

Fără învăţătorul Constantin Puianu nu ştiu ce m-aş face, el fiind «cheia şi lacata» pelerinajelor ce se fac la vreme de iarnă. Predă de decenii în satul învecinat, George Coşbuc, iar căruţaşii sunt foştii lui elevi sau părinţii ai copiilor, sătencele ce fac sarmale şi fierb vinul învăţând şi ele, în demulturi, la aceeaşi şcoală.

Bădia Cojocaru e, la rândul lui, o minunăţie de om. Recită Eminescu, la prima lectură, uluitor şi spune lucruri care te lasă, de asemenea, fără replică. Se sprijină, de povara anilor, într-un toiag, şi pare, la vârsta lui venerabilă, desprins din paginile clasicilor români.

Ludwig Schibinschi este şi va rămâne perpetuu tânăr. Nu contează ce scrie în buletin, dragostea lui de viaţă şi de inedit are o doză consistentă de unicitate. «Om spectacol», domnul Schibinschi ştie să facă o glumă, să cânte pe vârf de deal şi «Eminescu» şi un «La mulţi ani» pentru venerabila vârstă a Bădiei Cojocaru.

Toată consideraţia şi pentru Dana Bejinariu şi pentru prietenul ei, John, pe care i-am simţit încântaţi şi rezonând cu cei din jur. Le mulţumesc tuturor celor ce au fost astăzi pe vârful dealului în satul Eminescu, şi Elenei Agachi, Dan Bejinariu, sătenilor şi celor mici. Am dovedit, cu toţii, că ne putem bucura, că suntem capabili să evadăm din cotidian şi că ne păstrăm tinereţea sufletului şi a minţii.

Am promis, astăzi, că voi face mai mult decât până acum pentru satul Eminescu. Pentru început, tabăra în corturi la care visez demult, atunci când înfloresc salcâmii. Apoi, mai văd eu!