marți, 25 decembrie 2007

Colindatori, in Ajunul Craciunului, in satul Eminescu

sâmbătă, 22 decembrie 2007

Sarbatorile de altadata, in judetul Botosani

* Din fericire, de câteva zile a nins şi atmosfera sărbătorilor pare să se recreeze. Numai că doar în parte, pentru că bună parte din obiceiurile vremurilor trecute s-au pierdut, iar cele rămase sunt în pericol, de la an la an, să-şi piardă „rădăcinile” *
De mai bine de o săptămână, în şcoli şi în instituţii de cultură din municipiu şi din judeţ răsună colindele, tinerii exersând, de zor, şi obiceiurile pentru Anul Nou. Când vine vorba de ce se întâmplă pe scenă, concertele de colinde sunt de mare ţinută. Numai că asta contează mai puţin, mult mai important fiind ce mai înseamnă tradiţia pentru colindătorii ce ajung pe la geamurile şi uşile „megieşilor”.
Ticluitorii din lumea satului
Nu trebuie să fii specialist pentru a realiza că, de Crăciun, colindele nu mai sunt ca altădată. „Pe vremuri”, aminteşte muzeograful Steliana Băltuţă, „mergeau şi fetele şi-i colindau pe flăcăii satului. Textul se referea la naşterea Pruncului Iisus. Colindele erau diferite şi frumos întocmite de creatori ai satului. Chiar în acelaşi sat, se întâlneau mai multe texte. La Ibăneşti, de exemplu, Aurica Racu, ţesătoare, creează versurile pe loc. Existau mulţi oameni talentaţi la ţară, veritabili „ticluitori” de versuri”.
Accesorii ale colindătorilor, dispărute
Din accesoriile de altădată, în zilele noastre nu se mai păstrează decât steaua - luceafărul şi globul dispărând cam din 1975. „Cu luceafărul se intra întotdeauna în casă. Avea o iconiţă în mijloc şi o scăriţă din fragmente flexibile, care se deschidea până la lampă, când intrau primii colindători. Cu globul s-a mers şi în oraş, tot până prin ’75. Erau mai multe variante. Putea să aibă un clopoţel în interior, sau să fie deschis şi cu o lumânare în mijloc. Câteodată, colindătorii se băteau cu globurile şi se aprindea hârtia creponată din care erau făcute. Accesoriile aveau logica lor. Luceafărul sau steaua sunt cele ce au orientat magii spre locul unde s-a născut Iisus, iar în picturile renascentiste, Dumnezeu ţine globul în mână”, explică Steliana Băltuţă.
Crăciunul, o renaştere a comunităţii
Cei pe care îi despart câteva decenii de copilărie îşi mai aduc aminte cum erau răsplătiţi când mergeau cu colinda pe la casele oamenilor, regulile fiind cu totul altele astăzi. „Naşterea lui Iisus reprezenta o renaştere a comunităţii, a recoltei. Copiii primeau tot ce ţinea de recoltă, ca o binecuvântare pentru anul care vine: mere, nuci, prune uscate, gutui, colaci... După ’75, pe la unele case gospodinele n-au mai copt şi au început, treptat, să dea bani copiilor. Astăzi, mai primesc fructe şi colaci doar unde se respectă tradiţia. Problema e că micii colindători au început să prefere banii...”, admite muzeograful botoşănean.
Pe vremuri, se mergea cu plugul
Până şi învăţatul urăturii era o bucurie în trecut. Cei ce urmau să ure îşi stabileau un loc, acasă la unul dintre ei, şi începeau să înveţe textul cu o lună înainte. Erau urături foarte lungi, unele ţineau chiar jumătate de oră, aşa că era nevoie de memorie bună pentru a fi ţinute minte cap –coadă. „Obiceiurile de Anul Nou sunt legate de vechiul calendar roman, după care anul începea în martie. Până în secolul XVIII, ele au respectat amintitul calendar, apoi au trecut „pe nou”. Tocmai pentru că în martie începeau lucrările agricole, adulţii obişnuiau să meargă cu plugul pe la casele sătenilor”, povesteşte Steliana Băltuţă. Tot de Anul Nou se mergea şi cu buhaiul, obicei care s-a păstrat, dar care se întâlneşte mult mai rar. „E un vas din doage. În partea de sus se pune o piele, iar din cealaltă se scoate capacul, ca să aibă rezonanţă. De el se prinde o coadă de cal umezită cu borş, cu ajutorul căreia se imită mugetul boului. Buhaiul, harapnicele şi tălăngile, toate anunţă sărbătoarea comunităţii şi a Anului Nou, din noaptea de Sfântu Vasile, ca o încununare a belşugului, a recoltei de peste an”.
„Capra” şi „ursul”, obiceiuri dacice
Atât jocul ursului cât şi al caprei au rădăcini dacice. „Primul e legat de jocul ritualic al celor din confreria ursimilor. În timp, s-a suprapus peste jocul ţiganilor cu ursul la târg. La Coşula, este un joc şi un text aparte, care sunt recunoscute. Şi costumul de ursar este foarte frumos. Practic, are un coif frumos împodobit, trebuie să poarte barbă şi o tobă în mână. Jocul caprei are, de asemeni, rădăcini dacice, încă din vremea aceea capra fiind un simbol al fertilităţii”, susţine interlocutorul nostru. Poate tocmai din cauza rădăcinilor „păgâne”, au fost perioade în care Sinodul bisericesc a interzis jocul caprei şi al ursului.
„Căiuţii” încă mai rezistă
În numeroase comune din judeţ mai pot fi văzute şi în zilele noastre grupuri de căiuţi, alcătuite fie din copii, fie din adulţi. Există meşteri populari, cum ar fi Niculina Andronache din Vorona, care confecţionează şi astăzi căiuţi, aşa că există, cel puţin pentru viitorul apropiat, şanse de perpetuare. „Şi acest obicei are simbolistica lui. Calul este cel care face trecerea peste tărâmul morţii, iar Pegas este calul care iese din apă şi se îndreaptă spre soare. Căiuţii sunt un simbol al apei şi al soarelui. De aceea au şi oglinda în care se reflectă lumina, coroana căluţului reprezentând tot astrul solar. Căiuţii „se joacă”, în mod obişnuit, în casă”.
Benzile şi mascaţii
Benzile sunt obiceiuri ce vin din perioada medievală. „Ideea de bază în alcătuirea lor era legată de lupta socială, a haiducilor cu cei bogaţi, întru apărarea celor slabi şi săraci. Apărea haiducul în suman, iar la antipod erau cei în costume militare, care trebuiau să-l prindă. Toţi se exprimau în versuri, care nu rimau întotdeauna”, afirmă Steliana Băltuţă. În judeţul nostru, benzi tradiţionale au fost cele ale lui Coroi, a lui Codreanu, Banda lui Ştefan şi Banda lui Merişor. Din sud au fost „importate” benzile lui Jianu şi a lui Terente.
În ce-i priveşte pe „mascaţi”, ei sunt „responsabili” cu alungarea duhurilor rele. Poartă măşti tocmai pentru a nu fi recunoscuţi de duhurile pe care trebuie să le alunge. Dacă cu căiuţii se intră în casă, iar capra şi ursul se joacă în ogradă, mascaţii străbat satul, pe uliţe, dintr-un capăt în altul, însoţiţi de zgomote menite să purifice comunitatea”.

De la plug la pluguşor
Din păcate, aşa cum recunoaşte Steliana Băltuţă, au survenit tot felul de mutaţii în lumea satului şi obiceiurile au fost preluate, în mare parte, de copii. Din mersul cu plugul de odinioară nu a mai rămas decât textul pluguşorului, urat de cei mici. Semănatul se păstrează şi tot copiii se ocupă şi de asta, dar nu cu grâu ca altădată ci cu orez, arpacaş sau cu ce se mai nimereşte. Şi semănatul e un obicei legat de fertilitatea pământului. Pe măsură ce se avansează spre Bobotează, tradiţia se mută, mai degrabă, în zona religioasă. Pe alocuri, totuşi, când preotul vine cu agheazma mică, e invitat să mai zăbovească în case ca să stea cloştele sau să se mărite fetele... Mai e obiceiul să se fure busuioc din mănunchiul pe care-l poartă, ca să aibă fetele noroc la măritat. „Tot ce se petrecea pe timpuri, în lumea satului, de Sărbători, era o binecuvântare, o adevărată legătură între membrii comunităţii săteşti. Din păcate, lucrurile nu mai stau aşa”, încheie Steliana Băltuţă.

Carmen Moraru, Monitorul de Botosani, Pagina de Remember

joi, 20 decembrie 2007

Actiuni pentru ochii presei

Luni seara, m-am trezit sunata de un cadru didactic, care avea numarul meu de la angajata unei institutii culturale. Monologul era ceva de genul: "Vezi ca maine la 2 aduc niste fetite in costum national, vii, le faci cateva poze, le dai la ziar...". N-a lipsit mult sa scap telefonul din mana. Nu tu persoana a doua plural, nu tu un minim de respect, ci o conversatie asa, cum faci cu un prestator de servicii... Am injurat in gand, dar am decis ca, totusi, ma voi duce. A doua zi de dimineata, cineva de la scoala respectivei mi-a trimis toate informatiile legate de manifestare pe mail si mi-a promis si fotografii. Intrucat umblasem timp de 3 zile la mai mult de 10 serbari, am zis bogdaproste, tot in gand... Numai ca pe termen scurt, pentru ca la 2 suna din nou telefonul. "Cum, nu vii, ca nu poate incepe corul sa cante fara presa?...". Miercuri, al treilea telefon, in care ma aleg cu o porcaiala sanatoasa pentru ca amagesc oamenii, fiindca textul n-a aparut si presa locala nu e interesata de evenimentele culturale... Incerc sa-i explic ca au fost foarte multe materiale si ca n-aveau cum sa intre toate, ca nu eu decid ce intra in ziar s.a.m.d. Culmea, mai aflu si ca respectiva ma cunoaste, fiindca stia un amanunt legat de niste colaboratori proprii pe care il aflasem abia cu jumatate de zi inainte si pe care nu il scrisesem la gazeta de perete...
Aseara am primit si cateva fotografii si am vazut ca era vorba de un eveniment absolut oarecare. Intrucat timp de trei zile, cum am spus, am fost la sumedenie de alte manifestari, unele chiar de anvergura, pot trage concluzia ca manifestarea interlocutoarei mele agitate intra undeva la rubrica "si altii"... A naibii, ce fac punctele astea care inteleg ca trebuie la dosar pentru grade didactice sau chiar pentru pastrarea postului, din unele cadre didactice... Sunt capabile chiar de hartuire, pentru ca mie asa ceva mi-a facut, numai sa iasa din anonimat...

luni, 17 decembrie 2007

Omul zilei

Luni: Constantin Apostol, directorul Agentiei de Dezvoltare Regionala de la Piatra Neamt, care il acuza pe presedintele CJ Botosani ca saboteaza judetul;
Marti: Liceenii de la Seminarul Teologic Botosani si de la AT "Laurian", ce i-au colindat si le-au dus daruri bolnavilor de la Varfu Campului;
Miercuri: Primaria Botosani, care "il trimite" pentru 2 zile pe Mos Craciun in tramvai, pentru a le oferi daruri tuturor micilor calatori;
Joi: Gavrila Vasilescu si Radu Dragus, care "s-au batut" in Parlament, la votarea bugetului, pentru investitii in judetul Botosani: din nefericire, nu li s-au alaturat si ceilalati 8, asa ca a fost ca pe vremea lui Don Quijote...
Vineri: Toti cei ce fac daruri in perioada Sarbatorilor, gandindu-se, in mod real, la cei ce au mai putin ca ei;
Sambata: Liviu Campanu, pentru ingeniozitate lingvistica; el l-a caracterizat pe actualul primar al municipiului drept "amantul care conduce gospodaria femeii cu care se culca";

vineri, 14 decembrie 2007

Impodobitul bradului

In week-end-ul care vine, nu ma pot plange ca nu am ce face sau ca nu ma baga lumea in seama. Am primit sumedenie de invitatii, la unele actiuni ajung, la altele nu, dar ma voi informa dupa, iar la altele, cum e festivalul de colinde al etniilor de la Mihaileni, ma duc din proprie initiativa, fiindca sunt chiar curioasa ce va fi. Duminica dupa amiaza, in schimb, am de gand sa dau curs invitatiei facute de Adriana Jurma, profesor la Colegiul National "Mihai Eminescu", care m-a chemat la liceu la... impodobitul bradului. Chiar ma duc, cu draga inima...

Claie de fan, cu "cusma de zapada", in centrul Botosanilor....

joi, 13 decembrie 2007

Propriul meu stapan!

Multa vreme am spus ca in urmatoarea mea viata, vreau sa fiu pisica. Dar o pisica cu un stapan bun, asa cum sunt eu pentru pisicile mele. Am spus-o pana cand am auzit aceeasi replica intr-un film celebru si m-am oprit, ca sa nu semene a plagiat. Ei bine, acum optez pentru altceva. Intr-o alta viata, voi fi propriul meu stapan. Imi voi stabili singura regulile existentiale si voi avea tot timpul din lume sa dau cu capul de pereti daca am optiuni gresite. Dar macar s-o fac pe cont propriu!

miercuri, 12 decembrie 2007

Clasa a X-a F de la AT "Laurian", in finalul orei de dirigintie, in care am discutat despre jurnalism...

In Botosani exista doua case Sofian!

Cei mai mulţi botoşăneni ştiu că în municipiu există o singură Casă Sofian, pe strada I.I.C. Brătianu. Numai că nu e singura! Clădirea care găzduieşte în prezent Grădiniţa nr. 11 poartă, de asemeni, numele de „Casa Sofian”. Conform prezentării făcute de Georgeta Median, directorul grădiniţei, „casa a fost construită în cea de-a doua jumătate a secolului XIX de Neculai Sofian, fost primarul al Botoşanilor. Clădirea, folosită iniţial de familia Sofian, a fost donată spre sfârşitul secolului al XIX-lea Liceului de fete „Carmen Sylva”. Ea a funcţionat ca local de şcoală, apoi ca internat. După cel de-a doilea război mondial, clădirea a continuat să aibă destinaţie şcolară, fiind folosită ca internat de fete. În anii ’50 a fost instalată Grădiniţa nr. 11, destinaţie rămasă până în zilele noastre”. Dată fiind vechimea clădirii, în ultimii ani au fost efectuate numeroase operaţiuni de consolidare, pentru a-i asigura funcţionalitatea.

Carmen Moraru, Monitorul de Botosani, Pagina de invatamant

duminică, 9 decembrie 2007

Nu reusesc sa scap de trecut...

Pe vremea liceului, la saritura in lungime, aveam un obicei foarte prost: imi faceam elan cu toata convingerea si in secunda dinaintea sariturii, nu mai dadeam deloc din maini si saream un metru si ceva. Jenant, pentru o adolescenta cu picioare interminabile... Am sentimentul ca si acum fac la fel si nu o data. Imi tot iau avant, imi spun ca am terminat cu trecutul si imi ajunge la ureche cate-o minciuna spusa cu dezinvoltura si iar am pietre de moara la picioare... In plus, aflu ca oameni care imi sunt prieteni, altii de care depind si altii care nici nu vreau sa aud ca mai exista sunt in relatii de prietenie si buna vecinatate, converseaza amical la telefon, context in care ma intreb, deocamdata destul de detasat, daca nu sunt un fel de cobai pentru fiecare dintre ei... Sunt departe de a fi o persoana comuna si chiar ar avea ce studia. Problema e ca eu nu cred ca ma simt bine in insectar si voi incerca sa sar de-acum imediat ce imi iau avant ca lumea. Cine stie, poate ca scap o data pentru totdeauna de trecut!

Blogul meu implineste o luna!

In aceasta dupa amiaza, se implineste o luna de cand blogul meu e inregistrat pe www.trafic.ro si lansat pe motoarele de cautare. Trebuie sa recunosc ca rezultatele de pana acum sunt cu mult peste asteptarile proprii. Conform www.trafic.ro, timp de 30 de zile au fost 200 de vizitatori unici pe blog, ceea ce inseamna o medie de 7 persoane pe zi. Deocamdata, blogul nu figureaza decat pe site-ul pe care a fost creat, dar voi incerca sa maresc probabilitatea de a fi accesat. E foarte important si ca, de cateva zile, s-au inmultit accesarile ce au la baza motoare de cautare, deci ceea ce scriu intra in zona de interes a din ce in ce mai multi utilizatori de Internet. Toate acestea ma fac sa perseverez, pentru ca daca nu m-ar fi bagat nimeni in seama, probabil ca as fi abandonat. Dar n-o voi face. P.S. Saptamana trecuta au fost 94 de vizitatori pe blog, fix dublu cat in saptamana precendenta...

Meditand la nemurirea sufletului si la caldura caloriferului...

vineri, 7 decembrie 2007

Domnisoara care scrie...

Am toata bunavointa din lume ca sa ma comport civilizat cu semenii mei, dar azi m-am lasat, fara voie, calcata pe coada de o secretara. Femeie cu parul alb, semn ca stie cate ceva despre orasul asta, care ii explica la telefon unei distinse profesoare (careia ii adusesem niste documente ce ii apartineau), ca o cauta "domnisoara care scrie"... Am marait suficient de tare ca, intamplator, ma si cheama intr-un fel anume si ca era mai firesc sa ma intrebe cum, inainte de a vorbi despre mine la telefon ca despre un maidanez... In traducere libera, mi-am pus o pila la respectiva, dar nu m-am putut abtine. Evident ca nu de recunoasterea dumisale am eu nevoie in perioada asta, in care incerc sa ma regasesc, dar e suficienta o vorba aiurea ca sa iti intoarca ziua pe dos... Ieri m-a "binedispus" un ghiolban care lucreaza la CJ, care ma cunoaste bine si care a trecut prin Piata pe langa mine ca pe langa stalp. De ce oare ii bag in seama? Nu e evident ca sunt oameni pe care ar trebui sa-i ignor, cu aceeasi nonsalanta? Putini realizeaza ca un ziarist bun inseamna mai mult decat angajata unui politician, dar nu cred ca o sa-mi bat capul sa le explic eu asta...

Insemne liberale pentru prescolari

In perioada sarbatorilor, banuiesc, liderii de partide le spun celor mai mici in ierarhie sa faca bine si sa dea si ei niste danii celor ce au nevoie de ele. Pentru ca, nu-i asa, da bine la electorat. Numai ca, remarc, nu le spune nimeni si cum anume sa o faca pentru ca gesturile sa le aduca un plus de imagine si nu reale deservicii. Aseara, cel putin, m-am uitat stupefiata pe Somax cum Cristian Ostafie, lider PNL in municipiul Botosani (actualmente in cancelaria prefectului), oferea copiilor de la o gradinita daruri in sacose cu insemne liberale. Daca ma chinui, inteleg sensul demersului. Adica, atunci cand se duc copiii acasa, parintii sa stie de unde era nenea acela care le-a adus cadouri... Problema e ca era arhisuficient faptul ca o echipa de televiziune l-a insotit la gradinita, filmarea asigurandu-i aparitia "pe sticla", vorba ex - prefectului Costica Macaleti, si mediatizarea pe scara larga. Context in care niste sacose cu un Mos Craciun pe ele ar fi mers brici (pentru ca nu stiu daca exista si cu Mos Nicolae!). Exista o decenta in toate, si exista lucruri care nu se amesteca, sub nici o forma. In vara, intr-una din ultimele actiuni la cabinetul parlamentar unde mi-am lasat 7 ani din viata, i-am rugat politicos dar ferm pe junii liberali sa nu imparta nici un fel de pliante copiilor veniti la "Targul de jucarii". Si asta in timp ce Gelu Ciubotaru statea la restaurantul din vecinatate, la o masa, supraveghind cum decurge campania pentru referendum. Foarte multi nu pricep ca electoratul s-a cam desteptat de cand se preumbla peste granite si nu-l mai prostesti cu una cu doua. Gesturi precum cel al lui Cristian Ostafie, pentru ca e mai recent, jignesc inteligenta celor ce nu-s tolomaci din nascare si au efect taman invers.

Viaţa corală în Botoşanii de altădată

* Oraşul Botoşani a fost un oraş al muzicii, în care au avut loc manifestări artistice variate şi surprinzător de multe pentru cei ce nu trecuseră prin „oraşul grădinilor”.
Muzica se auzea de peste tot, începând din saloanele celor avuţi şi continuând în modestele case ale intelectualilor de diferite profesii. Pe scenele teatrelor s-au perindat ansambluri de operă, operetă, formaţii corale şi instrumentale, solişti locali din ţară şi din străinătate, dintre care unii celebri. În şcoli şi chiar în familie se învăţa câte un instrument şi se cântau cântece patriotice şi populare.
Muzica a pătruns cu greu printre disciplinele şcolare
Din „Monografia oraşului Botoşani”, semnată de Ştefan Ciubotaru, aflăm că primele manifestări corale pe meleaguri botoşănene s-au produs, aşa cum era şi firesc, mai întâi în şcolile primare şi secundare, în pofida faptului că decenii de-a rândul obiectul „muzică” n-a figurat în programele şcolare. Abia în 1864, Otilia Ohernbach, directoarea Şcolii primare de fete nr. 1 din Botoşani, cu sprijinul profesoarei Sofia Max, a reuşit să introducă predarea în şcoală a muzicii vocale, de două ori pe săptămână.
În ianuarie 1878 s-a înfiinţat catedra de muzică la Liceul „Laurian”, unde a fost numit Victor Fleury, care a şi rămas timp de 35 de ani. Francezul care şi-a petrecut cea mai mare parte a vieţii la Botoşani şi care n-a reuşit să înveţe bine limba română a jucat un rol important în viaţa muzicală a oraşului, fiind prezent în fruntea unor coruri, orchestre şi chiar fanfare militare.
Primul mare spectacol coral a avut loc la Botoşani în 1889 şi a constituit pentru localnici un mare eveniment. În acel an a sosit la Botoşani Corul Mitropoliei din Iaşi, condus de Gavriil Musicescu, care a dat două concerte pe scena Teatrului „Petrache Cristea”.

Corurile începutului de secol XX
Un alt cadru didactic cu rezultate remarcabile în muzica corală a fost Elena Manu, pianistă apreciată, urmaşă directă a generalului S. Manu, mare luptător paşoptist. Despre calităţile corului ei, un ziarist local nota în 1908: „Trebuie să fii artistă în predare ca să poţi ajunge polifonia celor cinci voci din trei partide, astfel încât să iasă ca o singură notă armonioasă şi de o dulceaţă nemaipomenită”.
Institutorul Ion Popovici Puiu a fost un alt cadru didactic respectat de auditorii mişcării corale de la începutul secolului XX. A alcătuit un cor de 80 de persoane (copii, elevi secundari, maturi), cu care prezenta spectacole în cadrul Ateneului Român, remarcate de aceeaşi presă locală: „Ar fi greu să aleg, căci de la piesele de Musicescu, vesele şi cu caracter pur naţional până la corurile onomatopeice, totul este bine nuanţat, curat şi armonios executat”. Deşi era cor bisericesc, majoritatea pieselor din repertoriul său erau laice.
Tot în acea perioadă (1908), de la Dorohoi venea M. Gr. Posluşnicu, dirijorul Corului ceremonial şi religios, ce era la acea dată unul dintre cele mai bune din ţară. Au mai concertat la Botoşani Corul Ateneului popular din Tătăraşi – Iaşi, Corul ţărănesc din satul Dumbrăveni, judeţul Botoşani (1933), Corul cazacilor de pe Don condus de N. Kostrukoff ş.a. Nu trebuie uitate nici corurile şcolilor secundare dintre anii 1920 – 1944, mai exact cele ale Liceelor „Laurian” şi „Carmen Sylva” şi ale şcolilor normale „Mihai Eminescu şi „Despina Doamna”.

Viaţa corală botoşăneană, după al doilea război mondial
Pentru această perioadă, nu mai sunt monografii, ci amintiri mereu proaspete ale unor oameni de cultură ce au trăit pe viu tot ce s-a întâmplat. Maria Cojocaru, soţia regretatului dirijor Gheorghe Cojocaru, provine dintr-o familie de muzicanţi vestiţi la Poieni Solca, de unde era de loc. Chirilă Cozmici era un cunoscut viorist, Ghiţă şi Toader trompetişti, Neculai cânta şi la trompetă şi la cobză, iar Arcadie şi Mitică au fost doboşari. Gheorghe a fost lutier în adevăratul sens al cuvântului, devenind cunoscut în ţară şi în Europa.
Absolventă de Conservator şi actualmente profesor de canto la Şcoala populară de artă şi la Liceul „Ştefan Luchian”, Maria Cojocaru aminteşte formaţiile existente în judeţ după 1968:
- Corul ţărănesc din Dersca, dirijat de profesorul Gheorghe Fusa şi, mai apoi, de Gheorghe Cojocaru şi Radu Paladi – reputat compozitor şi dirijor;
- Corul cadrelor didactice din Dorohoi, dirijor profesorul de muzică Gheorghe Guragata;
- Corul de la Flămânzi; un rol important l-au avut cadrele didactice din comună, în special fraţii Mursa; dirijori au fost Romaşcanu şi Gheorghe Cojocaru;
- Grupul coral al cadrelor didactice din Darabani, îndrumat mai întâi de Gheorghe Timofte şi Titel Ţurcanu şi apoi de soţii Maria şi Gheorghe Cojocaru;
- Corul de la Ştefăneşti, dirijat iniţial de profesoara de muzică Olaru şi mai apoi de Gheorghe Cojocaru şi Radu Paladi;
- Corul de copii de la Truşeşti;
- Corul de copii din Dersca, dirijat de Gheorghe Fusa;
- Corul de copii din Albeşti;
- Corul cadrelor didactice „Armonia”, înfiinţat şi dirijat de directorul Liceul de muzică Gheorghe Holcă;
- Corul cadrelor didactice din comuna Mihai Eminescu, dirijat de Gheorghe Cojocaru;
- Formaţia corală „George Enescu”, dirijor permanent Gheorghe Cojocaru;
- În 1980 se înfiinţează Corul Şcolii populare de artă Botoşani, unde activau profesorii şi elevii şcolii, dirijor Gheorghe Cojocaru;
- Corul mixt al Liceului de muzică, dirijori Gheorghe Holcă, Teodor Bâtă, Gheorghe Timofte.
La cele deja amintite, se mai adaugă formaţii corale înfiinţate în şcolile din municipiul Botoşani şi din comunele judeţului.

O viaţă boemă, dar deloc facilă”
„Nu o dată, soţul meu şi Radu Paladi”, povesteşte Maria Cojocaru, „plecau la repetiţiile corale din judeţ pe ploaie, vânt, furtună, iarna chiar pe viscol puternic. De multe ori mergeam şi eu. Plecam cu maşina noastră şi nu ne puneam întrebarea cine ne plăteşte benzina sau munca. Am făcut mii de ore suplimentar şi n-am primit o diplomă. Dar n-a contat, pentru că viaţa mea „a curs” în umbra soţului. În mod obişnuit, munca se împărţea. La Dersca eu repetam cu sopranele şi altistele, în timp ce soţul meu lucra cu tenorii şi başii. La Flămânzi în grija mea erau tenorii, iar în a soţului baritonii şi başii”.
„Viaţa culturală aduna oamenii, nu-i lăsa să se gândească la prostii. La ţară lăsau lucrul şi veneau la cor şi nu îmbrăcaţi oricum. În genere, intelectualii comunei făceau parte din cor. La Flămânzi, bărbaţii erau mai punctuali ca femeile. Şi ei şi derscanii erau oameni mândri. Tot bărbaţii erau şi mai emotivi decât femeile. Obligatoriu înainte de spectacol luau câte-o duşcă”, îşi aminteşte, amuzată, Maria Cojocaru.

Corul Liceului Pedagogic, recunoscut pe plan naţional
„Copilul de suflet” al soţilor Cojocaru a fost Corul Liceului Pedagogic, înfiinţat în 1968. „În doar câţiva ani, a devenit cel mai bun cor de elevi de liceu din ţară. Eu lucram cu sopranele şi tenorii, iar Gheorghe pregătea altistele şi başii. Când atmosfera ajungea la „grade înalte”, schimbam partidele corale, elevii respirând uşuraţi că vine „doamna”. Sute, mii de ore suplimentare au fost destinate frumoaselor repetiţii de la cor. De multe ori, copiii mei mâncau singuri în săliţa mică de lângă sala de repetiţii, iar după repetiţii îi găseam dormind pe covorul din săliţă. Se mai întâmpla să se furişeze în sala de repetiţii, sub pian, de unde ascultau atenţi. Revenind la cor, de vocalize mă ocupam eu, pentru că pricepeam foarte bine, atât timp cât am studiat Canto la Iaşi cu o mare Doamnă, fostă solistă la Conservatorul din Cernăuţi, doamna Tarnacovschi. Au fost ani frumoşi, ca un vis, care şi-au pus amprenta şi asupra celor trei copii ai noştri. Doi dintre băieţi, George - Constantin şi Bogdan – Ionuţ, sunt solişti la Opera de Stat şi la Filarmonica din Iaşi, iar al treilea, Radu – Ovidiu, este solist la Opera din Freiburg – Germania.
Şi pentru tinerii din cor a contat tot ce s-a petrecut. Veneau la cor din plăcere. Le plăcea să cânte, să fie împreună. Au devenit oamenii mai educaţi. Au vorbit mai frumos, s-au îmbrăcat altfel şi şi-au educat copiii mai bine. Ţineau altfel şi la ţară, pentru că era multă muzică patriotică. Şi ce era rău în asta?”, se întreabă Maria Cojocaru.

Artele, armonios împletite
De-a lungul prodigioasei sale cariere, Gheorghe Cojocaru a suţinut peste 270 de concerte, 70 dintre ele cu Corala „George Enescu”. În perioada 1972 – 1981, Corul de elevi de la Liceul Pedagogic a susţinut anual câte un concert la Ateneul Român şi la Sala Palatului. Din 1981, seria concertelor a fost continuată cu Corala „George Enescu”. A colaborat cu Filarmonica, realizând peste 50 de concerte vocal simfonice, având, în paralel, numeroase colaborări cu Teatrul „Mihai Eminescu” şi Teatrul „Vasilache”.

Carmen Moraru, Monitorul de Botosani, pagina de Remember

joi, 6 decembrie 2007

Ma mut la Gura Humorului....

Evident, nu maine si nici poimaine, dar candva se va intampla asta. Am aflat de la mama, care locuieste de aproape patru decenii acolo, ca in campania electorala, Tariceanu a trecut prin zona si i-a promis primarului fonduri, berechet, daca scoate un rezultat bun. Iar liberalii, la Humor, au obtinut 42%, in timp ce in judet au fost sub media pe tara. Vreti sa stiti urmarea? Marius Ursaciuc a primit, de la Guvern, 150 de miliarde. Si se face partie de schi si multe altele, asa cum se cade intr-o noua statiune turistica. Ca sa nu mai spun ca de ani buni orasul acela arata incredibil. Se simte ceea ce nu percep aici, la Botosani: imaginatie. Multa imaginatie... La fiecare sarbatoare se petrece ceva inedit, iar oamenii se aduna cu mare placere in centrul orasului. In seara asta, si mama a fost la aprinderea bradului si la concertul de colinde al lui Hrusca, incheiat cu un superb foc de artificii. Am trecut si eu pe langa proaspat montatul patinoar al Botosanilor, pe la 17. Era cam pustiu în zonă. Şi prea langa Centrul Vechi, pe unde nu e bine sa te abati la vreme de intuneric, motiv pentru care am virat rapid spre Piata, ca nu mai aveam cartofi si unui bucovinean ii scade rapid concentratia de amidon in sange in absenta lor...

Orăşelul copiilor, în „varianta” originală

* Vacanţa de iarnă e singura perioadă din an când copiii au propriul lor oraş. Mai deprimant în ultimii ani şi mult mai plin de viaţă, pe vremuri, când nu existau atâtea alternative pentru micuţi, ca în zilele noastre *
Cu cât trece timpul, cu cât amintirile de acum câteva decenii se estompează. Vasile Chiru, lider al Pro Democraţia, îşi aminteşte cum era Orăşelul Copiilor în ’60, când avea şapte ani, dar nu a păstrat pe retină imagini mai spre zilele noastre, când orăşelul „şi-a dus veacul” în Parc. „În 1960, s-a organizat Orăşelul Copiilor în vecinătatea Centrului Vechi, la „Mioriţa”. Erau gherete unde se vindeau dulciuri şi jucării şi o scenă, unde i-am văzut pe cei de la Teatrul de păpuşi. De Crăciun, copiii angajaţilor din zona industrială erau chemaţi la serbare, la Teatrul Vasilache. Am spus şi eu o poezie pe scenă şi am primit de la „Moş” jocul „Nu te supăra, frate”, de care îmi amintesc şi azi cu plăcere”, rememorează Vasile Chiru.

Decenii în slujba „Orăşelului”
Trofin Manoliu are 84 de ani, este veteran de război, după cum spune, cu mândrie, şi a lucrat 22 de ani la Casa Pionierilor, 19 dintre ei ocupându-se de Orăşelul Copiilor. Primul an în care a pornit la drum prin oraş, cu un întreg alai, a fost 1964. „La Casa Pionierilor, care era în acea vreme lângă actuala Prefectură, la Cercul de mâini îndemânatice se pregătea „uniforma” Moşului. Mai apoi, primul secretar ne trimitea sania cu zurgălăi sau trăsura (prima dacă era zăpadă, a doua „pe uscat”). Alaiul pornea a doua sau a treia zi după Crăciun, în vederea Anului Nou. Pe bancă, lângă Moş, erau copii cu clopote, ce urau, cu foc. Trăsura mergea încetişor, iar în urmă veneau copii de la toate cercurile Casei Pionierilor. Când trecea alaiul prin oraş, pe margini era plin de lume. Printre ei şi bătrâni, care se uitau cu mare plăcere, amintindu-şi de copilărie”, povesteşte Trofin Manoliu.
Ferească Sfântu’ să pomeneşti de Moş Crăciun!
În acele vremuri, era impusă şi o anume terminologie, care trebuia respectată cu sfinţenie, iar obiceiurile erau şi ele între anumite limite. „Am greşit o dată şi am spus Moş Crăciun în loc de Moş Gerilă... Era unul Ţenov, secretar de partid, care mi-a tras un perdaf în toată regula. Mi-a spus că dacă se mai întâmplă o dată, nu mai am ce căuta în învăţământ”, îşi aminteşte, cu năduf, Trofin Manoliu. Nici cu „steaua” nu aveau voie copiii să meargă, iar cu colindul se ajungea pe la casele prietenilor oarecum în „clandestinitate”.
Aglomeraţie mare la scenă
În fiecare iarnă, în vecinătatea chioşcului unde cânta fanfara, se amenaja o scenă mare. Evoluau mulţi urători cu clopote şi zurgălăi, căiuţi, capre, urşi. „O urătură ţinea 35 de minute. Multe le făceam noi la Casa Pionierilor şi aveam grijă să aibă rimă. Erau unele care începeau cam aşa: „Aici să stăm şi să urăm/ Un bacşiş să căpătăm”... Urătorii primeau, de la Moş, mere şi colaci, de care se îngrijea Primăria. În vecinătatea scenei erau foarte mulţi spectatori, pentru că părinţii şi bunicii erau nelipsiţi când evoluau copiii lor. Câteodată, Moşul le împărţeau şi adulţilor daruri din sac. Care era mai gros de obraz, lua şi de 2 – 3 ori”, recunoaşte Trofin Manoliu, care a fost şi el „Moş Gerilă”.

Nu o dată, colacii erau „cu ciubote roşii”
În zilele noastre, e cât se poate de facil să pregăteşti o traistă de colaci pentru urători, numai că s-a cam pierdut tradiţia. Lucrurile stăteau cu totul altfel cu decenii în urmă. „În vremea aceea, plecau nenumărate trenuri cu făină la ruşi. Ne trezeam nu numai fără făină de grâu pentru pâine şi colaci, dar chiar fără făină de porumb. Iar când se găsea, nu-ţi dădea mai mult de un „toc”. Făina de grâu era şi ea cu restricţii”, afirmă interlocutorul nostru.
Un „Orăşel” frumos
„În Parc, era tare frumos” susţine Trofin Manoliu. „Chiar la intrare, înspre Poliţie, era un Moş Gerilă pe - un stelaj, frumos colorat, cu doi copii de mână. Avea o faţă de ceramică şi corpul umplut cu paie. Până la scenă, vedeai, în mărime naturală, capre, căiuţi, urşi sau personaje din poveşti, ca Albă ca zăpada cu cei şapte pitici. Erau lumini peste tot. Şiraguri de globuri colorate, care ardeau toată noaptea. Parcul era păzit. Bradul din mijloc era înalt, cu ghirlande de lumini, lumânări colorate, jucării pentru copii, globuri, baloane... Nu le lua nimeni, acolo rămâneau până se strângea bradul... Prin ’75, Lichiardopol a adus în Orăşel căiuţi, scrânciobe, bărci, spre bucuria celor mici”.
Fără sucuri
În Orăşelul altor timpuri se amenajau tot felul de gherete, de unde se puteau cumpăra floricele sau vată pe băţ. „Nu erau sucuri pe-atunci. Nu se punea problema dacă le e sete copiilor. N-aveau decât să bea acasă un litru de apă şi să nu le mai fie sete. În Dobrogea se bea bragă, dar la noi nu era moda asta”, afirmă Manoliu.
Zăpada, nelipsită
„De pe 11 noiembrie, începeau să cadă primele zăpezi, care se topeau pe la 1 martie, când începeau să curgă pâraiele. De Sfântu Nicolae n-am văzut niciodată pământ în Parc. Era plin de copii în Orăşel, care veneau cu părinţii sau bunicii. Lacul era îngheţat şi aveau unde să se dea cu patinele. Colina din marginea Parcului era numai bună pentru săniuş, iar de bulgărit, o puteau face oriunde. Copiii aşteptau înfiinţarea Orăşelului lor aşa cum aşteptăm noi Paştele. Era bucuria lor de peste an, pe care o aşteptau cu mare nerăbdare. Se bucurau şi adulţii de bucuria celor mici. Era calea lor spre zâmbet”, descrie Trofin Manoliu atmosfera timpurilor trecute.
Copii mult mai cuminţi
„Cei ce veneau în Parc erau foarte cuminţi. Nu auzeam cuvinte pornografice. Nu vedeam copii cu ţigara în mână sau cu sticla de băutură. Era şi altfel de morală. Însăşi societatea era altfel. Din cauza comunismului, lumea nu mai ştia să zâmbească. Din fericire, cei mici, în Orăşel, zâmbeau”, îşi aminteşte Manoliu.
Un oraş trist
În aceeaşi opinie, aglomeraţia ce exista în trecut în Orăşel şi pe care n-o mai regăsim astăzi, e perfect explicabilă. „Acum, în oraş, găseşti multe lucruri plăcute, la care ţi se opresc ochii. Înainte, copiii nu aveau alternative, pentru că Botoşani era un oraş trist. Doar Centrul ce era mai animat, între Bibliotecă şi Cinematograf, că în rest”...
Mai bine pe Pietonal...
Cel ce şi-a legat aproape două decenii din viaţă de Orăşelul copiilor nu mai obişnuieşte, în zilele noastre, să treacă prin Parc. A mai făcut-o după ’90 şi nu i-a plăcut fiindcă a văzut multă mizerie. „Înainte nu era hârtie de ambalaj. Acuma este şi toţi o aruncă pe jos. Nu-mi place şi că s-au rărit copacii din Parc şi nimeni n-a mai plantat alţii. Îmi face mai degrabă plăcere să mă plimb pe Pietonal”, recunoaşte Trofin Manoliu. Dar asta nu înseamnă că nu-l preocupă, chiar la vârsta dumisale avansată, ce se pregăteşte pentru micii botoşăneni, în timpurile moderne. Intenţionează să facă o stea în 12 colţuri, 6 mari şi 6 mici, ca pe vremuri, care să fie amplasată în zona oficială a oraşului, primarul actual i-a cerut sfatul pentru pregătirile actualelor Sărbători, semn că legăturile cu trecutul nu sunt rupte definitiv.
(Carmen Moraru, Monitorul de Botosani, pagina de Remember)

miercuri, 5 decembrie 2007

Mi-e foarte dor de zapada...

Mai devreme am scos nasul pe-afara si nu am stiut cum sa revin mai repede in casa... Frig, zloata, ud pe jos, lumini firave pe stalpi... Mai inviorau putin atmosfera un brad frumos ornat in incinta bancii de alaturi si un bradut luminos, intr-un balcon, undeva la etaj... Mi-au revenit in minte vorbele lui Trofin Manoliu, care mi-a povestit, pentru "Rememberul" ce va aparea maine in Monitorul, ce viata duceau copiii in vremea comunismului, in Oraselul copiilor... Bulgareala, sanius pe colina din margine si patinaj pe lacul inghetat...
Nu-mi vine sa mai cred, acum, ca iernile au fost vreodata asa... Ca bunicul meu, in satul din poalele muntilor unde-mi petreceam vacantele, dadea zapada deoparte, in fiecare dimineata, cu lopata, ca sa putem iesi din casa... Iar nametii erau, cateodata, de doi metri... Sau cat de frumosi erau copacii incarcati de stura... Eu asa tin minte ca se chema, desi toata lumea ii spune chiciura... Cine stie unde oi fi auzit eu de stura... Poate am visat...
Imi amintesc si saniuta rosie, cu care ma dadeam din varful dealului, uneori cate-o zi intreaga. In ograda, ma organizam altfel. La vale, il urcam pa sanie si pe Firicel, catelul bunicilor, iar la deal ii treceam snurul pe dupa gat, sa care el sania...
Chiar mi-e dor de zapada... Si de altfel de timpuri...

The best!

Nu am inca informatii detaliate, dar stiu ca dupa Saptamana educatiei globale, un juriu a evaluat proiectele scolilor din judet si a considerat ca locul I se cuvine celui materializat de Grupul Scolar "Elie Radu" si Seminarul Teologic. Mai mult ca sigur, a fost apreciata diversitatea actiunilor organizate, inafara celor cu tenta ecologica profesorii si elevii celor doua institutii organizand si intalniri intre etnii si actiuni umanitare. Inca o data, felicitari pentru Cristina si Marius Raznic, care s-au ocupat direct de tot ce s-a intreprins.

O noua colaborare, care e mai veche, de fapt

In aceasta luna, imi va aparea un articol in Ararat, text pe care il puteti lectura mai jos. Nu e vorba de un debut, pentru ca in trecut am mai scris la bisaptamanalul armenilor din Romania despre inaugurarea, la Botosani, a unei biblioteci a etniilor si despre Cerchez Bogdanovici, in momentul in care a implinit 100 de ani.
" La Biblioteca Judeţeană „Mihai Eminescu” din Botoşani au fost prezentate, în spaţiul manifestărilor ocazionate de Ziua naţională a României, cele două volume despre armenii din ţara noastră, semnate de Simion Tavitian *

Botoşani a fost, dintotdeauna, o veritabilă vatră de convieţuire etnică, fiind foarte posibil ca numărul mare de genii născute pe aceste meleaguri să aibă legătură cu mixtura etnică mai rar întâlnită în România. Iar armenii sunt primii veniţi, Nicolae Iorga fiind de părere, în studiul „Inscripţii botoşănene”, că în 1350 colonia armeană era întemeiată la Botoşani, care era târg - iar „târg moldovenesc fără armeni nu se putea”. Până în secolul al XVIII – lea, armenii au constituit principalul grup de altă naţionalitate stabilit la Botoşani, moment după care au cedat întâietatea evreilor.

De ziua naţională, se poate celebra şi unirea dintre etnii

Convieţuirea îndelungată şi paşnică dintre armeni şi români justifică lansarea a două dicţionare despre armenii din ţara noastră chiar de ziua României, cărţile scrise de Simion Tavitian fiind prezentate de Elena Florica Şuster. La eveniment a fost prezentă Dana Pietraru, directorul Direcţiei pentru Cultură Botoşani, Cornelia Viziteu, directorul Bibliotecii Judeţene „Mihai Eminescu”, precum şi bibliotecari din întreg judeţul Botoşani. „Scriitorul este de etnie armeană şi nu e prezent din raţiuni de sănătate, acesta fiind motivul pentru care m-a rugat pe mine să-i prezint cărţile. Simion Tavitian trăieşte şi-şi desfăşoară activitatea la Constanţa, având ca motto existenţial dictonul lui Goethe: „O viaţă inutilă e o moarte timpurie”. Poate şi de aceea cărţile domniei sale sunt în marile biblioteci ale lumii”, a afirmat Elena Florica Şuster, în debutul prezentării.

Armenii, pe cale să fie asimilaţi

„Autorul şi-a dorit să scrie aceste dicţionare pentru că noi, armenii, peste o sută de ani, nu vom mai fi o etnie. Vom fi asimilaţi de către români.Cursul istoriei fiind ireversibil, Simion Tavitian a vrut ca în urma noastră, a armenilor, să rămână documente din care să rezulte aportul pe care l-am avut la dezvoltarea culturii, artei şi ştiinţelor în România, generoasă patrie adoptivă”
, a punctat Elena Florica Şuster.
Botoşăneni de seamă, în paginile dicţionarelor

Foiletând cele două dicţionare, privirea ni se opreşte pe numele unor armeni botoşăneni a căror activitate a influenţat pozitiv viaţa comunităţii, dar care, nu o dată, a avut implicaţii şi la nivel naţional. Printre ei, avocatul şi omul politic Christian Ciomac, Emanoil Ciomac - animator al vieţii muzicale româneşti între cele două războaie mondiale, generalul medic Mardiros Ciomac, Clanul Goilav - cel mai reprezentativ fiind Grigore, om politic, filozof, publicist, coleg de clasă cu Mihai Eminescu, Iacob Iacobovici, ctitor al Şcolii româneşti de chirurgie, senator în Parlamentul României, Ioan Missir, autorul romanului „Fata moartă” ş.a. În cele două volume se regăsesc şi informaţii detaliate despre bisericile armeneşti din oraşele României, printre ele şi „Sfânta Maria” şi „Sfânta Treime” din Botoşani.

În lucru, al treilea volum

La bibliografia primelor două volume, atunci când vine vorba de botoşăneni, autorul a trecut numeroase scrieri ale lui Nicolae Iorga, „Dicţionarul botoşănenilor”, scris de muzeograful Ionel Bejenaru şi apărut în 1994 şi articole ale Elenei Florica Şuster, publicate în Ararat. În cel de-al treilea volum, aflat actualmente în lucru, va apărea şi biografia domnişoarei Eufrosina Costeschi. Prezenţă mai mult decât firească, Elena Florica Şuster ţinând să sublinieze faptul că „armenii din Botoşani se mândresc cu domnişoara Costeschi căreia, pentru merite deosebite, i-a fost conferit titlul de cetăţean de onoare al Botoşanilor”.

Remember Horatiu Ioan Lascu

Recent, s-au împlinit 10 ani de la plecarea lui Hil “între stele”. Gellu Dorian, Nicolae Corlat, Gabriel Alexe şi Ciprian Manolache au luat iniţiativa comemorării lui Horatiu în sala de muzică a Liceului Pedagogic, fiind vorba de o instituţie de învăţământ unde cabinetul de limba română poartă numele poetului botoşănean dispărut mult prea devreme dintre noi. Printre invitaţi, Marilena Mardare, directorul liceului, poeţii Dumitru Ţiganiuc, Maria Baciu, Lucian Alecsa, Constantin Bojescu, Dumitru Necşanu, actorul Florin Aioniţoaie, elevi şi profesori ai liceului. “Cei prezenţi au vorbit despre Horaţiu, au depănat amintiri mai hazlii sau mai sumbre (Maria Baciu i-a fost şi profesor de limba română şi îşi aminteşte cu mare drag de elevul ei), au recitat poezii din lirica lui Hil sau dedicate lui. Au fost prezenţi şi părinţii noştri, Ioan şi Svetlana Laşcu care, la finele manifestării, au oferit participanţilor câte un colac şi un pahar de vin”, povesteşte Cătălina Laşcu, sora poetului.

luni, 3 decembrie 2007

Friends will be friends...

Spre finele primaverii, un prieten care locuieste la peste 2000 de kilometri distanta imi spunea ca am toate coordonatele unui extraterestru, care e teleghidat prin telefon... Si asa si eram. Timp de multi ani (prea multi!), aceasta teleghidare a functionat ca un drog, motiv pentru care cura de dezintoxicare a durat, nu gluma. Dar cred ca pot spune, in sfarsit, ca m-am vindecat.
Pe de alta parte, in ultima vreme am constatat, cu neplacuta surprindere, ca nu mai aveam prieteni. Deloc! Nu-mi venea nimeni in vizita, nu mai aveam cu cine sa schimb o vorba, devenisem o ciudata in toata legea... Stare de fapt care incepe, din fericire, sa se schimbe. Atat Dana cat si Dan, liceenii mei din staff-ul Heartrock (acum studenti), de cate ori vin acasa, nu se poate sa nu ma viziteze si pe mine. Imi povestesc cate in luna si in stele, punem tara la cale, mergem la teatru. Vineri, Dana a propus ca in Ajun de Craciun sa mergem in satul Eminescu si sa-l colindam pe Badia Cojocaru si cred ca e o idee foarte buna, care merita transpusa in practica. Tot ea m-a invitat la chef la Iasi si cred ca si asta e o idee buna, pentru care trebuie sa-mi fac timp. La teatru am dat de Catalina, alt om deosebit, cu ea si cu Dana punand la cale, dupa spectacol, o mica sesiune de barfa feminica la mine acasa. Azi m-am intalnit cu doamna Delia, coregrafa de la "Usturoi", care e si ghid turistic. Perfect, tot voiam eu sa vad lumea si nu puteam pleca la drum de una singura... Incet - incet, firele se leaga si revin in lumea oamenilor normali, de care ma indepartasem foarte tare...