luni, 1 august 2016

Despre emoții, cu dragoste…


În ultima vreme nu am mai scris, mai nimic. Mi-am descoperit un nou hobby, fotografia și am avut sentimentul că sunt împlinită umblând pe “ulițele” urbei (mai mult centrale, mai rar pe la periferii) și surprinzând, cu Nikonul meu, tot ce mi se pare că iese din tipare. Și aici ar fi multe de spus, e o pasiune căreia nu-i acord, nici pe departe, timpul care l-ar merita, așa că nici rezultatele nu-s pe măsura așteptărilor. Din când în când, câte-un cadru iese din tipare, mă bucur, mi se încălzește inima, sufletul și merg mai departe.
Dar să revin la scris, mai vechea mea pasiune. Și să vorbesc despre emoții. E sigur, fără ele nu aș putea trăi. Mulți se complac în rutină, în bârfe și invidii, pentru mine toate astea nu au contat, niciodată, Sau nu le-am dezvoltat eu, cel puțin și sigur nu mă “hrănesc” cu așa ceva!   
Recent, am găsit un comentariu al Claudiei Țilia, o tânără talentată și sensibilă, care vorbea despre „lucrurile care rămân”. Adevărat, Claudia, ele sunt singurele pentru care merită să lupți și să învingi prejudecăți. Ai impresia, nu o dată, în zilele noastre, că Don Quijote de la Mancha era mic copil în lupta lui cu morile de vânt. Aproape tot ce faci, oricât de neimportant ar părea, e o luptă din momentul în care pornești până la final. Traseu în care te întrebi, într-o obsesie care doare: oare e bine, oare va ieși ceva sau totul e sortit eșecului… De ce să mint, nici reeditările unui eveniment sau altul nu-mi trezesc vreun interes major. Când știi dinainte ce va ieși, ce rost mai are să-ți bați capul…   
Dar să scriu câte ceva despre ultimul eveniment și încărcătura lui de emoții…Am căutat autori născuți în luna iulie, pentru un concurs literar. I-am descoperit pe Paler, Păunescu și Alecsandri și am căutat informații care, de asemenea, să rămână în mintea și în sufletul celor ce aveau să asculte materialul audio pe care l-am înregistrat într-un timp record. Articole emoționante cu și despre Paler, biografia lui Păunescu, o prezentare romanțată a lui Alecsandri… A urmat partea de rutină, împărțirea materialului, telefoanele, construirea întrebărilor, într-o formulă simplă, estivală…
Și a venit și sâmbăta concursului… De fiecare dată ies afară, mă uit  în deal, în vale și mă întreb dacă lumea o să vină… Dacă munca și zbuciumul meu vor însemna ceva… Și unul câte unul, apar… Nu voi vorbi de cei ce sunt deja veterani ai unor astfel de concursuri, ci de oameni care vin de puțină vreme, ce poate că o fac pentru că simt în fața lor căldură. Sufletească, în gesturi, în vorbă… Trebuie să ai o structură asemănătoare, cât de cât, ca să poți rezona cu cel ce-ți întinde o mână și să realizezi că merită să te implici. Altminteri, e atât de simplu să stai pe margine, și atât!
Întrebările au început să curgă, de la unul la altul, juriul a ținut lucrurile în mână, iar eu mi-am depășit tracul anilor de început și am înlocuit emoția cu dezinvoltura. Mă bucuram la fiece răspuns corect, de parcă aș fi câștigat la loto. Mă și uitam, printre întrebări, la concurenți. La Marius Chirilă și Silviu Dureț, doi tineri cu o prietenie frumoasă, care intelectual vorbind câștigă teren de la un concurs la altul. La Claudia Petrovici, profesoară care a stat pe gânduri înainte de a se înscrie. Dacă nu știu, dacă o să mă fac de râs…”. A constatat, la final de concurs, că memoria a trecut testul cu brio, așa că se va înscrie, cu alt curaj, și la următoarele concursuri…

Claudia Țilia, care mai are de lucru cu propria timiditate, a demonstrat repede cât de temeinic s-a pregătit, Andrei, fratele ei, arătând și el, rapid, că nu e străin de materialul de concurs. Iulian Ghiorghiu, altă surpriză extrem de plăcută. Bine pregătit, ambițios și hotărât să investească premiul într-un stick!
Nu spun cât de emoționantă a fost prezența lui Ghiță Butuc! La cei 78 de ani ai săi, a venit de două ori, cu bastonul alb, după material (că prima dată nu l-a mai găsit pe stick!). Nu a reușit să răspundă la întrebări, s-a necăjit pentru asta, dar n-a contat! Toată lumea l-a felicitat și l-a îmbrățișat! A primit și bani de taxi de la Narcisa Siminiuc, prietenă venită să asiste la concurs, care-l privea cu un zâmbet al sufletului.   
Așa că, să recapitulăm. Astea-s lucrurile care contează, oameni buni. Să scoți oamenii din casă, să te bucuri alături de ei atunci când știu și să te întristezi, când dau greș. Să trăiești, cu alte cuvinte și să te hrănești cu emoții pozitive! Altminteri, trăim degeaba, iar eu nu vreau să mi se întâmple asta!
Carmen Moraru

vineri, 18 martie 2016

vineri, 28 august 2015

Câteva fotografii recente...

 Centrul vechi Botoşani, 28 august 2015. Foto, Claudiu Porfir