Am făcut-o şi pe asta!

În seara asta, am scris un amplu articol despre "satul Eminescu", pe care i l-am trimis domnului Ion Istrate, pentru Revista "Luceafărul". Mi-a propus mai demult să scriu despre sat şi am ajuns la concluzia că e timpul s-o şi fac. Într-o mare măsură, mi-am asumat datoria de a duce mai departe o legendă frumoasă şi fiindcă puterile mele sunt limitate, fac ceea ce ştiu mai bine: scriu despre ea. Mai multe vor "spune" fotografiile superbe făcute de Victor Foca pe 17 ianuarie 2010, în pelerinajul cu săniile la statuie (al câtelea, oare?...).

Răzleţii

Cea mai interesantă remarcă de astăzi, de la Adunarea generală a nevăzătorilor Botoşani, a fost cea făcută de Estera Colesniuc. Ea a atras atenţia asupra "răzleţilor". Oameni care, în multe cazuri, au fost ceva la viaţa lor, şi-au pierdut total sau parţial vederea şi acum s-au izolat, între patru pereţi. Ea propunea să-i atragem spre activităţile filialei, prin mass - media. Nu cred că e o idee care va funcţiona, s-a făcut extrem de multă publicitate în ultima vreme acţiunilor de la filială, şi prin presa scrisă şi prin audio - vizual, şi nu am văzut pe nimeni să ne deschidă uşa, atras de cele auzite. Ar merge, în schimb, altceva. Să le căutăm telefoanele, adresele şi să-i întrebăm dacă primesc câte-o delegaţie în vizită. Singurele care mai rezolvă ceva în ziua de azi sunt întâlnirile directe. Doar aşa îl poţi convinge pe un om să iasă din carapace, să socializeze şi să nu se mai gândească cât de marginalizat şi de nenorocit e. Oamenii izolaţi, care au şi probleme serioase cu vederea, riscă depresii grave, într-o perioadă în care şi cei sănătoşi au toate şansele s-o ia pe arătură. Şi-atunci, aşa cum am mai spus, reclama din telefonia mobilă, de genul "conecting people", e singura în măsură să rezolve ceva, fie şi într-o mică măsură. E nevoie de timp, de bunăvoinţă şi de suflet, aşa cum am mai auzit spunându-se astăzi.

Hibernatus

Oricât aş încerca să mă mobilizez, într-o iarnă atât de crispată precum cea de-afară, nu reuşesc decât în reprize. Mai lucrez câte ceva ce-mi trezeşte interesul la ziar, îmi văd de slujba de la nevăzători şi de şedinţele din perioada asta şi apoi iar intru în hibernare... Aproape că nu-mi vine să cred or să mai înflorească copacii, că va mirosi a liliac şi apoi a tei, mai încolo... Dar probabil că toate astea vor continua să se întâmple, pentru că natura are un ceas biologic care nu dă greş. Deocamdată!
Ce mi-a mai atras atenţia, în perioada asta. Gafa de proporţii a consilierilor judeţeni de la PSD şi PNL, care au făcut praf bugetul municipiului Botoşani, alocând mai puţin decât la Dorohoi, municipiu de trei ori mai mic decât Botoşanii. Negândindu-se, nicio clipă, că în Botoşani locuiesc vreo sută de mii de oameni, marea majoritate nemembri de partid şi, pe măsură ce trece timpul, nici măcar simpatizanţi ai vreunuia sau altuia. Cum ar fi să pui la "Gazeta de perete" a oraşului datele personale ale celor pe care i-a durut în cot de botoşăneni? Cu poză, adresă şi număr de maşină? Pe pariu că nu ar mai avea trai bun în Botoşani, bună vreme de-acum încolo? Se pare că Gheorghe Marcu, liderul PSD-iştilor, şi-a dat seama cât de tare au sărit calul şi a promis că în şedinţa CJ de luni lucrurile se vor schimba, astfel încât toată lumea să fie mulţumită. Dar cred că e un subiect căruia i-am acordat deja prea multă atenţie.
Mai bine să scriu ce a făcut mama. În vecinătatea blocului ei, de la Humor, o căţea a fătat şase căţei, când era gerul mai aprig. Agitaţie prin cartier, dovadă că mulţi iubesc câinii, dar fără să şi ştie cum să le vină în ajutor. Până la urmă mama, cu vreo 2 vecine, i-a hrănit, le-a amenajat un culcuş şi când au prins puteri a dat un anunţ cât se poate de artistic pe cablu, pentru a le căuta stăpâni. Urmarea? În decurs de o săptămână, toţi căţeii au plecat la "casa lor", patru la ţară şi doi la oraş. Asta da reuşită şi mulţumirea sufletească aferentă.
Ce-ar mai fi... Am descoperit pe AXN, la orele 21.00, un serial absolut deconectant: "Eli Stone". Un anevrism cerebral transformă un avocat rapace în unul căruia chiar îi pasă de procesele în care pledează şi care are tot felul de viziuni (din cauza creierului anapoda), care îl ajută în noua sa carieră. Un film pe care vi-l recomand cu căldură, dacă aveţi televiziune digitală de la UPC, sau, evident, antenă prin satelit.
Realizez că nu am, de fapt, mare lucru de scris pentru că mintea mea, spre deosebire de cea a lui Eli Stone, e în pură hibernare... Oare la primăvară mi se mai drege coeficientul de inteligenţă?...

Condiţia femeii în mileniul III

* Articol publicat in “Gazeta de Sud”, la 6 martie 2008 şi reluat de Hotnews.
Autor Vlad Mixich
Plase, pungi, uneori batranele le mai spun si sacose. Curg plasele in sir indian pe strazi, curg in asalt spartan prin piete, plase, plase la 2 bani bucata. Desfac carnea fina in doua dungi intepator, usturator de rosii, atunci cand sunt incarcate. Si de obicei sunt mult prea incarcate, economia de 2 bani bucata trage greu la suflet.
Cele mai rele urme in epiderma fina lasa plasele cele de rafie; bareaza sangele si jecmanesc de netezime chiar si cea mai tanara piele. Plasele astea supra-pline sunt cazmaua romancei moderne crucificata pe sfoara tranzitiei. Iar pielea dintre plase arde, insuficient de tare ca sa urle, prea tare ca sa uite.
La naiba, dar sa nu crezi ca asta e literatura. Casca ochii pe strada la femei de-o varsta cu mama, si-o sa vezi plasele. Ca o Alpha Centauri, la fiecare fix 30 de minute o plasa din astea trece prin fata ferestrei mele. Ma doare undeva, ca si pe tine, ca pe ea o dor mainile. Daca mi-ar arunca un cuvant rugator i-as raspunde cum se cuvine astazi: „Ce-i mamaie, te doare-n plasa?”. Rasul mi-ar umple falca cum mi-o umple si mancarea zilnic carata de-o alta femeie tarata de plasele din care ma hranesc. Nu din sfarcuri de cometa, ca in poezie, ci din hauri de plase, ca pe strada. Literatura zici? Dar pe tine frate, cine te hraneste?
Desigur, si acum o suta de ani existau femei si mame. Nu aveau voie sa faca o sumedenie de lucruri. Nu aveau voie sa faca o facultate, sa mearga singure pe strada, sau sa se amestece in treburile barbatesti. Nu se cuvenea sa-si castige singure banii, iar cele din lumea buna indeobste nici nu aveau voie sa aiba un servici. Palariile insa se ridicau in calea lor, iar buzele cu mustati se aplecau. Pacat mare era sa vezi domn sau baietan umbland alaturi de o femeie incarcata de poveri. Slujba lor era sa-si ingrijeasca gospodaria, lucru de care nu-i saga indiferent de ce secol vorbesti. Vocatia lor era sa-si iubeasca familia. Nu erau considerate inferioare barbatilor. Erau considerate altfel.
Femeile mileniului trei au ajuns egale cu barbatii lor. Domeniul libertatii sta pentru ele intins intre vointa de a fi aproape-barbat si dorinta de a fi aproape-curva. Sobre doamne masculinizate in costume severe, se intorc tarziu in seara in casa lor insingurata si independenta. Mileniul trei a inventat o noua notiune: femeia-burlac. La polul opus sunt „bunele” cu buric gol si viitorul asijderea. Aici frumusetea devine un soi de rob al portofelului. Dupa ce robul expira si dreptul la viata este retras. Mileniul trei a mai inventat o notiune: femeia-decor. Oricum ai privi, si unele si altele sunt atat de ocupate incat nu mai au timp sa fie pur si simplu, femei.
Dar intre cele doua secole sta generatia femeilor-plase. Prea tinere ca sa apuce sa fie altfel decat barbatii, prea batrane ca sa apuce sa fie egale. Aflate intre cele doua maluri ale statutului feminin, femeile-plase s-au vazut silite sa fie in acelasi timp si neveste bune si oameni ai muncii. Dimineata in fabrica statului, seara in bucataria familiei. Destinul a cerut unei intregi generatii masura unui om dublu. Au trait vremuri fara aplecari de buze si fara confortul semipreparatelor. E generatia femeilor-plase, si nu exagerez cand spun ca multe dintre ele au atins (fara sa stie) aproape starea unei sfinte. Nu o sfanta cu miros de roze si stigmate. O sfanta cu duh de sudoare si-n palme cu julituri lasate de plase.

Elevii de la Cercul ecoturistic Car_pates, la cascada din Pădurea de Tisă de la Tudora. Fotografie, dl Gheorghe Şuliuc

Emigrez!

Încep să înţeleg de ce mulţi dintre oamenii din această zonă pleacă, la un moment dat, cât văd cu ochii. E realmente greu să trăieşti aici, să te descurci undeva peste linia de supravieţuire şi, mai ales, să te înţelegi cu semenii tăi. Am avut zilele astea două discuţii cu un bibliotecar, om de cultură, prin definiţie, de mi-a venit să-mi fac bagajul pe loc.
Domnul cu pricina, ce e şi mare colecţionar, m-a sunat ieri să mă întrebe de ce expoziţiile lor de "Ziua Unirii" nu au fost evidenţiate în articolul apărut miercuri în ziar. I-am explicat că în ziar firesc e să scrii despre cât mai mulţi, nu doar despre unii, aşa crescând şi numărul de oameni care citesc Monitorul. Şi că atât timp cât pe 15 ianuarie scrisesem mai bine de jumătate de pagină de ziar despre expoziţiile vernisate (cele cu caricaturi Eminescu fiind chiar rare), nu puteam să o iau de la capăt acum. Numai că se pare că am vorbit la pereţi, fiindcă nu părea dispus să înţeleagă cele spuse, fiind extrem de supărat că ei muncesc şi nu sunt mediatizaţi. I-am promis că vin azi la prânz să discutăm şi pe viu, numai că am constatat că omul era, şi în persoană, agresiv de-a binelea. Adică ce, numai eu vorbesc? M-a lăsat vorbind singură şi s-a dus în cabinetul său. Vorba vine singură, că m-a luat şi colega lui la rost că în articolul care ei au înţeles (prost!) că e despre bibliotecă nu le-au apărut şi expoziţiile.
Oameni buni! Nu munciţi ca să fiţi mediatizaţi, ci pentru că luaţi leafă! De câte ori ieşiţi din tipare, probabil veţi fi şi mediatizaţi, numai că nu de mine, că eu nu mai calc pe-acolo veci - pururi! Doi la mână! Aşa cum le-am şi spus, nu m-au angajat "cu ziua", ca să scriu de câte ori fac ei câte ceva! Îmi pare rău că nu le-am mai spus că ziarul la care lucrez nu e a lui mama şi nici "Buletinul colecţionarilor", aşa că o logică elementară, chiar a bunului simţ, vorbeşte de diversitate şi nu de ridicarea în slavă doar a unora! Dacă mai am multe reprize de astea, emigrez sigur!

Încălzeşte şi caloriferul, dar păturica asta de blană naturală e ţais!

Prostul satului

Ăsta e sentimentul pe care-l am, în ce priveşte propria persoană, pentru ziua de astăzi. Completat cu o stare de lehamite, la care s-adaugă gerul de-afară, aşa că tabloul e complet. Spor la treabă, Carmen!

Poveste de iarnă, în satul Mihai Eminescu, comuna Gorbăneşti. Fotografii, dl. Victor Foca

Marginalii pe marginea unei "celebrări Eminescu"

Aş vrea să scriu câteva vorbe despre "acţiunea - Eminescu" de sâmbătă, de la Filiala Nevăzătorilor. Şi nu o fac în calitate de referent cultural al respectivei structuri, ci de om care a lucrat în organizarea de evenimente culturale (unele chiar mamut), începând cu anul 2000 şi de jurnalist cu spirit de observaţie (şi acid şi critic) de vreo 15 ani încoace. Deci, în cele două calităţi pot spune ca a fost vorba de un eveniment cultural cu câteva clase peste ce am văzut anii trecuţi, la aceeaşi dată. Toţi cei înscrişi la concursul de recitări au fost foarte buni, fără excepţie şi ar fi putut fi prezenţi pe scena teatrului într-un recital de poezie în orice zi din an şi la orice oră. Evident, nu toţi puteau urca pe podiumul concursului, clasamentul final fiind stabilit de un juriu de reală ţinută. În al doilea rând, concursul muzical pe versuri eminesciene a conferit diversitate şi farmec evenimentului, ce era intrat, în ultimii ani, într-o oarece rutină. Relu a cântat senzaţional, Steluţa s-a dovedit chiar mai bună la romanţe decât la muzică populară, Sandu şi-a confirmat valoarea de solist, o surpriză extrem de plăcută fiind Cezar Vieru, care am aflat cu această ocazie că are o voce realmente interesantă pentru zona muzicii. Maria Băcăoanu a emoţionat, ca de obicei, iar episodul cu domnul Munteanu care a cântat în tandem cu Elena Mândrescu a fost unul de la secţiunea "momente rare". Nici aici nu putea câştiga toată lumea, pe podium ajungând cei decişi de juriu. Eu personal, care nu mă emoţionez foarte uşor, pentru că am văzut multe la viaţa mea, am avut de câteva ori ochii în lacrimi. Virginia, care era în singura ei zi liberă din săptămână, a petrecut două ore la eveniment şi a filmat aproape tot, pentru ca secvenţele imortalizate să ne rămână amintire. Elena Mândrescu, venită pentru prima dată în juriu, a fost şi ea plăcut impresionată şi ne-a propus să venim la una din emisiunile pe care le moderează la Radio Iaşi.
Ce vreau să punctez e că trăim într-o societate în care complezenţa nu prea se mai poartă. Dacă eşti bun, culegi lauri, dacă nu, lumea te ignoră de-ţi sună urechile. Fiecare are câte-un har sau câte-un dar anume, dar ar fi o mare eroare să credem că ne pricepem la toate. Eu una, nu m-aş înscrie la un concurs de recitări Doamne Fereşte, pentru că nu am chemare pentru aşa ceva. M-aş duce, dacă aş avea răgaz, la unul de reportaje despre neobişnuitul de lângă noi, despre valorile care se nasc din nimic şi multe altele.
Dar să închei: manifestarea de sâmbătă a fost un adevărat eveniment cultural - divers, emoţionant, de reală calitate - coordonate care se întâlnesc laolaltă extrem de rar! Că gusturile nu se discută, e deja altă poveste!

O imagine din curtea Şcolii "George Coşbuc", din comuna Gorbăneşti, secvenţă a ceea ce numesc eu de ceva vreme "legendă modernă"...

Cea mai deprimantă zi din an

Conform unei informaţii ce apare pe un site local de ştiri, un studiu despre fericire a ajuns la concluzia ca 18 ianuarie este şi va fi cea mai deprimantă zi din 2010. Întrutotul de acord, mie îmi vine chiar să plâng. Cum altfel, când peste două ore am programare la dentist, fiindcă am rămas fără o plombă impozantă... Şi, dacă tot ajung acolo, cred că e doar prima vizită în următoarele 2 - 3 luni, la câte mai am de reparat. Singura mea consolare, la cât sunt de fricoasă, e că doamna doctor Carmen Holonca nu e doar un foarte bun specialist ci şi un om foarte răbdător, care te poate convinge că nu e cine ştie ce "balaur" înarmat cu freză şi seringă...
P.S. Gata cu ziua deprimantă! Sunt proaspăta posesoare a unei plombe noi, reconstituită eficient cu laser şi nici măcar nu m-a durut, fiindcă nervul "trecuse la cele sfinte" cu ani buni în urmă... Nici ce ar mai fi de lucru nu e aşa de grav pe cât credeam, niscaiva filme pe care le voi face mâine urmând a spune ce şi cum.

Pelerinaj la statuia din satul Eminescu, comuna Gorbăneşti, pe 17 ianuarie 2010

Merg cu sania în satul Eminescu!

M-a sunat mai înainte învăţătorul Constantin Puianu ca să afle dacă mai mergem mâine în satul Eminescu. Aflând că da şi că încă nu e clar cu ce ajungem din satul vecin, până unde intră maşina, până la "Eminescu", mi-a spus că rezolvă el problema: "îl sun pe omu' de servici şi ne aşteaptă cu sania!". Afară e o iarnă de-adevăratelea, aşa că o plimbare cu sania nu poate fi decât ceva de poveste!

Momente rare, în amintirea lui Eminescu

Astăzi, pe 16 ianuarie, nevăzătorii din Botoşani au organizat tradiţionalul lor concurs de poezie eminesciană. Numai că în 2010, tradiţia a fost puţin schimbată, la competiţia de recitări adăugându-se şi una de romanţe, pe versuri de Eminescu. Nu voi intra în detalii, aştept mai întâi să scrie prietena mea Virginia în Monitorul. Eu voi aminti doar câteva clipe cu care nu te întâlneşti în fiecare zi şi care m-au emoţionat, realmente. Mi-au plăcut, în special, momentele de solidaritate artistică şi umană, în cele din urmă. Costică Surugiu şi-a susţinut soţia, Steluţa, când şi-a cântat romanţa, acompaniind-o la vioară. Întrucât instrumentul era prin preajmă, şi l-a însuşit şi Sandu Surugiu, în momentele în care Simion Munteanu a avut nevoie de sprijin la romanţa sa, "în ajutor" sărind şi Elena Mândrescu - cunoscuta solistă de muzică populară, ce era în juriu. Sandu a susţinut cu vioara şi vocea Mariei Băcăoanu (cea mai tânără competitoare - de 9 ani), acelaşi lucru făcându-l şi Relu Matei, care puncta, cu o voce baritonală, "Eminescu"... Maria a aflat în ultima clipă de concurs şi nu stăpânea poezia aleasă, prilej pentru Costel Chiriac, de alături, să-i sufle cu maxim de conştiinciozitate. Acestea au fost momente care au vorbit de prietenie, de solidaritate, de simpatie pentru un copil talentat, pentru că au fost multe altele de reală ţinută, despre care veţi afla din articolul de luni din Monitorul. Până atunci, public doar o poză cât se poate de expresivă, în care cel mai vârstnic participant, Simion Munteanu, de 81 de ani, e "ajutat" de Elena Mândrescu şi de Sandu Surugiu...

Muşcată în geamul şcolii din Oprişeni, Ucraina, în ziua când se împlineau 160 de ani de la naşterea lui Eminescu

Yes!

Dacă totul e "a la carte", în special din punct de vedere al vremii, duminică plec în satul Mihai Eminescu din comuna Gorbăneşti, împreună cu Victor Foca, realizatorul statuii poetului - "găzduită" de satul din vârful dealului. Abia aştept!
P.S. Prognoza anunţă pentru duminică un frig sănătos (de care ne putem apăra cu niscaiva haine groase), dar fără precipitaţii.
În al doilea rând, m-am gândit ce voi face la "Statuie": voi citi "Glossă"! Nu mă întrebaţi de ce, e primul gând care mi-a venit în minte... Am şi traduceri ale poeziei, poate aleg şi versiunea în engleză...

Deciziile Guvernului, disecate de oratorii de la Colegiul „Laurian”

* În week-end, noii membri ai Clubului „Debate” au analizat oportunitatea şi legalitatea acordării de zile libere în învăţământ *
De clubul înfiinţat în 1999 s-au ocupat, la începuturi, Ioan Onofrei – profesor de istorie şi Ersilia Iacob – profesor de ştiinţe socio – umane, în urmă cu doi ani “Debate”-ul de la Laurian fiind preluat de Corneliu Rusu – profesor de franceză. În actualul an şcolar, după plecarea la facultate a celor ce animaseră dezbaterile în ultimii ani, s-au făcut noi înscrieri, interes pentru oratorie manifestând elevi din trei clase a IX-a. La scurtă vreme de la întoarcerea din vacanţă, noile echipe de “afirmatori” şi “negatori” au optat pentru analizarea unui subiect “la ordinea zilei”. “Am “contabilizat” cu ei ultimele evenimente de interes general. După ce au ajuns la concluzia că “prezidenţialele” nu sunt importante, cel puţin prin prisma impactului imediat asupra vieţii lor, au optat pentru următoarea temă: “Se justifică sau nu acordarea zilelor fără plată la profesori?”.
Negatorii, cu argumente insuficiente
La fel ca la dezbaterile anterioare, au stat faţă în faţă o echipă de “afirmatori” şi una din “negatori” - din câte trei membri fiecare. În mod obişnuit, cel mai uşor e să fii negator, la două treimi din concursuri ei fiind cei care câştigă. Sâmbătă, din păcate, echipa “negatorilor” nu a reuşit să convingă pentru că s-a axat mai mult pe “coarda sensibilă” şi mai puţin pe argumente. Mihai Mircea Amăriuţă a criticat decizia guvernamentală pentru că ea nu a ţinut cont de faptul “că veniturile profesorilor sunt deja foarte mici, iar zilele libere în decembrie – lună a Sărbătorilor – au afectat foarte mult viaţa profesorilor, ce nu ar fi meritat asta, din moment ce şi-au făcut datoria tot anul. În afara faptului că legile ţării se bat cap în cap şi se aplică aleatoriu, directorii sunt puşi într-o situaţie jenantă, pentru că nu ştiu când se vor primi banii pentru zilele libere”. Florentina Ungureanu, din aceeaşi echipă, şi-a manifestat nemulţumirea pentru că nu s-a aplicat şi legea ce prevedea majorarea cu 50% a salariilor profesorilor, în timp ce Ioana Simion a ţinut să puncteze că “programul deja încărcat al elevilor şi al profesorilor nu era cazul să devină şi mai încărcat”, o altă hibă descoperită de Ioana fiind aceea că între 14 – 18 decembrie au fost cinci zile libere şi nu patru, cât prevedea legea.
Afirmatorii, învingători
Afirmatorii au venit la dezbaterea organizată sâmbătă la Colegiul “Laurian” mai pregătiţi ca la o şedinţă de Guvern. Alexandru Şotropa a citit pasaje din nota Inspectoratului Şcolar cu privire la maniera în care se vor lua zilele libere şi a analizat contextul economic ce a precedat elaborarea Legii nr. 329/2009. Liceanul a făcut referire la criza economică, la prognozele organismelor internaţionale şi la evoluţia nefavorabilă leu – euro. Tot el le-a explicat negatorilor, ce îi contestau argumentul cu “cursul valutar”, că “România este o ţară ce se bazează pe importuri, mai exact una în care industria şi agricultura sunt sublime, dar lipsesc cu desăvârşire”, context în care orice “zbârlire” a Euro are efect în plan intern, deci şi în zona salariilor. Alexandru Câmpanu şi Ionuţ Ifrim au susţinut legalitatea actului legislativ, ei cerându-le oponenţilor dovezi statistice legate de salariile mici ale profesorilor, ce nu le-au fost prezentate. Afirmatorii au mai explicat şi de ce n-a fost aplicată legea cu majorarea salariilor cu 50%: “suntem într-o perioadă de criză. În primă fază, analiştii economici au prevăzut o creştere la buget, în baza cărora s-a dat legea, creştere ce nu s-a mai înregistrat ulterior”. Plusul de documentare şi siguranţa de care a dat dovadă echipa afirmatorilor le-a adus victoria sâmbătă, acest lucru neînsemnând, obligatoriu, că aveau şi dreptate. “A fost un câştig de circumstanţă. Ei au avut argumente, ceilalţi nu. Pentru “negatori” ar fi fost foarte simplu să câştige “meciul”. Ei trebuiau să demonstreze cu argumente şi dovezi că nu se justifică măsura luată de guvernanţi (o referire la încălcarea Codului Muncii ar fi “cântărit” greu), sau să găsească soluţii alternative, bazate, de asemenea, pe argumente şi dovezi”, explică profesorul Corneliu Rusu - în analiza de final a dezbaterii.

Emoţii ce ne-ar putea molipsi

Mi-a venit o idee pentru iarna asta destul de cenuşie: să nu ne molipsim de gripă porcină (că nu se ştie cum şi în ce fel scăpăm de ea) ci de... emoţii. Evident, niciun gând nu vine din senin. În mintea mea s-a născut astăzi, când un membru al Filialei Nevăzătorilor, în vârstă de 81 de ani, a venit să-mi arate ce poezie a pregătit el pentru concursul de pe 16 ianuarie, dar şi să cânte 2-3 strofe "în lucru" pentru competiţia de romanţe ce va avea loc în aceeaşi zi. Nu va lua, cu certitudine, locul I la nici unul din cele două concursuri, dar eu i-aş da un premiu special pentru emoţia cu care a cântat şi a recitat. Sunt atât de multe evenimente pentru care sunt convinsă că Eminescu, de-acolo de Sus, nici nu ar întoarce capul, încât nu pot decât să mă înseninez când descopăr oameni care mai pot crede în ceva şi resimţi emoţii - de care se molipsesc şi cei din jur... Pentru astfel de momente, merită să arunce şi alţii o ocheadă pe Pământ...

Ha, ha! Am luat avertisment de la un poliţist!

Astăzi, pentru a nu ştiu câta oară, am traversat Calea Naţională prin zona Urban Serv, pe unde nu este marcaj şi pe unde mai e şi de sărit un gard. Asta este, pe acolo e drumul cel mai scurt spre casa mea... Numai că tot astăzi, pentru prima oară, m-a ochit un echipaj de Poliţie, unul dintre cei doi întrebându-mă, zâmbind, cum e posibil ca o doamnă aşa de serioasă să sară gardul... Nu i-am putut explica că e "deformaţie profesională", din vremea când eram copil şi săream toate pârleazurile, la propriu, în satul de munte al bunicilor... Mi-a scris, tot zâmbind, un avertisment şi ne-am despărţit în termeni de prietenie şi bună vecinătate. La scurtă vreme m-am întâlnit şi cu colegul meu Sebi Gheorghiu, de la Monitorul, care a studiat "documentul" şi mi-a spus că pe agentul cu pricina îl cheamă Sorin Guraliuc. N-am ce comenta, şi-a făcut datoria şi a fost şi civilizat în acelaşi timp. Poate mă învăţ şi eu minte să trec strada măcar de-acum înainte pe unde trebuie, dacă tot spune lumea că sunt "o doamnă serioasă"...

Invitaţie la o friptură

Am avut o zi destul de aiurea azi. Nu ştiu, cred că am făcut o depresie "post- Sărbători"... Mi-e lene, nu-mi place vremea, n-am scris mai nimic la ziar de când am venit (asta în comparaţie cu vremurile bune, când făceam câte două pagini pe zi!), mă doare şi capul... Aiureală totală... Interesant e că un colaborator de la nevăzători s-a oferit să-mi caute informaţii pentru o temă ce mă chinuie pentru ziar şi că un fost colaborator, actualmente student, m-a invitat în seara asta la o friptură ce se învârtea la rotisor la unchiul lui. Nu m-am dus, fiindcă eram "în documentare" la un cenaclu literar, dar i-am promis că dacă nu mănâncă tot în seara asta şi mai rămâne ceva şi pe mâine, mă duc! Cred că sunt prea crispată, am nevoie de o destindere, în primul rând cerebrală. Vreau să gândesc mai puţin, m-am plictisit să fiu deşteaptă tot timpul...

Interviu cu Vlad Ivanov, la Botoşani

În fiecare iarnă, Vlad Ivanov vine la Botoşani pentru a petrece Sărbătorile “pe rit vechi”, împreună cu părinţii săi. De fiecare dată, de 20 de ani încoace, merge şi la Cercul Militar Botoşani, pentru a-şi reaminti perioada adolescenţei, în care păşea pentru prima dată pe o scenă. Între anii 1985 – 1988, pe vremea liceului, Vlad Ivanov venea frecvent la Cercul de teatru coordonat de Carmen Simionescu şi organizat de structura militară. “O cunoscusem la Şcoala Populară de Artă, unde absolvise clasa de actorie a Silviei şi a lui Teodor Brădescu. Crease un adevărat nucleu la Casa Armatei, cum se numea pe-atunci, iar domnul Florea Macovei ne era un susţinător înfocat. Dădeam reprezentaţii pentru soldaţi, pentru ofiţeri, la Casa Armatei, la Teatrul “Mihai Eminescu” sau chiar în vecinătatea lacului de la Ipoteşti. În acea vreme am luat numeroase premii la “Cântarea României”, rememorează Vlad Ivanov. Erau timpuri, după cum îşi aminteşte actorul botoşănean, în care lumea avea timp de teatru. “Azi sunt alte reguli. Atunci, tot ce făceam era o supapă de supravieţuire. Mâncam împreună, fierbeam vin, ne ajutam între noi. Perioada mi-a rămas în memoria afectivă. Eram adolescent, visam la teatru, iar trecerea timpului m-a convins că “acolo sus, cineva mă iubeşte””. Spectacolele, ce erau şi regizate de Carmen Simionescu, erau complexe, cu muzică şi dans şi de genuri diverse. Nu erau tentaţi să vină cu “şopârle”, pentru că hibele sistemului erau resimţite mai degrabă de adulţi, decât de cei tineri. Vraja acelor timpuri i-a făcut pe protagoniştii cercului de teatru să păstreze legătura în timp. “Când l-am văzut la Cannes, i-am dat un beep, ca să ştie că sunt, cu sufletul, alături de el. Iar el m-a sunat imediat”, povesteşte Carmen Simionescu, venită la tradiţionalul “remember” cu elevul său, devenit între timp celebru.
O carieră fulminantă
Debutul lui Vlad Ivanov a fost însoţit de cursuri la Şcoala Populară de Artă Botoşani şi de cele de pantomimă, cu Dan Puric. Absolvent de IATC, tânărul botoşănean s-a făcut remarcat pe scena Teatrului Naţional, celebritatea ce avea să depăşească graniţele ţării fiindu-i adusă de prezenţa în filmul lui Cristian Mungiu, “4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile”. Pelicula avea să-i aducă nu doar glorie, ci şi premii de prestigiu, precum “GOPO 2008” sau Premiul Asociaţiei Criticilor de Film din Los Angeles, pentru cel mai bun rol secundar masculin. În 2008 a jucat în "Mar Nero", o coproducţie româno – franco – italiană, anul 2009 consemnându-i prezenţa în nu mai puţin de patru premiere: “Cealaltă Irina”, “Concertul”, “Amintiri din Epoca de Aur 2 - Dragoste în timpul liber” şi “Poliţist, adjectiv”. În toamna trecută a început filmările pentru lung metrajul “Principii de viaţă”, în care interpretează rolul principal şi a cărui premieră va avea loc în cea de-a doua parte a acestui an.

Bucurii simple ale vieţii

E vorba de titlul unui eseu pe care îl scriam la începuturile mele jurnalistice, dar şi de două încântări de moment. Dacă daţi un search pe Net pentru a căuta "Cimitirul armenesc din Botoşani", veţi ajunge pe araratonline.com, unde este publicat articolul doamnei Elena Florica Şuster, ilustrat cu 7 fotografii ce-mi poartă semnătura (asta aşa, ca să-i fac concurenţă domnului Micu!). A doua bucurie mi-a adus-o cutia poştală în dimineaţa asta. Acolo am găsit o felicitare frumoasă din partea Colectivului Departamentului de Relaţii Internaţionale al Universităţii Yuri Fedkovich din Cernăuţi şi a directorului Serhij Lukanjuk. E un gest frumos şi sunt sigură că e iniţiativa colaboratoarei mele directe, Nicoletta Holovach. Ea mi l-a prezentat în toamnă pe noul director, ocazie perfectă ca să expun ideea unui nou proiect. Întrucât şi dumnealui lucra la un proiect cu Germania, ne-am urat reciproc succes. Cine ştie, poate chiar avem!

Brrr... Mă cam ia cu frig! Ce spui de o plimbare?!

Doi copilaşi frumoşi din vecini, veniţi cu uratul la mama

"Bijuterii de gheaţă" la Gura Humorului

Of Doamne, şi de Sărbătorile astea ne-am făcut clampă...

Frumoşii de la Laurian

* Începând cu anul 1993, sute de adolescente de la A.T.L. au concurat pentru titlul de “cea mai frumoasă” * Din 1999, în competiţie au intrat şi colegii lor, atraşi de titlul de “Mister ATL” *
În noianul de publicaţii din lumea şcolară atrage atenţia, prin inedit, Revista “Miss si Mister A.T.L.”, ce a văzut lumina tiparului la iniţiativa profesorului Elena Alecsa, în anul în care Colegiul A.T. Laurian“ a împlinit 150 de ani de viaţă. “Publicaţia conţine imagini, impresii şi detalii despre toţi cei care au participat sau au câştigat titlurile de Miss şi Mister din 1993 şi până astăzi. Acest proiect, finanţat de Ministerul Tineretului şi Sportului prin Direcţia pentru Tineret Botoşani, a fost unul la care au colaborat profesori, foşti şi actuali elevi. Sperăm să se bucure de un mare succes şi de noi ediţii de în anii care vin”, declară profesor Elena Alecsa. Concursurile de frumuseţe sunt, în opinia lui Ioan Onofrei, directorul A. T. “Laurian”, principalul eveniment al toamnei în licee: “Nici nu se putea altfel, deoarece există la adolescenţi o frumuseţe a tinereţii, o dorinţă şi o bucurie de viaţă, o căutare a unui partener sau o dorinţă de a trăi mai intens clipa. Clipe de trăire intensă găsim în sală, dar mai ales pe scenă, atunci când concurente şi concurenţi se străduiesc să demonstreze că există frumuseţe, eleganţă, romantism, paşi uşori de dans sau glume inteligente, care pot fi gustate atât de colegi, cât şi de profesori”, explică directorul A.T.L.
Concursurile din liceu, rampă de lansare pentru învingători
Claudia Macovei, ce în momentul de faţă este juristă, a fost prima care a purtat cununa de “Miss A.T.L.”, în 1993. Revista le readuce în luminile rampei şi pe celelalte frumoase ce au fost remarcate de-a lungul timpului de juriile concursurilor “Miss Boboc” şi “Miss Preuniversitaria” de la “Laurian”, ele fiind, dinspre zilele noastre înspre începuturi: Oana Alexandru, Amalia Pintiliescu, Dana – Dumitriţa Calenciuc, Ancuţa Irimia, Cristina Milincianu, Anca Suceveanu, Andreea Motriuc, Veronica Popescu, Ioana – Claudia Zmău, Raluca Gheorghiciuc, Otilia Aionesei, Bianca Isaincu, Sabrina Lăzăruc, Mirela Călin, Andra Agrigoroaie, Mirela Leonte, Bianca Enea, Andra Ojog, Anca Avăcăriţei, Ionela Burlacu, Raluca Bortă, Oana Ciubotaru, Mihaela Doroş, Otilia Birichiseală, Adina Hudescu şi Delia Barbu. Multe dintre ele sunt astăzi studente, dintre fostele Miss individualizându-se Otilia Aionesei - studentă în anul II la Facultatea de Finanţe – Bănci din cadrul Universităţii Columbia, din New York, sau Mirela Călin ce este, în prezent, stewardeză în Bahrein.
Băieţii, mai timizi
Spre deosebire de reprezentantele “sexului frumos”, pentru care competiţiile de Miss au reprezentat o veritabilă atracţie, colegii lor au fost sensibil mai retraşi, primul concurs de Mister organizat la A.T. “Laurian” fiind cel din 1999, câştigat de Iosif Sainiuc. An de an, inimile fetelor dar şi aprecierea juriului s-au îndreptat spre o adevărată pleiadă de “Misteri”, pe prima treaptă a podiumului urcând: Alexandru Avram, Costin Axinte, Iulian Sebastian Ioniţă, Silviu – Andrei Clicinschi, George Ciubotariu, Marius Isac, Răzvan Cavulea, Andrei – Sabin Boca, Octavian Raicu, Bogdan Tomoşoschi, Radu Alexe, Adrian Timofte, Şerban Başno, Alexandru Ciobanu, Bogdan Buche, Cătălin Lopatnic şi Cristian Ţebecailo.
De la locul III la liceu, la titlul de “Mister Botoşani”
În mai 2002, la primul şi din păcate ultimul concurs de “Mister Botoşani”, pe primul loc al podiumului a urcat cel ce a devenit între timp consacratul actor Adrian Tapciuc - victoria propulsându-l, rapid, în programele de ştiri ale televiziunilor centrale. Ceva mai neobservată şi nemediatizată a fost prima evoluţie a liceanului la un concurs de “Mister A.T.L.”, de care aminteşte, amuzat, în paginile revistei “Miss şi Mister A.T.L.”: “Au trecut mulţi ani de atunci. Eram un boboc în primele zile ale clasei a IX-a şi eram la ora de sport a profesoarei Elena Alecsa, când domnul diriginte, Adi Panaete, vine şi, împreună cu doamna profesoară, mă roagă să particip la Concursul de Mister A.T.L. Am participat, însă nu am reuşit decât să ocup locul al III-lea. Dar prezenţa pe scenă m-a făcut să mă îndrăgostesc de ea, astfel încât în doi ani am înfiinţat o trupă de teatru, “Drama Club”, care mi-a dat “microbul” teatrului şi m-a ajutat să ajung unde sunt acum”.

Statistică de decembrie

M-am uitat mai înainte pe ce mi-a apărut în luna decembrie în Monitorul de Botoşani şi am realizat că am atins un nou record personal: am numărat 44 de pagini, dintre care 18 de învăţământ, în ultimele existând 55 de texte scrise de mine (mai sunt câteva semnate de Virginia, Oana Radu şi Mihai Crihan). Şi când le spun cunoscuţilor că eu n-am nici timp să respir, câteodată, nu mă înţeleg... Plus că nu e singura slujbă, mai am destul de lucru şi la Filiala Nevăzătorilor... Uite-aşa se robotizează oamenii zilelor noastre... Treptat - treptat...

Mulţumesc pentru urări!

Trebuie să recunosc ca am fost impresionantă de numărul mare al celor care mi-au transmis urări de "La Mulţi Ani" de Crăciun şi la trecerea dintre ani - cu mult peste cel de anii trecuţi. Cele mai multe au venit "Via - Internet", pe locul II în top fiind mesajele telefonice, la care s-au adăugat un număr mic de urări "prin viu grai". Cea mai amuzantă urare a fost cea primită de la Cezar Vieru, motiv pentru care o şi "popularizez" pe blog: "Consumul de alcool dăunează grav sănătăţii. Tutunul cauzează cancer. Evitaţi consumul de zahăr, sare şi grăsimi! Na! Crăciun fericit acum!". Culmea, când am primit urarea tocmai era "în lucru" la bucătărie o mămăliguţă ce urma să fie asezonată cu lapte şi cu brânză, aşa că am respectat litera şi spiritul urării... În seara respectivă, cel puţin. M-au felicitat mulţi dintre colaboratorii mei de la pagina de învăţământ, cunoscuţi, colegi şi membri ai Filialei Nevăzătorilor Botoşani. De la ultima structură sunt şi cei ce m-au sunat de Sărbători, urări "pe viu" primind de la Angela Surugiu, Aspazia Pălimaru şi Jan Micu. Le mulţumesc tuturor şi le mai urez o dată un An Nou cât mai bun, lipsit de griji. Cu împliniri, cu zâmbete pe chip. Şi ce dacă se scumpeşte totul şi luminiţa de la capătul crizei e încă departe, cu înţelepciune s-au depăşit, dintotdeauna, momentele grele. Eu abia aştept să se scumpească alimentele, poate mănânc mai puţin şi slăbesc, până la o greutate rezonabilă!