luni, 30 noiembrie 2009

O zi de-a-n boulea

Azi am avut o zi aşa cum am scris în titlu. Asta după două zile superbe, cu spectacole ale tarafului nevăzătorilor la Truşeşti şi la Tudora. Cel puţin la Tudora, a fost un eveniment de zile mari. Ne-a întâmpinat primarul, care a ţinut discursuri pline de emoţie, ştiind că în taraf sunt doi tudoreni, sala a fost plină, iar taraful a fost în formaţie completă, mai puţin Relu Matei, plecat în staţiune. E ceva să vezi cum curge un proiect la care s-au alăturat Mitică Ştefan şi Mişu Buliga, de la "Rapsozii Botoşanilor" şi Costică Lupu, de la "Datina" şi în care s-au implicat foarte mulţi oameni, care au trăit fiecare "excursie culturală" în judeţ din plin. Sâmbătă şi duminica au făcut parte din public şi mama şi mătuşa mea din Fălticeni, care au fost cât se poate de încântate de ce au văzut şi auzit. Ce să mai spun de bunicii lui Eusebiu Toma, veniţi special de la Vorona ca să-şi vadă nepotul (şi care au pregătit o trataţie generoasă pentru tot taraful), la fel făcând şi tatăl colegului meu Costică Surugiu. Ieri a venit cu noi şi Valentin Popa, care a cântat la fluier, ce mai, a fost un spectacol cu adevărat impecabil, proiectul fiind, per ansamblu, evenimentul cultural al toamnei in judeţ. Aştept să mă contrazică cineva, că îi prezint urgent, drept mărturie, sutele de fotografii făcute de domnul Micu.
După toate astea, azi mă sună o doamnă, care mi-a cerut săptămâna trecută "ţ" documente, pe care i le-am şi dus, şi îmi spune că unul din ele e făcut "de-a-n boulea" şi să îl aducă contabila. Cum ar veni, m-a făcut tâmpită. E greu să-i explic că eu fac sumedenie de lucruri, extrem de diferite, aproape în acelaşi timp, şi că trebuie să mă pricep la toate. Context în care, din când în când, mai şi greşesc. Dar asta e, am încasat-o în plex şi nici n-am avut replică pe măsură. Plus de asta, am mai asistat şi la un scandal, tot azi, în care aveam şi eu o măruntă vină şi am ajuns la concluzia că sunt implicată în prea multe şi că ar fi cazul să mă mai detaşez puţin, înainte de a o lua pe arătură. Nu ştiu, concediu, libere, reculegere la mănăstire, văd eu ce, că aşa nu prea mai merge...

miercuri, 25 noiembrie 2009

Am făcut-o şi pe asta!

În seara asta am trimis celor ce manageriază finanţarea trilaterală România - Moldova - Ucraina răspunsul la clarificările cerute săptămâna trecută. Înţeleg de la cei ce au vechime în proiecte cu finanţare externă că acesta ar fi un semn că proiectul a trecut de prima evaluare. Dacă ideea şi prezentarea ei e proastă, nu te mai întreabă nimeni de sănătate. Dacă e ceva da capul ei, ţi se cer clarificări, aşa că nu pot decât să contez că sunt pe drumul cel bun. E chiar un proiect neobişnuit, păcat ar fi să nu-l pot materializa!

sâmbătă, 21 noiembrie 2009

Un vot lipsit de patimă

Încă nu am ajuns la acea stare de lehamite absolută care să mă facă să nu mă duc la vot. Cu excepţia europarlamentarelor, care chiar nu m-au interesat, am fost de fiecare dată când au fost alegeri şi aşa voi face şi mâine. Voi vota, aşa cum mi se pare firesc, fără niciun fel de patimă. Nu cred că politicianul pentru care voi pune mâine ştampila e perfecţiunea în persoană, e chiar departe, dar în ceilalţi doi nu cred nici atât. Am urmărit, în perioada asta, cu atenţie ştirile "nude" şi am ignorat cu desăvârşire dezbaterile din ce în ce mai înverşunate. Citiţi stenogramele discuţiilor lui Sorin Roşca Stănescu şi Bogdan Chirieac cu şeful ANI şi apoi vedeţi dacă mai puteţi să-i consideraţi stâlpi de moralitate şi de echidistanţă pe cei care vă dau lecţii. Cu cât criza economică şi morală e mai profundă, cu atât manipularea atinge culmi nebănuite, asta fiind, de fapt, legătura între lumi care s-au rupt una de alta: a celor ce ne conduc şi a noastră, care s-ar dori să gândim cu minţile altora. Mă întorc, din nou, la "1984", scrisă de George Orwell. Acolo manipularea era adusă la rang de artă. Era atât de bine condusă încât te făcea să crezi un lucru acum şi opusul lui în secunda următoare. Ne îndreptăm, tacit, spre aşa ceva. Televiziunea nu mai e, de mult, un mijloc de informare, ci unul menit să-ţi spele creierul. Am ceva vreme de când mă uit doar la un film, la vreme de seară, informaţiile "nude" fiindu-mi oferite de Internet. Prefer ştirea brută, pe care să o analizez eu, mai apoi, decât cine ştie ce dezbatere şchioapă. Cu ani în urmă, un prieten îmi spunea că nu îşi lasă copiii să se uite la televizor. Am vrut să-i spun că e o cruzime, dar încep să realizez că, de fapt, are perfectă dreptate. Nici eu nu mă mai uit!

joi, 19 noiembrie 2009

Dragi cunoscuţi, să ştiţi că fac bine!

Traversez iar o perioadă existenţială agitată. La ziar apar multe pagini şi trebuie să fiu tot timpul în priză, pentru a nu rămâne descoperită în vreo zi, iar proiectul folcloric de la nevăzători a presupus multă muncă în plus (faţă de ce făceam de obicei), plus opt duminici până acum la ţară sau prin aşa-zisele oraşe dinspre capăt de judeţ. Acestea fiind datele, nu prea mai am timp să socializez, mai exact să merg la evenimentele de la care nu lipseam înainte. În ultima vreme am fost doar la ceremonia de "150 de ani a Laurian"-ului, fiindcă m-a invitat Elena Agachi şi în seara asta la o gală a copiilor premiaţi, organizată de Centrul de Creaţie, la sugestia colegei mele de la ziar, Gabi Ioniţă. Cu plus îi pot trece pe cei ce mi-au zâmbit şi care a fost evident că se bucură că mă revăd. Curios mi s-a părut, la ambele ieşiri, că am întâlnit oameni care m-au privit lung şi m-au întrebat ce mai fac. Am răspuns, evident, bine! Daaa, bine? Adică cum, chiar bine? N-am avut timp de prea multe explicaţii, dar realizez că oamenii nu prea cred în capacitatea de regenerare a semenilor lor, după situaţii dificile. Să ştiţi, totuşi, că se poate. Câştig mai mulţi bani ca înainte, sunt mai băgată în seamă, am fost vara asta în două ţări străine, mă ocup de noi proiecte culturale, am reuşit să-mi schimb şi racordul la gaz!!! (pe care am dat o avere), deci mă descurc. Dacă vă gândiţi să-mi plângeţi de milă, căutaţi pe altcineva, pentru că eu, în linii mari, chiar fac bine.

miercuri, 18 noiembrie 2009

Brainstorming

Hai să facem un exerciţiu de imaginaţie. Am citit azi în prea locală o poveste cu aer cultural, care, în subsidiar, era politică până în măduva oaselor: morala era că un politician de o anume culoare e profund preocupat de soarta culturală a unor comunităţi, în timp ce nişte "răi", de altă culoare politică, îi pun beţe în roate. Pe vremuri, m-ar fi emoţionat grija amintită, numai că azi, din fericire, pot analiza lucrurile "la rece". Şi propune, aşa, par example, o alternativă.
Fiecare Primărie ce are în ogradă o fanfară are vreo doi bani prin buget, oricât ar fi calicia naţională de mare. Se pot aduna într-un fel de cartel cultural, sub egida unei structuri culturale judeţene sau doar între ei şi depune un proiect cultural - transfrontalier, european, cum vor ei. E suficient să-şi găsească nişte parteneri prin ţările învecinate, sau, de ce nu, prin Germania sau Elveţia şi să purceadă la drum. În astfel de proiecte sunt permise, în afara acţiunilor culturale de genul "people to people", şi dotări. Cum ar veni, pot organiza un festival al bantelor de să stea pisoiu'n coadă, cu fanfare de renume, care să ajungă pe aceste meleaguri şi, în acelaşi timp, să-şi cumpere instrumente şi uniforme noi. Apple - pie, cum ar spune americanii...
Nu suntem o naţie "second - hand", merităm lucruri de primă mână chiar şi-atunci când locuim acolo unde se atârnă harta-n cui. Problema e, că dinspre Capitală, lucrurile se văd altfel. Asta până când s-or mai deştepta şi botoşănenii şi bănuiesc că nu mai e mult până la aşa preafericită întâmplare...

luni, 16 noiembrie 2009

"Nică a Petrei" de la Vorniceni

Ieri s-a mai consumat o secvenţă a proiectului folcloric cu taraful nevăzătorilor, de această dată la Vorniceni. Ce mi-a rămas, în imagine, după noua zi de duminică petrecută la ţară: uliţele pustii la vreme de dimineaţă şi pline de glod, cum te abăteai de la strada principală; copiii isteţi, slăbuţi şi destul de prost îmbrăcaţi, care mi-au fost veritabili "aghiotanţi" (ei m-au condus la casa celui ce răspundea de cămin, dar au şi alergat, în vale şi-n deal, să anunţe lumea că e spectacol); seriozitatea sătenilor ce au ascultat concertul, privirile lor vorbind clar despre cât de rare sunt astfel de evenimente; zâmbetul femeii de la bar, care în final a făcut cinste cu un ceai fierbinte, cu flori culese din copacii de Vorniceni (ce erau doar pentru ea, ca să se încălzească la vreme de iarnă)... Peste toate, rămân chipurile copiilor plini de zâmbete pentru cei rătăciţi prin comuna lor - cei mici părând un fel de versiune de mileniul III a lui "Nică a Petrei"... Abia aştept pozele de la domnul Micu, să le postez pe blog, pentru a mă face mai bine înţeleasă...

vineri, 13 noiembrie 2009

"Amintiri din epoca de aur". Nu cumva e, deja, prea mult?

Din seara asta, la Cinema "Unirea" rulează un nou film despre trecutul "glorios" al României. În tuşe foarte groase, cu umor negru, se succed secvenţe despre coloane oficiale ce nu mai vin, despre chinuitul fotograf de la "Scânteia" (ce trebuia să-l facă pe "tovarăşul" cel mai înalt, cel mai frumos şi cu toţi dinţii în gură), altele cu "poliţistul corupt" ce gazează porcul în bucătărie şi încă o serie, savuroasă, cu activistul ce şcoleşte sătenii dintr-un loc uitat de lume. Pe undeva, pe lista regizorilor, apare şi numele lui Cristian Mungiu.
Numai că în seara asta, pentru prima dată, m-am întrebat dacă nu e deja prea mult. Parcă nu mai vreau, eu cel puţin, să văd trecutul schimonosit în fel şi chip, spre amuzamentul occidentalilor, care sar cu premii la fiece producţie de gen. Chiar aveţi impresia că s-au schimbat prea multe? Ne reamintim, din pelicule, de ridicolul şi rigiditatea activiştilor de partid. Haida de, dar astăzi sunt altfel? Învăţătorul cu carnet de partid a fost înlocuit cu voluntarii americani, iar fetele nu se mai câştigă cu o banană dăruită când nu se uită profesorul de fizică, ci cu cutii de pateuri. Pe asta am înţeles, de la prietenii mei rockeri, că se vând studentele, mai nou. Nu e adunat şi acum "boborul" când vin delegaţii oficiale sau vreun lider important? Credeţi că se înghesuie botoşănenii sau se învoiesc de la slujbă (care-o mai au), ca să-l vadă pe catindadul "X" sau "Y"? Nu, au normă cei mititei cât să aducă la adunări, să se vadă apoi "pe sticlă" cât de adulat e unul sau altul...
Au fost şi câteva secvenţe care mi-au plăcut în film. Cea cu caruselul pe care nu mai avea cine să-l oprească şi disputa mocnită dintre activistul - învăţător şi ciobanul din vârf de deal. În rest, dacă vreau să-mi aduc aminte de comunism şi să mă cutremur, citesc mai degrabă "1984", a lui Orwell, fiindcă mi se pare o carte de geniu, dat fiind vizionarismul autorului. Chiar, oameni buni, pe când un SF a cărui acţiune se petrece în România? Că parcă aş vrea să mă întâlnesc şi cu nişte "Amintiri despre viitor", vorba lui Daniken...

Azi m-a scuipat o boschetară....

Nu e nicio figură de stil, episodul e cât se poate de real. În fiecare dimineaţă, după ce îmi iau ziarul de la chioşc, plec printre blocuri, fiindcă e drumul mai scurt spre slujbă. Ei bine, azi dimineaţă m-am intersectat cu doi boschetari, o ea şi un el. Foarte prost îmbrăcaţi, cu faţa buhăită de băutură, se certau îngrozitor. Am trecut cu grijă de ei şi cred că am întors capul, mai mult de precauţie. Atât i-a trebuit "doamnei", că a început să urle la mine, mi-a scuipat mâneca de la haină, m-a făcut în toate felurile... Printre altele, reieşea că nu-i place moaca mea şi să fac bine să-mi ţin copiii acasă. N-am copiii, nu-s o frumuseţe, dar nici Muma pădurii, dar ce poţi face cu gusturile omului... Am plecat tiptil şi mi-am jurat că nu mai trec printre blocuri curând. Tot azi am mai primit o "somaţie" imperativă ca să achit 700 de RON pentru celebra ţeavă (ieri am mai plătit 400!), deşi pe contract erau trecute inclusiv datele la care am de plătit ratele. În pofida faptului că toţi cunoscuţii mi-au recomandat să mă adresez OJPC-ului, am împrumutat bani, am plătit, iar în perioada următoare cred că îl voi mânca pe Şobi la cuptor. S-au mai întâmplat şi altele, de care mi-e şi lehamite să scriu, aşa că mai înainte am tras un bocet sănătos, lucru pe care îl fac teribil de rar.
Gata cu mizeriile existenţiale, trebuie să mă adun, ca să câştig bani să-mi plătesc neprogramata datorie...

joi, 12 noiembrie 2009

1600 de RON pentru a schimba o ţeavă!

Cred că emigrez, poate într-o ţară fără anotimp friguros, ca să scap totodată şi de gripa porcină. Sunt aproape de a finaliza schimbarea racordului de gaz, de la ţeava veche, care scapă prin peretele nu ştiu cărui vecin, la ţeava mai consistentă, unde sunt înţepaţi posesorii de centrale. Deci nu vreau centrală termică, că n-am parale pentru aşa ceva şi nici nu-mi trebuie, ci am schimbat doar sursa de alimentare cu gaz pentru maşina de gătit. Pare o treabă simplă şi relativ ieftină, nu? Vă înşelaţi! În România, în Botoşani mai exact, aşa o istorie costă peste 1.600 RON. Mai întâi am dat daruri celor ce au tras pentru prima dată conducta în bloc. Oamenii au fost "subţiri", au semnat fără să-mi ceară bani, dar mi-au spus, aşa, printre altele, ce mult au dat ei la începuturi... Bun! Mai apoi m-a costat 50 RON la un notariat ca să-mi aplice nu ştiu ce sigiliu şi să-mi scrie 3 rânduri pe verso-ul listei cu locatari... Alţi 250 RON a costat proiectul, care am aflat, după ce mi s-au lungit urechile vreo 10 zile, ca se face din birou, că au structura blocului nostru de la alte proiecte... Că mi-aş fi dorit un proiect mai aparte nici n-a intrat în discuţie: e standard! După ce am consumat curent preţ de vreo 400 de RON (atât am plătit la regularizare!), în sfârşit apar şi meseriaşii să-mi tragă ţevile prin casă. "Ştiţi, dacă tragem ţeava pe-aici, ieşiţi mai ieftin. Dacă mai facem şi asta, iar mai facem o economie!" Ascult, cu interes şi mă bucur în sinea mea. Dar pentru scurtă vreme, pentru că mă cheamă o tanti plictisitor de blândă la casierie şi îmi prezintă devizul: 1150 RON! Să cad jos şi mai multe nu! Şi asta e ieftin! Ia gândiţi-vă cum ar fi fost dacă mai erau câteva coturi de ţeavă în plus... În asta intră şi detectorul de gaz, obligatoriu pentru un biet aragaz, dar care nu a mai fost atât de obligatoriu la centralele din oraş, despre care mulţi spun că sunt adevărate bombe cu ceas... Mârâi eu cu voce tare, dar îmi dau seama că e absolut inutil. Aflu că mai am de dat vreo 160 RON la gaz, la deschidere şi nici nu mai îndrăznesc să fac totalul. În toată afacerea asta, eu nu am avut niciun cuvânt de spus, nicio opţiune, doar de băgat mâna în buzunar şi de scos o căciulă de bani. Pentru o nimica toată! Şi iarna e la doi paşi, iar eu încă n-am gaz! Dar la ce-mi trebuie... Mai bine mănânc la restaurant, că ies mai ieftin!

luni, 9 noiembrie 2009

Viaţa acolo unde se atârnă harta-n cui

Astăzi nu pot să mai scriu despre viaţa la ţară, pentru că ieri am avut spectacol la Darabani, ce e oraş de când lumea. Despre viaţa la ţară vor vorbi mai bine fotografiile caselor cu acoperiş de stuf, pe care le-am imortalizat pe traseu şi care "băteau" orice casă ecologică construită în zilele noastre, cu bani grei.
La Darabani, zi de târg. Probabil că aşa era, pentru că în piaţa de lângă Casa de Cultură era înghesuiala de pe lume. Am trecut cu preşedintele Filialei, Tudorel Tupiluş, printre dărăbăneni, ca să-i invităm la spectacol. Nu de alta, dar sala era imensă şi era păcat ca taraful să nu aibă public, pe îndestulate. Genial era un nene care părea cam clămpănuc şi care ne-a invitat, ritos, să mergem să vedem cu arată uliţa lui. Dom'le, ştii, i-am explicat noi, n-avem nicio treabă cu campania electorală. A, nu, trebuie să veniţi! Îl întreb şi eu, timid: dar taman pe nevăzători ţi-ai găsit să-i chemi să vadă în ce hal arată strada? Mă rog, se încheie episodul şi omul ne-anunţă că vine, numai să-şi recupereze nevasta. Ei bine, chiar a venit, cu nevastă cu tot, şi a aplaudat de şi-a rupt palmele la spectacol. Iar în final jumătatea lui a ţinut morţiş să se fotografieze cu Sandu Surugiu, cum se face în lumea vedetelor... De fapt şi Sandu a făcut haiul de pe lume când a cântat melodia lui cu 9 strofe, dând indicaţii din mers tarafului lipsit, duminică, de aportul lui Mitică Ştefănescu. Ce-ar mai fi de spus. Că ieri ne-a întâmpinat primarul oraşului, care s-a ocupat de tot ce trebuie ca spectacolul să decurgă în bune condiţii, că a fost ziua Nicoletei Terciu şi a Oltiţei Tupiluş, asta însemnând palincă de Ardeal şi whisky pentru protagoniştii excursiei culturale, important fiind şi că Angela mi-a adus sarmale, aşa cum face de fiecare dată când găteşte aşa ceva. Cum puteam să uit că tot ieri am fost însoţiţi de Costică Lupu, de la Datina, care s-a simţit extrem de bine în compania nevăzătorilor botoşăneni, cu Sandu, cel puţin, fiind prieten de când lumea. O nouă duminică frumoasă, cu toată ceaţa densă din nordul judeţului şi cu ameninţarea "gripei de tip nou"... Noi să fim sănătoşi!

joi, 5 noiembrie 2009

Vă mai amintiţi profeţiile lui Brucan?

După Revoluţie, Silviu Brucan spunea, textual: "Pentru a deprinde democraţia, românii vor avea nevoie de 20 de ani”. Dacă mă gândesc bine, înclin să-i dau dreptate. Întradevăr, românii au deprins democraţia în cele două decenii scurse de-atunci, dar la ce le-a folosit? Trăim într-o ţară săracă, în care politicienii au reuşit să ne divizeze prin manipulări ades de duzină. Pe un fundal de devalizare continuă, criza economică mondială ne-a prins complet descoperiţi şi acum ne comportăm ca un boxer ajuns în corzi. În timp ce alţii au trecut deja "pe plus", noi ne batem în Guverne şi în premieri, în orgolii de doi bani, context în care a mai dat peste noi şi gripa porcină. Mai avem puţin şi ne baricadăm în casă, ceea ce ar fi o soluţie, dar din ce Dumnezeu mai trăim atunci?... Mă întreb, fără să găsesc răspuns, spre ce duc toate astea. Spre o dictatură militară? Spre alunecarea spre un statut de "lumea a treia"? Spre război civil, de atâta calicie? Spre escaladarea criminalităţii, spre jaf la drumul mare? Oare le pasă de toate astea celor care ne conduc sau care visează la această "onoare"? Am serioase dubii în privinţa asta... Şi mai cred că degeaba am deprins democraţia...

Doi ani de viaţă pe Net

Blogul meu împlineşte astăzi doi ani de existenţă, aşa că îi pot ura un călduros "La Mulţi Ani". Îmi este un bun prieten, pentru că lui îi povestesc şi când am o bucurie şi când am necazuri. Tot aici mai spun câte ceva "de dulce", într-o manieră civilizată, celor ce-mi cad greu la ficat, blogul fiind, în acelaşi timp, un impresionant album fotografic al ultimilor doi ani. Viaţă lungă pentru carmenmoraru.blogspot.com, urare pe care, implicit, mi-o adresez şi mie...

Lumea profesioniştilor

M-am uitat aseară la emisiunea de pe Money Channel, moderată de Radu Soviani, ce-l avea ca invitat pe Lucian Croitoru, pe care-l trata cu maxim de deferenţă. Acesta este respectul din lumea adevăraţilor profesionişti, la antipod cu bălăcăreala absolut penibilă din politica românească - anul de graţie 2009. Am ratat, cu nonşalanţă, şansa de a avea un finanţist de marcă la cârma Guvernului într-o perioadă în care suntem foarte aproape de fundul prăpastiei. Şi e vorba de un om pe care nu funcţia l-a tentat, pentru că a primit o ofertă similară şi în urmă cu un an de la preşedintele României, într-o perioadă mult mai "blândă". Lucian Croitoru a acceptat să se înhame la o căruţă cu cai cotonogi pentru că a ştiut că e nevoie de maxim de pricepere în domeniu pentru a ieşi la liman. Ce e interesant, din ce am mai citit în comentariile de pe site-urile centrale, e că Lucian Croitoru a adunat un capital de simpatie destul de consistent, cel mai important lucru fiind că românii au aflat că există alternative la vorbele goale cu care politicienii ne bombardează la orice oră din zi şi din noapte. Asta este, nu am crezut nicio clipă că Guvernul lui va trece, dar am sperat, totuşi, într-o minune. Se pare că nu e posibilă, cel puţin nu în România, aşa cum arată ea acum.
P.S. Toate manipulările de tip politicianist, atât dinspre liderii centrali cât şi dinspre jurnalişti aserviţi au un efect extrem de nociv, inclusiv asupra oamenilor care te-ai aştepta să gândească singuri. Astăzi, un domn îmi şoptea, doct: Aaaa, ştiţi, Croitoru ăsta nici nu era cine ştie ce specialist, că dacă era, îl lua vreo bancă! Cine Dumnezeu să-l mai ia, dacă e consilierul guvernatorului BNR pe probleme de politică monetară şi ne-a reprezentat timp de patru ani la FMI? Aaaa, dar dacă zice liderul politic al domnului cu pricina că nu-i mare lucru de capul celui ce a fost desemnat premier, atunci sigur aşa e. Stau şi mă întreb, când vor reîncepe românii să gândească cu mintea lor? Dar oare au făcut-o vreodată?

duminică, 1 noiembrie 2009

Viaţa la ţară

Astăzi a venit rândul celui de-al şaptelea spectacol susţinut de Taraful nevăzătorilor botoşăneni, locaţia aleasă fiind la Româneşti. Cu emoţii premergătoare, fiindcă era căminul în renovare: cică lipseau scaunele. De asta am şi avut în autobuz, la "subsol", şi scaune şi bănci. Că de, nu puteam lăsa spectatorii în picioare...
Drumul mi-a fost drag şi nu prea înţeleg de ce. Sunt bucovineancă, patriotismul meu local ţine de zona de munte şi totuşi am sentimentul că îmi regăsesc vechi prieteni atunci când străbat drumurile Botoşanilor. Astăzi ningea de dimineaţă, iar frigul nu mai muşca atât de tare. După o săptămână de stat cu nasul în calculator, în birou şi prin casă, mă uitam ca la nişte curiozităţi ale naturii la animalele care "gravitau" alene prin ogrăzi, la varza încă în grădini (oare de ce?), la bostanii uitaţi printre strujenii de păpuşoi (la ei nu venise, probabil, Halloween-ul)... Puţini oameni prin sate, pesemne că erau la slujbă sau prin oboarele duminicale.
După ce-am trecut de Ştefăneşti, pe drumul spre Româneşti, mi-am luminat privirea cu case cu aer de secol XXI, dar şi cu unele cu cerdac, cum avea bunica. Mi-a rămas în minte imaginea unei locuinţe destul de necăjite, ce avea în faţă o tufă senină de dumitriţe. Parcă florile încercau, atât cât le era în puteri, să îndulcească sărăcia celor de lângă ele...
Dar ce să mai spun de căminul cultural... Mai exact, Centrul cultural "Maria Lătăreţu"!. Impresionant. Nu cu strategii naţionale rezolvi astfel de probleme, ci cu oameni care chiar îşi doresc să mişte lucrurile din loc. Nu ştiu, presupun că e meritul primarului că la Româneşti există o sală de spectacole de toată isprava. Cu o scenă cochetă, cu spoturi luminoase în pereţi, cu scaune nou - nouţe (cumpărate ieri!), cu un parchet în care îţi poţi verifica machiajul... Totul, vegheat de tabloul Mariei Lătăreţu, amplasat deasupra scenei.
Să mai adaug că sala a fost arhiplină, că spectacolul e de la o săptămână la alta tot mai bun (m-a impresionat melodia cântată de Sandu Surugiu - "Tinerel m-am însurat", interpretată cu emoţie şi firesc şi pe care eu o aud pentru prima dată). În final, două nevăzătoare venite de la Santa Mare i-au dat doamnei Bunduc, cu care erau rude, un buchet mare de flori. Veniseră cu ele pentru artişti, dar dacă au văzut că nu oferă nimeni flori, nu le-au dat nici ele... Le-am împărţit eu, ulterior, la toată lumea.
În final, ne-am adunat cu toţii la Pensiunea "Bianca", la care am ajuns flămânzi de-a binelea şi de unde am plecat apoi spre casele noastre. În urmă rămân amintirile, postarea mea pe blog, dinainte de a adormi, şi fotografiile făcute de dl. Micu - responsabil în proiect cu "presa"! I-am cedat "pâinea mea", pentru că eu prezint spectacolul şi încerc să mă achit cât mai onorabil de misie... Cam aşa arată lumea firescului desăvârşit, care merită perpetuată, cât mai mult cu putinţă.

Damned it!

Am scris astăzi cel puţin 10 mailuri unor cunoscuţi şi nu numai, pentru ca am nevoie în regim de urgenţă de informaţii pentru pagina de învăţământ. Nu mi-a răspuns nimeni! Nici măcar de politeţe, ca să-mi explice că de când a început şcoala la ei nu s-a întâmplat nimic interesant. Soluţia ar fi să iau adresele primarilor din judeţ şi a directorilor de şcoli - în special din mediul rural - şi să-mi manifest disponibilitatea de a-i promova. Poate, totuşi, reuşesc să sensibilizez pe cineva. Dacă nu, îmi ofer serviciile de organizator de evenimente de factură specială, fiindcă întâmplător mă pricep şi la asta. Dau o mână de ajutor, o idee şi apoi am şi despre ce scrie...