miercuri, 29 octombrie 2008

Ce-i mâna pe ei la luptă...

N-am prea avut timp în ultima vreme ca sa scriu pe blog, de aceea am şi suplinit absenţa cu fotografii... Totuşi, imaginile nu sunt totul aşa că încerc să-mi desluşesc, în văzul lumii, o nedumerire. Ce îl poate determina pe un om de afaceri din Bucureşti, aşa cum a fost Paul Ionescu, să vină la Botoşani şi să azvârle cu bani în stânga şi-n dreapta pentru un fotoliu de deputat? Iar finalul să fie unul de-a dreptul macabru, bucureşteanul găsindu-şi moartea pe aceste meleaguri, la doar 53 de ani... Am mai citit editoriale pe aceasta temă, am ascultat opinii avizate, dar cred că explicaţia e undeva în altă parte. Goana asta după fotolii înalte e acerbă într-o ţară în care politicul domină totul. Acolo sunt pârghiile ce reglează ce-a mai rămas din economie, finanţele fărâmiţate ale ţării, viaţa oamenilor, în ultimă instanţă. Nu poţi, ca om de afaceri, aşa cum era Paul Ionescu, să răzbeşti de unul singur. Pentru a câştiga lucrări, pentru a fi om de afaceri prosper, trebuie să ungi, la greu, tot felul de personaje aflate în posturi - cheie. Numiţi sau aleşi politic, evident. Şi rişti să dai banii, iar altul să cotizeze suplimentar şi mai rămâi şi cu ochii în soare. Şi-atunci, te-arunci în cursă, şi dai din coate şi promiţi, şi poate chiar şi faci cu speranţa că nu vei mai depinde de nimeni şi că nu va mai trebui să dai comisioane în stânga şi-n dreapta... Într-o economie nesănătoasă, cum e a noastră, în care aproape totul e sub formă de şpagă, ieşirea din turmă prespune două lucruri: ori dai în stânga şi-n dreapta până rămâi falit, ori ajungi tu în locul celor cărora le-ai dat până mai ieri şi... se schimbă calimera... Lucrurile sunt extrem de complicate acum, când criza economică începe să ne atingă şi pe noi, sute de oameni devin şomeri în prag de iarnă şi oameni în floarea vârstei mor din cauza unei orânduiri care nu-şi găseşte făgaşul... Pentru că nici nu vrea nimeni să se-ntâmple asta... E axiomatic că, dintotdeauna, în ape tulburi s-a pescuit cel mai bine...

marți, 21 octombrie 2008

No phone!

Timp de 5 zile, telefonul meu nu va fi "operational". Mai incercati duminica seara, daca e ceva important. Daca nu, si luni e o zi...

luni, 20 octombrie 2008

Precum hârciogii...

O ştire de pe TeleM de sâmbătă m-a determinat să mă uit şi eu pe site-ul Camerei Deputaţilor, la niscaiva declaraţii de avere. Mări să fie, ce agoniseală pe capul unora... Închirieri, salarii din Parlament, de la locul de muncă, pentru drepturi de proprietate intelectuală, pentru că s-au născut când trebuie, pentru că au intrat în partidul care trebuie atunci când era mai mare nevoie şi tot aşa... Să mă bată zeii dacă eu mai merg vreodată la vot ca să creditez vreun personaj de factură similară... Pentru că, în realitate, toţi sunt o apă şi-un pământ. Doar că unii joacă mai bine teatru, iar alţii mai prost.

marți, 14 octombrie 2008

La taverna...

Ohm m-am făcut, conform legii din fizică... L-am sunat pe Radu Doruleţ ca să amân venirea membrilor tarafului nevăzătorilor la "taverna" lui la TeleM şi am primit eu, o oră mai târziu, o invitaţie... I-am explicat că 22.30 e o oră la care deja dorm, dar mi-a promis un ceai negru, aşa că, asta este, mă duc... Celălalt invitat e viceprimarul Cătălin Alexa.

luni, 13 octombrie 2008

Cred că am figură de prost!

În ultima vreme, din ce în ce mai multă lume mă ia de gâscă şi stau şi mă întreb dacă nu e ceva în neregulă cu expresia de pe faţa mea. Ultima figură în domeniu s-a petrecut în seara asta, când m-a sunat un cunoscut din alte vremuri, care face un ziar politic în zona lui de judet. Ca să-i fac, vezi Doamne, un portret unui politician local, asa, cam de juma de pagină, care să apară în ziarul lui de campanie. Şi asta de sanchi! Fără să fiu înregimentată, fără să fie vorba măcar de un suc, darmite de plata care ar trebui să fie consistentă, dacă aş mai fi dispusă să fac ceva pentru vreun politician. Uite - aşa! Cred că mă duc să fac o operaţie estetică, că nu se mai poate....

vineri, 10 octombrie 2008

Asta-i tare!

Site-urile locale de ştiri anunţă că Florin Ţurcanu a fost exclus din PNL în urma unui conflict cu Liviu Câmpanu. Şi că la mijloc ar fi soţia lui Câmpanu, proaspăt consilier al prefectului... Ha, ha, scriam eu acum câteva zile că va urma o perioadă în care ne-am putea amuza pe îndelete, aşa că nicătăi că începe dansul şi la Botoşani... Că la nivel central e de bună vreme o sârbă în toată legea, cu guvernanţi, sindicalişti, editorialişti şi tot neamul...

Tired like a dog

În eventualitatea că mai există cineva ce nu ştie engleză, traduc: sunt obosită ca un câine. Am avut azi o zi plină, am rezolvat multe din lucrurile care mă presau, dar îmi vine să plâng de oboseală. Din această raţiune, mi-e cam lehamite de tot şi de toate. Să sperăm că-mi va trece...

joi, 9 octombrie 2008

Criza economică şi Botoşanii

* Ştim, din istorie, ce a însemnat marea criză economică mondială interbelică, mai puţin cunoscut, în schimb, fiind ce s-a întâmplat în acea vreme la Botoşani *
Lucrările „Starea economică şi raportul asupra activităţii Camerei de comerţ şi industrie pe anul 1927” şi cea similară pe anul 1929, editate de Camera de Comerţ şi industrie Botoşani (aflate actualmente în fondul de carte al Bibliotecii Judeţene „Mihai Eminescu”) dezvăluie, în detaliu, avatarurile acelui timp. Detalii, pe http://rememberbotosani.blogspot.com/2011/07/criza-economica-si-botosanii.html

duminică, 5 octombrie 2008

Patru spectacole, patru repere existenţiale şi o idee

În decursul existenţei, am văzut puţine spectacole ale Teatrului "Naţional" şi asta pentru că nu am locuit niciodată în Bucureşti (nici nu mi-aş fi dorit, Doamne Fereşte!). Primul a fost "Oameni şi şoareci", cu Florin Piersic în rolul principal, cu care m-am întâlnit când eram copil, pe litoral. A urmat "Zbor deasupra unui cuib de cuci", cu un Costel Constantin debordant (într-o excursie de-o zi în Capitală, organizată de întreprinderea din Câmpina, unde lucram). Prin 2002, o nouă întâlnire, cu "Leul în iarnă", când am ajuns la Bucureşti pe post de însoţitor al Dragobetelui pe care îl creasem. Ultimul spectacol a fost "Noiembrie", jucat în seara aceasta pe scena teatrului botoşănean de actorii Naţionalului. Olga Tudorache m-a impresionat, dar uluitor mi s-a părut rolul lui George Motoi, de o naturaleţe rar întâlnită. Şi spectacolul în sine m-a impresionat, finalul lui prinzându-mă cu lacrimi în ochi. Şi cu un gând: ce-ar fi dacă aş încerca să scriu un roman? Oare sunt în stare? Sunt multe lucruri care mi s-au întâmplat în viaţă, şi unele "bat filmul", cum se spune. Nu pot afla răspunsul decât dacă încerc. Concediu pentru creaţie oare nu se dă? Aşa, cam de lungimea unuia de maternitate şi, evident, plătit!

Aţi mai văzut vreodată o pisică de asemenea culoare?

Unora, chiar le merge bine

Am zarit astazi la un program de stiri un domn rotofei la fata, cu totul si cu totul infloritor si, intrucat vorbeam la telefon cu mama, nu am reusit, suficient de repede, sa comut telecomanda pe alt canal... Vorbea despre un proiect ceva, el si inca vreo doua cucoane... M-am uitat ca la un extraterestru, pe care sigur nu l-am intalnit in viata mea si caruia am realizat ca nu-i doresc nimic: nici rau, nici bine. Ci nimic, asa cum se cuvine unui personaj care ti-e cu desavarsire strain...

sâmbătă, 4 octombrie 2008

Farmecul începutului de drum în teatrul botoşănean

* Săptămâna aceasta, Teatrul „Mihai Eminescu” celebrează jumătate de secol de viaţă * Ioan Apostoliu, actor al teatrului botoşănean, sărbătoreşte tot în această toamnă 50 de ani de când a păşit pe poarta instituţiei de cultură, unde a rămas până astăzi *
În aceste vremuri, mai nimeni nu se gândeşte că va ieşi la pensie de unde-şi duce traiul profesional, stabilitatea fiind un atribut al perioadei comuniste, când te adunau inclusiv de pe drumuri şi te obligau să munceşti. Mai mult, a-ţi imagina că vei fi legat de un loc de muncă „cale” de 50 de ani e pură utopie, în trecutul nu foarte îndepărtat aşa ceva fiind perfect posibil.
Ioan Apostoliu, actor al Teatrului „Mihai Eminescu” din Botoşani, a împlinit în luna septembrie jumătate de secol de când i-a spus „Da” teatrului botoşănean, instituţie de cultură cu care a împărţit „şi bune şi rele” ani îndelungaţi. Deşi de mic copil şi până la liceu i-a plăcut să fie „saltimbanc”, a urmat totuşi cursurile Facultăţii de Agronomie. Până la urmă, „dragostea dintâi” a fost mai puternică şi în 1958 s-a angajat la Teatrul „Mihai Eminescu”. „Mulţi ani am fost cu dispensă de studii, aşa cum erau mulţi alţii, abia în ’89 devenind actor cu „patalama” la mână”, îşi aminteşte „Nea Jan”, cum îi spun colegii.
Bombardat şi nu prea
Monografiile vorbesc despre începuturi mult mai îndepărtate ale mişcării teatrale pe aceste meleaguri, cea scrisă de Ştefan Ciubotaru amintind faptul că „primele spectacole teatrale din Botoşani au fost puse în scenă în 1838 mulţumită directorului Şcolii Publice de Băieţi, Nicolini şi a actorului şi scriitorului Costache Caragiale, venit de la Iaşi. Spectacolele date împreună cu artişti locali s-au jucat în localul şcolii publice din curtea Bisericii „Sf. Dumitru”, ce avea opt camere, dintre care una mai mare” („Monografia oraşului Botoşani”). Interlocutorul nostru povesteşte, la rândul lui, ce se întâmpla pe vremea când era copil, spre mijloc de secol XX: „Nemţii au avut mai întâi comandamentul la teatru, apoi în Şcoala de pe Marchian. În aprilie 1944, când avioanele germane au bombardat oraşul, a căzut şi o bombă în podul teatrului, care era plin de saci de nisip. Bomba a rămas în pod, în dreptul fosei şi a fisurat o bârnă. Au venit apoi specialiştii să dea bomba jos şi abia atunci a fost dezastrul. În ’56 au început consolidarea şi în 1958 Teatrul „Mihai Eminescu” a repornit la drum. Înainte, arăta ca teatrul din Iaşi”, rememorează Jan Apostoliu.
„Mână, birjar”
La terminarea războiului, în teatru rulau filme. După consolidare, atmosfera s-a schimbat subit: „Primul spectacol jucat la Teatrul „Eminescu” a fost „Mielul turbat”, piesă scrisă de Aurel Baranga. Jucam şi eu. Eram muncitor în fabrică. Cei ce veneau la spectacole se îmbrăcau frumos, ca în anii ’20 la Paris. Bărbaţii obligatoriu la costum, iar femeile cu pălării. Erau mulţi evrei, care veneau cu birjele, ce-i luau de-acasă. În acea vreme nu erau scările din faţă şi trăsurile trăgeau în intrândul din faţa intrării principale a teatrului. În Centrul Vechi erau două birjării, unde era „Macul Roşu” şi unde întoarce tramvaiul”, povesteşte interlocutorul nostru.
„Relache”
Evident, viaţa în teatru înseamnă multă muncă, dar şi distracţie. „Şi la începuturi era moda cu afişele, prin care se anunţau spectacolele. În Centrul Vechi, unde era loc de promenadă, se lipeau afişe cu programul pe întreaga săptămână. Joi, sâmbătă şi duminică era spectacol (duminică şi matineu), iar vineri, ca şi acum, concert. În restul săptămânii era trecut „relache”. Câte unii se opreau să citească şi spuneau, ferm convinşi că au făcut alegerea corectă: „La „relache” ăsta mergem, că dacă se joacă atâtea zile, înseamnă că e un spectacol bun”. Şi pronunţau aşa cum se scrie! Pe-atunci, cei ce veneau la teatru făceau parte din clasa de mijloc, care exista cu adevărat în acei ani. Industria era la începuturi, din moment ce în oraş era o moară, oloierniţa şi „Uzinele Textila”!”
Absolvenţi veniţi cu spectacole „la gata”
În amintirile lui Jean Apostoliu, un an cu o atmosferă frumoasă de-a binelea a fost 1959: „Atunci a venit la Botoşani întreaga promoţie de la Institut: Margareta Pogonat, Ion Dichiseanu, Adela Mărculescu, Smaranda Manoliu, Cornel Revent, Sergiu Tudose, Stelian Preda. Era clasa lui Ion Şahighian. Au venit cu toate piesele de la Cassandra (sala Institutului de teatru bucureştean). Noi a trebui să cumpărăm doar decorul pentru cele patru spectacole. Cu „Ziariştii” lui Alexandru Mirodan am luat şi primul premiu de stat! Alt spectacol cu care mai veniseră era „O noapte furtunoasă”. Îmi mai amintesc că pe-atunci se practica o metodă „nemţească”, atunci când se monta un spectacol. Se făcea un deviz la început şi rămânea bătut în cuie, „tehnică” ce nu se mai respectă în zilele noastre”. În anii de început, actorii stăteau în gazdă la Botoşani. „De la Sfatul Popular îi trimiteau în gazdă în case ţărăneşti. Dichiseanu în amintesc că stătea pe lângă Biserica „Sf. Nicolae”, în timp ce Adela Mărculescu optase pentru „Hotel Lux”, din Centrul vechi. După anii ’70, le dădea repartiţie la bloc. Mulţi luau repartiţiile, vindeau apartamentele rapid şi plecau de unde-au venit”.
Piliuţă, pictor - scenograf la teatru!
Un lucru mai puţin cunoscut e că primul pictor – scenograf al Teatrului „Mihai Eminescu” a fost celebrul pictor Constantin Piliuţă. „A fost la teatru doar în 1958 şi 1959.
Îmi aduc aminte că primele practicabile comandate de Piliuţă au fost făcute cu furnir, veritabilă catastrofă! De fapt, erau multe lucruri care nu se ştiau în anii de început. Când se vorbea de „pantaloni” pentru scenă, cei ce trebuiau să-i croiască se gândeau la pantaloni de-adevăratelea. Nu existau nici şcoli pentru cei ce trebuiau să facă peruci, de exemplu. Soluţia era să fie trimişi la alte teatre, ca să înveţe cum se face aşa ceva. Sufleorii, care sunt „memoria artiştilor”, se formau la „şcoala vieţii”. Important era să aibă dicţie bună”, declamă Jan Apostoliu.
„Viza E” şi autofinanţarea
Înainte vreme, nici un spectacol nu ajungea să fie văzut de public dacă nu era agreat de cei de la „Propagandă”. „Veneau la vizionare şi dacă nu le plăcea ce vedeau, anulau spectacolul. Peste tot era aşa. Mulţi aveau pregătire „telectuală”. Dacă primeam „Viza E”, mergeam mai departe. Mă tem că dacă ar mai fi trecut câţiva ani fără să vină Revoluţia, teatrele ar fi ajuns să se desfiinţeze. Ajunsesem să facem sicrie la tâmplărie şi costume la croitorie, autofinanţarea fiind în mare vogă. Erau foarte puţin absolvenţi, mulţi se pensionau şi desfiinţarea ar fi venit aproape de la sine”, e convins interlocutorul nostru.
O mare familie
Mulţi văd în actori semeni ce ţin de o castă aparte. Într-un oraş mic, cel puţin, Jan Apostoliu consideră că lucrurile stau altfel. „Întotdeauna am avut relaţii normale cu oamenii din oraş. Iar în teatru, suntem o adevărată familie. De multe ori, în deplasare, mâncăm din acelaşi castronaş... Că tot veni vorba de deplasare, o dată ni s-a stricat autobuzul şi ne-au dat două microbuze. Cu unul trebuiau să plece tehnicienii şi cu al doilea, actorii. La destinaţie, la apel, Stelian Preda - directorul, constată că un actor lipseşte. Disperat, se întoarce la teatru şi îl întreabă pe portar cu ce a plecat actorul în discuţie. La care interpelatul răspunde, senin: „Cu două sacoşe”... De fapt, plecase în microbuzul cu tehnicienii... Probabil, şi cu două sacoşe după el...
Întâmplări hazlii
Dar câte nu se întâmplau în deplasări.. „O dată, ajunsesem într-un cămin cultural din Dobrogea. Sala era arhiplină, iar directorul lipsea. Jucam deja, mai erau vreo 10 minute din spectacol, iar operatorul din sală continua să vândă bilete. L-am atenţionat că îndată ajungem la final, dar nu a părut impresionant, spunându-ne: „Rulaţi, rulaţi!”. Altă dată eram într-un turneu în Oaş. Ne-au chemat la o nuntă, unde văzând că Olga Delia Mateescu, care era cu noi, avea rezerve, i-au spus neaoş: „Măi muiere, sări în sus, că jos vii singură!”. Cutremurul din 1974 ne-a prins la Piteşti, la hotel. Avusesem înainte o operaţie la un picior şi mergeam mai greu. Când am realizat că e cutremur, m-am băgat în tocul uşii. Colegii treceau alergând pe lângă mine şi ţipau: „Luaţi-l pe Jan, că-i şchiop!”. Până la urmă am ajuns în stradă, unde era şi un revizor contabil, profund nedumerit: „La cutremurul din ’40 eram beat. Acum sunt tot beat. Cum e, dom’le, cu cutremurele astea?”, îşi aminteşte, amuzat, Jan Apostoliu.

Speculanţii politici, după colţ

Tăriceanu a ajuns într-un moment în care nu a mai avut ce face şi, după ce a fost împins de PSD pe un tăvălug inflaţionist fără precedent, a spus: "Stop! Trimitem hotărârea cu majorarea salariilor profesorilor la Curtea Constituţională". I-a fost, sunt convinsă, foarte greu s-o facă, deoarece va pierde în toamnă procente serioase în urma unei astfel de ziceri. Dar de, compromisurile se plătesc. A guvernat cu sprijinul PSD, le-a acceptat pretenţiile exagerate şi a spus "Nu" într-un moment în care s-ar putea să fie deja prea târziu pentru el şi partidul lui. Numai că nu ştiu pentru cine e actualul moment favorabil. Speculanţii politici din toate zonele eşichierului politic îşi clocesc acum strategiile, din mers, iar extremiştii sunt cei care e posibil să cadă cel mai bine în picioare. Stau să mă întreb dacă unii nu-şi vor arunca peste bord şi liderii, pentru a ieşi basma curată în faţa electoratului... Va urma o perioadă care ar putea fi şi amuzantă, dacă grija zilei de mâine nu ar fi atât de problematică pentru mulţi români...

Bibliotecarul Puiu Haşoti

Citesc, uluita, pe Hotnews, ce venituri au senatorii şi deputaţii ce au bătut în cuie variantele "îmbunătăţite" ale propriilor pensii. Mă rog, trec peste case, maşini, bijuterii şi alte cele şi mă opresc la altceva: la faptul că Puiu Haşoti mai ia, pe lângă indemnizaţia de parlamentar şi un salariu anual de bibliotecar de 14.400 RON. Program de 8 ore, bănuiesc. Când naiba le face şi pe una şi pe alta? Şi mai e şi la partid şi pe sticla televizoarelor? Mai văd că unii iau şi leafă de profesori universitari, alţii de medici, indemnizaţia de parlamentar fiind, probabil, başca! Poate că vreunii din altă ţară vor vota o lege care să le interzică aleşilor noştri să-şi păstreze şi vechile slujbe şi sinecura de parlamentar. Fiindcă ei sigur nu ar vota aşa ceva!

Viaţă grea, mon cher

Mai prin primăvară, scriam un articol despre începuturile comunismului pe aceste meleaguri. Îl întrebam, în acea vreme, pe Ionel Bejenaru, dacă o astfel de orânduire ar mai putea reveni. Răspunsul, cu tentă nostalgică, a făcut revenire la roata istoriei, care, firesc, se învârte şi nu ştii ce ar putea să scoată la suprafaţă la un moment dat... Până una alta, văd că ne serveşte o nouă criză economică mondială... Care inclusiv cei ce n-au prea pus mâna pe cărţile de istorie ştiu că înseamnă inflaţie galopantă, preţuri scăpate de sub control, şomaj masiv ş.a.m.d. Dacă o economie precum a Americii a stat cu sufletul la gură aşteptând votul din Camera Reprezentanţilor, care înseamnă o infuzie masivă de capital din banii publici în zona privată, ce ne-am putea aştepta într-o Românie guvernată haotic? În care toţi aruncă pomeni ca pe nişte mingi de ping - pong, ce ricoşează într-o vistierie goală? Fără să se priceapă la mecanisme macroeconomice, oameni adunaţi la hurtă în foruri extrem de importante ale ţării votează ca roboţii, atât drepturi aberante conferite propriilor persoane, dar şi urmaşilor - urmaşilor lor, cât şi majorări salariale pe care o să le plătească Papa Pius, fiindcă mă îndoiesc că bugetul României ar avea de unde. De vreo 18 ani încoace, cuvintele ce guvernează România sunt diletantismul, populismul preelectoral, minciuna spusă cu zâmbetul pe buze, interesul propriu peste cel naţional şi tot aşa. Câţiva ani am mai fost peste linia de plutire, pentru că milioane de români au muncit peste graniţă şi au câştigat bani inclusiv pentru rudele rămase acasă. Dar economia mondială e pe mai departe în corzi şi mulţi revin acasă. Acasă la ce? La capitalismul clientelar cu tentă bananieră şi la politicianismul de doi bani? Stau şi mă întreb ce se va întâmpla în ţara asta când nu vor mai fi bani de pensii şi când vom reveni la perioade de foamete, generate de preţurile exorbitante la alimente... Că de cele la utilităţi nu mai e cazul să amintesc... Viaţă grea, mon cher!