marți, 28 februarie 2012

Bucuria de a trăi

Postez si pe blogul meu un link cu o filmare făcută de domnul Micu, de Dragobete http://www.youtube.com/watch?v=erw_LAQEipI
Mie personal mi-e teribil de drag filmuleţul şi cum m-am înfuriat şi mai înainte, la o remarcă de genul: "Da' nu prea cântaţi...", mă gândesc să vin cu o explicaţie. Da, nu prea cântam, eram "cu bâzul", vorba unchiului meu de la Fălticeni, care la petrecerile de familie mai mult ţine isonul decât cântă. Deci, cânta Zavaidoc, iar noi - la fel ca şi unchiul meu - îi ţineam isonul. Şi ne bucuram de ziua frumoasă, de muzica superbă şi de faptul că suntem în stare să ne bucurăm. Mare lucru! Ce la extrem de puţini le este dat...

Protest - antiprotest la Botoşani




Fair play la ANAF Botoşani

Măcar oamenii te avertizează că eşti în pericol să-ţi rupi gâtul dacă ajungi pe la ei...

luni, 27 februarie 2012

Mizeria politizării în instituţiile de stat

Foto: www.ziuadecj.realitatea.net
Aflu astăzi, absolut întâmplător, de un conflict cu note acute între doi angajaţi dintr-o instituţie de stat, subordonată altei instituţii de asemenea bugetară, aflată „în ograda” altei instituţii de stat şi tot aşa. Trec peste replicile perfecte pentru zona pieţii şi reţin temerea persoanei ce-mi povestea ce s-a întâmplat, îngrijorată de faptul că „opozanta” e membră a unui partid ce se pregăteşte să vină la putere. Acesta e şi motivul pentru care cea cu scandalul se simte „pe poziţie”, orice vulgaritate şi ameninţare fiind fireşti, din moment ce se consideră „în cărţi”. E un mărunt episod, ce bănuiesc că se perpetuează în multe altele instituţii, în eşalonul I, II, pân’ la nivel de portar. Penibile vremuri… Decât aşa, mai bine vinzi urzici sau ghiocei în piaţă, că acolo s-ar putea să fie relaţii interumane mai civilizate… E şi ’nea Dibu responsabil cu ordinea, nu ţi se poate întâmpla nimic rău…
P. S. Nu trebuie trecut cu vederea că astfel de situaţii se petrec din patru în patru ani, când unii altora "îşi trag preşul de sub picioare"... Cu alte cuvinte, astfel de comportament nu e doar apanajul unora, e cvasigeneralizat...

sâmbătă, 25 februarie 2012

Lungul drum de la incertitudini la clipe de graţie

Fotografia mea preferata
Nu-mi amintesc să mă fi ocupat, vreodată, de un lucru cu adevărat important şi să fi ştiut sau să fi crezut, de la începuturi, că totul va fi perfect. De fiecare dată m-am temut că va fi un fiasco, că nu va veni lumea, că va începe ploaia odată cu evenimentul cultural (atunci când totul era în aer liber), că se va întrerupe curentul şi tot aşa. Din fericire, în majoritatea cazurilor, ajungeam la „vorba” lui Shakespeare: „totul e bine când se termină cu bine”. Odată eram pe Pietonal, unde trebuia să înceapă un târg de jucării şi mă uitam disperată la cer. Mama era lângă mine şi m-a întrebat: „Dacă te uiţi, opreşti ploaia?”. Cine ştie, poate că speram că da…
Aşa a fost şi cu Dragobetele de anul acesta… Pentru mine era un moment important, se împlineau 10 ani de la prima manifestare importantă de care m-am ocupat în urbea asta, pe care am descris-o aici http://rememberbotosani.blogspot.com/2012/02/24-februarie-2002-prima-sarbatoare-de_13.html Aşa că am creionat un scenariu, la care am adăugat din mers idei marca „Marcel Culincă” – secretar al Filialei Nevăzătorilor Botoşani. L-am rugat pe Sandu Surugiu să-mi aducă CD-uri cu muzică interbelică, în special Zavaidoc şi Moscopol şi am început preparativele. Nu mi-am imaginat că va fi atât de greu să găsesc obiecte în formă de inimă, pentru o tombolă asortată cu momentul… Până la urmă, salvarea au constituit-o coşuri de pâine, tăvi pentru tarte, cutii cu trandafiri parfumaţi din săpun, căni cu inimioare şi altele în ton.
Se pare că nu stau grozav cu puterea de convingere, pentru că nu au ajuns prea mulţi vineri, la vremea amiezii, la filială. Dar, îndrăznesc să cred că acei ce au venit vor păstra la suflet primul Dragobete organizat pentru ei şi cu ei. Şi debutul a fost oarecum cu stângul, preşedintele filialei, Tudorel Tupiluş, rostind nu chiar cu inima deschisă discursul despre cât e de important ca oamenii să ţină unii cu alţii la scurtă vreme după ce aflase că în familia unor cunoscuţi situaţia era în pioneze.
Dar „ne-am adunat” afectiv şi am mers mai departe. Eu am spus câte ceva despre Dragobete, Marcel Culincă a recitat, artistic şi cu umor, poezii de Coşbuc - primite cu aplauze de cei prezenţi – după care am „predat ştafeta” lui Mihăiţă Enache şi Ioanei Frăsinescu, veniţi împreună cu Ioana Matfeev şi mama micului artist. Mi-au mers la suflet aplauzele cu care au fost răsplătiţi copiii, la una din melodiile cântate de Mihăiţă încercând să ascund că aveam lacrimi în ochi de emoţie.
Ne-am distrat cu tombola al cărui „premiu cel mare” – o inimă plină cu zeci de trandafiraşi din săpun – a fost „adjudecată” de Viorel Onofrei. Rarisim e fost momentul cu tragerea la sorţi, prin care s-au stabilit perechi ad-hoc. Domnii, indiferent de vârstă, trebuiau să le facă declaraţii doamnelor alese de sorţi şi, în final, să le sărute. Mihai Enache tot apela la mama sa, ca să-l scoată din încurcătură, domnul Micu avea – la anii săi – emoţiile unui adolescent de 18 ani – când s-a trezit în faţa unei doamne pe care o vedea pentru prima dată, iar colegul meu Costică Surugiu îşi declama speach-ul ţinând-o de mână pe Ana Aniculăesei. De toată frumuseţea sunt pozele cu Livia Ciucă şi Viorel Onofrei, pentru că simţi, în ele, căldură şi emoţie. Şi micii artişti din fundal receptau, în egală măsură, ineditul momentelor. Dar să nu-i uit pe Camelia Scripcariu şi Ciprian Gheorghiţă, care au ţâşnit de pe scaune, s-au îmbrăţişat şi au declamat că femeie mai frumoasă sau bărbat mai arătos n-au întâlnit niciunul, în viaţă. Cuvinte frumoase am şi pentru Cornelia Rotundu, Maria şi Costică Lupan, Valentina si Angela Surugiu, Ghiţă Aniculăesei, dar şi pentru invitaţii Carmen şi Valentin Popa şi Cristian Costăchel, ce au intrat perfect în atmosferă.
Acestea sunt lucrurile care rămân, cele spontane, cu mult umor, ieşite din tipare. Tot ce e prestabilit, bătut în cuie, ajunge după un timp destul de scurt să fie făcut din pură obligaţie. Aşa, că trebuie, că „ni se cere”. Tot la categoria „lucruri care rămân” vor fi şi filmuleţele din final, în care cântam muzică interbelică împreună cu Simion Munteanu şi Ghiţă Butuc, cu fundalul asigurat de calculator. E vorba de doi dintre decanii de vârstă ai filialei, extrem de tineri la suflet şi cu o veritabilă frumuseţe interioară. După o uşoară prelucrare, voi posta filmele pe Net. Nu de alta, dar vreau să mă uit la expresia senină şi fericită de pe chipul meu atunci când am zile proaste, când promit solemn că emigrez în Africa de Sud şi aşa mai departe…   

O familie fericită...

Fotografie postată de Spiros Sakalis pe Facebook

miercuri, 22 februarie 2012

Dezamăgire. Maximă!

Cu niscaiva timp în urmă, am avut o conversaţie cu doi domni şi am pus ceva la cale. O conversaţie pe o temă uşor diferită am avut şi cu alţi doi domni, numai că în ultimii nu aveam nicio încredere, aşa că n-a fost nicio surpriză când şi-au văzut de drum fără mine. Problema e că despre primii aveam altă părere. Eroare de gradul zero, pentru că s-au dovedit exact de aceeaşi factură ca şi ceilalţi. Emanciparea asta a femeii încă rămâne o aiureală, pentru că mai sunt mulţi bărbaţi care nu ne consideră egalele lor. Bineeee... Mai vedem...

luni, 20 februarie 2012

Flori, daruri, urări...

A mai trecut o zi în care aniversez oarece ani de când am venit pe lume... Cu mici petreceri ce au debutat vineri şi care au mai avut secvenţe sâmbătă şi azi... Şi am şi ceva restanţe, având promisiuni de onorat şi pe vreme caldă...
A fost frumos, am fost destinsă, am râs... Pare ciudat şi destul de rar în aceste timpuri... Am primit sumedenie de urări, unele "şablon", dar şi "personalizate", în care am receptat căldură... Nu mai pomenesc de flori (o parte sunt deja la birou, pentru a nu le mânca Şobi), iar altele vor ajunge acolo mâine...
Iar daruri, parcă mai multe ca anul trecut, când am bifat o vârstă rotundă...
Am fotografiat un pantof de catifea şi o casetă de bijuterii, ce sunt deja pe rafturile de deasupra calculatorului, alături de ciudăţenii de pe diverse meleaguri, unde am ajuns... Lor li se adaugă tigaia "Dry cooker", un serviciu de tacâmuri, lumânări parfumate, cosmetice, un frumos serviciu de cafea, dulciuri de casă, dar şi din zona trufelor, fructe, o căciulă de blană primită încă de anul trecut - cu dedicaţie pentru ziua mea, bunătăţi de la mama, plus bani ca să-mi cumpăr eu ce vreau. Nu prea am a mă plânge...

joi, 16 februarie 2012

Faza iernii: eu cu Sobi prin zapada!

Asta a fost inceputul, in mormanul de zapada din fata blocului, langa strada... Apoi a urmat distractia... Sobi a fugit, eu am incercat sa-l prind de coada si n-am reusit, apoi am cazut cat sunt de lunga... Pisoiul a sters-o in spatele blocului, unde a disparut sub masini... Si striga, si uita-te pe sub fiecare masina in parte... Cand am revenit cu o matura pentru a face loc sa-l pot vedea, Maria Sa motanul tocmai iesea de sub o masina, miorlaind dezorientat. Am incercat sa-l atrag spre usa blocului, pe unde tocmai iesea o familie cu un caine (alta dandana!), rastimp in care vecinul caruia ii cerusem ajutorul in sedinta foto a reusit sa-l prinda. Happy-end! Ar mai fi de spus ca toata povestea se petrecea pe la 16.45, cu putin inainte de lasarea intunericului. Ma si vedeam facand noapte alba pe-afara, in cautarea patrupedului...

Continuarea pe terasa de la etajul I, unde il tineam strans ca sa nu-i mai vina cine stie ce idee...



miercuri, 15 februarie 2012

Multa sanatate, Viorel!

Foto: http://www.facebook.com/funnybt

Bucurie hibernala

Fotografie preluata de pe blogul Elenei Agachi. Nu se poate, trebuie sa-l scot si eu pe Sobi la zapada...

vineri, 10 februarie 2012

Oraşul văzut de sus (I)

In bataia soarelui...
Imagini surprinse din balconul Tele M, motiv de mulţumiri lui Silviu Anusca pentru că a fost de acord să mă "preumblu" prin zăpada din vecinatatea acoperisului. În al doilea rând, e prima ieşire cu noul meu Nikon, 14 Megapixeli şi alte însuşiri nici - visate de aparatele mele foto de până acum. Evident, voi persevera... Ma fac fotoreporter amator... Si apoi profesionist... Si unde nu ganditi, acolo va fi sa ma gasiti... 
Cartier de blocuri, sub zapada
Cam riscant, pe marginea balconului...
Teatrul "Mihai Eminescu" Botosani
Fotograful, la inaltime...  Zambiti, va rog! 
Palatul administrativ Botosani
Primaria Botosani
Prefectura si Consiliul Judetean Botosani
Mall Botosani
Fotografii, Carmen Moraru

joi, 9 februarie 2012

Pauza "de Facebook"

M-am hotarat, brusc si dintr-o data, ca timp de-o luna sa nu mai postez nimic pe Facebook. Azi e 9 februarie, ne mai revedem, poate, pe 9 martie. Dar sa scriu si cateva motivatii. Din lista aceea lunga in care apar 340 de "prieteni", de-a lungul timpului au dat "like" la postarile mele maxim 40. Mai mult, in dreapta, unde apar cei ce-mi vizualizeaza constant profilul, apar vreo 20. Asa ca sa fim seriosi cu sutele de prieteni, care te-au adaugat, poate, doar ca sa aiba o lista mai impozanta "atasata" la profil.
Mai apoi. Am constatat ca "tu" contezi foarte putin pentru ceilalti. Daca postez propriile scrieri, fotografii facute de mine, numarul celor interesati e, in cel mai fericit caz, pe la 6 -7 maximum. Ca sa nu mai vorbesc de postarile care mie mi se pare ca inseamna ceva si care sunt ignorate, cu desavarsire.
Pe de alta parte, multa lume se extaziaza la imagini si videoclipuri preluate de pe Net, ceea ce mi se pare o aiureala, pentru ca le pot descoperi si singura, pe Google, nu am nevoie de Facebook pentru asta. Recent, am postat o imagine cu o pisica alba, in zapada, si apoi una cu un motan identic cu Sobi al meu, "inotand" si el in zapada. Entuziasm general, like-uri si comentarii pe masura.
Asa ca, bye- bye, pentru o perioada. As fi putut fi interesata sa-i descopar pe cei din lista mea, cum sunt, cum gandesc. Dar nu si cat talent au la "preluari", asta nu-mi starneste nicio curiozitate.
Vreau, in acest mod, si sa verific timp de-o luna daca Facebook-ul nu devenise, cumva, vreun drog. Nu de alta, dar imi ajunge cafeaua. 

Flori în zăpadă