marți, 29 septembrie 2009

Restanţe casnice, jurnalistice, de tot felul

După o zi în care mi-am oxigenat creierul, m-am uitat puţin în jur şi prin calculator şi am constatat că am înfiorător de multe restanţe. Rezervele pentru ziar s-au subţiat sensibil, aşa că trebuie să le refac, fiindcă nu se ştie ce-mi mai trece prin minte în viitorul apropiat... Cel mai grav, însă, e că de pe 25 august nu am gaz, context în care nici nu-mi mai aduc aminte ce gust are un borş sau un ceai fierbinte. Traseul pe care am ajuns la o astfel de situaţie a fost oarecum kafkian. Întâi mi-au tăiat gazul, mie şi unei vecine, pentru că n-am fost acasă în ziua în care au venit să facă nu ştiu ce verificări. Apoi am stat acasă, dar n-au dat drumul fiindcă nu aveam aerisire la bucătărie. Bun. Am spart peretele şi mi-am spus să-i totul ok. Aiurea! Au venit din nou şi au constatat că sunt scăpări de gaz pe undeva pe la etajul II, pe unde a făcut modificări un vecin plecat de când lumea din bloc. Ce e curios e că au mai fost verificări acum doi ani şi n-au fost probleme, iar vecinul a spart totul prin casă acum vreo 5 ani... Ni s-a spus că trebuie înlocuită conducta de gaz, pe banii noştri sau că trebuie să ne punem contor de gaz, care costă şi ăla vreo 10 milioane vechi... Altă mutare gratuită, pentru că la apartamentul meu hiperizolat termic nu-mi trebuie centrală şi-atunci de ce-aş da banii pe contor...
Şi uite-aşa ne învârtim în jurul cozii de-o lună. Soluţia acum, când am ceva timp liber, e să mă duc la Şutacu şi să-l întreb, neaoş: domnule, cum ieşim din impas fără să fac împrumut în bancă?

luni, 28 septembrie 2009

Gata!

Am depus proiectul cu numele "Genii fără frontiere" astăzi, la 15.25 (ora limită era 16.00...). Au fost oameni care m-au ajutat şi fără de care n-aş fi dus lucrurile la bun sfârşit 100 de ani de-acum înainte, aşa că le mulţumesc din toată inima. În ultimele două săptămâni, am sentimentul că totul s-a petrecut ca şi cum aş fi urmat cursuri postuniversitare într-un regim infernal, pentru că am învăţat extrem de multe într-un timp incredibil de scurt. Orice experienţă generează acumulări, ce pot fi utile în viitor, aşa că la asta trebuie să mă gândesc dacă nu primesc finanţarea. Nu de alta, dar proiectul meu avea numărul 95, şi nu s-au depus numai la Suceava. Dar asta contează mai puţin, cursa a fost extrem de interesantă şi cu adevărat memorabilă.

duminică, 27 septembrie 2009

Almost ready

Proiectul meu este gata in procent de 99,99%. Mai sunt câteva mici detalii pentru dimineaţă, urmează imprimarea, un drum la Suceava şi gata. Nu am mai consumat niciodată până acum atâta materie cenuşie (într-un timp atât de scurt!), iar dacă iau în calcul şi munca românilor şi ucrainenilor care m-au ajutat, nu poate fi vorba decât de un rezultat final de ţinută. Ce părere or avea evaluatorii, vom afla cu timpul.
Câteva cuvinte despre cel de-al doilea spectacol al Tarafului "Entuziaştii", din proiectul finanţat de CJ Botoşani. Am fost necăjită, în primă fază, pentru că nu am avut un public prea numeros la Bucecea. Apoi mi-am spus că nu numărul contează, ci interesul celor care ascultă. Îmi rămâne în urechi strigătul de "Bravo" al domnului Micu pentru Maria Băcăoanu, emoţia lui Alin Chelărescu, înainte de momentul vesel, când şi-a făcut o cruce mare pe după cortină, entuziasmul cu care au cântat, ca întotdeauna, cei din taraf, aplauzele şi gradul de civilizaţie al celor din sală. Inclusiv al unor tineri care păreau puşi pe scandal, şi care au ascultat, cuminţi, în spatele sălii. Neaşteptată a fost, în final, întrebarea unei tinere din Bucecea, Otilia Niculcea fiind curioasă unde trebuie să dea audiţie ca să cânte şi ea cu taraful. A cântat mai întâi în stradă, unde au ascultat-o Sandu şi Nea Valentin, apoi pe scenă, pentru Mitică Ştefan, iar în final în sală, pentru preşedintele filialei, Tudorel Tupiluşi. O voce frumoasă, cu o uşoară undă de timiditate, venirea ei fiind la fel de importantă ca şi cea a copiilor ce cântă în taraf de săptămâna trecută. Dar Otilia nu şi-a găsit doar colegi de scenă, ci şi se pare că şi un job, pentru că a terminat postliceala de maseuri, iar bună parte dintre actualii maseuri ies la pensie - aşa că rămân locuri libere. Dacă astea ar fi singurele urmări ale "întâlnirii" de la Bucecea, ar fi deja mai mult decât m-am aşteptat. Să vedem ce ne aduce şi "Săvenii", duminica viitoare...

sâmbătă, 26 septembrie 2009

La răscruce

Am ajuns, pentru a nu ştiu câta oară, într-o răscruce existenţială. În ultimele două săptămâni am muncit ca un neom pentru a scrie un proiect în care cred, realmente. A fost extrem de mult de lucru, iar timpul infernal de scurt. Ghidul de finanţare a fost lansat în vară, când colaboratorii mei din Ucraina erau plecaţi în vacanţa, iar pentru mine urmau programatele, din vremuri imemoriale, ieşiri în străinătate (tot de vacanţă). Am reluat în septembrie discuţiile din primăvară şi am pornit pe un drum care avea mai multe necunoscute decât niciodată. Nu ştiu, în clipa asta, dacă luni voi avea toate componentele proiectului finalizate, pentru că mai aştept materiale de la doi colaboratori locali. Sunt într-o tensiune teribilă, nu sunt capabilă de nimic altceva şi mă gândesc la o altă replică din "Shakespeare in love". Cea în care personajul principal, întrebat de cei din jur cum se vor sfârşi toate astea, răspundea ingenuu: "I don't know. It's a mistery!". Şi pentru mine e un mister la fel de mare. Nu ştiu dacă finalul va fi cu happy - end. Dacă voi ajunge la Suceava la timp, voi fi împăcată cu mine însumi. În clipa asta mă interesează să depun proiectul, pentru că asta depinde, în linii mari, de mine. În ce priveşte finanţarea, aici sunt multe necunoscute şi n-am de gând să-mi fac harakiri dacă n-o primesc. Dar şi dacă da... Promit un adevărat "cap de pod" în cultura locului, pentru că tot ce am gândit e doar un început... Am nevoie de ceva spectaculos în existenţă, îşi iţeşte colţii rutina şi nu e în regulă. Chiar nu vreau ca zilele din viaţa mea să ajungă să semene una cu alta...

vineri, 25 septembrie 2009

Recviem pentru Ada Macovei

Aici, îmi scrisesem anterior părerea despre debarcarea Adei Macovei. Opinia rămâne aceeaşi, dar am decis că e mai bine să o şterg, pentru a nu fi popularizată şi pe alte site-uri (au păţit-o şi alţii, mai importanţi ca mine!). Cine a apucat să citească, bine de bine, care nu, să mă sune şi o discutăm prin viu grai...

miercuri, 23 septembrie 2009

Poduri, punţi şi capete seci

Am răcit destul de tare şi nu vreau să mă înfurii, fiindcă nici nu am puterea necesară. Eventual mă pot amuza de unu' care atrage atenţia la o ştire pe care am scris-o astăzi în Monitorul că "bridges" se traduce prin poduri, şi nu prin punţi. Mai există şi metafore pe lumea asta şi în şcoli, prin proiecte, se construiesc punţi spre viitor, nu poduri. Că lucrăm cu oameni, nu cu bucăţi de BCA...

duminică, 20 septembrie 2009

Emoţii, emoţii, emoţii

Astăzi, nevăzătorii botoşăneni au susţinut un spectacol pentru dorohoienii care fac parte din aceeaşi filială. Uitându-mă la cei ce veneau la spectacol, am realizat, o dată în plus, că vârsta nu-ţi ia numai vederea, ci vine cu fel şi fel de alte necazuri. Mulţi se deplasau greu, într-o cârjă sau chiar în două şi mai veniseră şi neînsoţiţi. I-am întrebat de ce şi am aflat că "jumătatea" se deplasează şi mai greu, sau că nepotul nu mai poate de grija bunicii, deşi i-a rămas inclusiv apartamentul... Au ascultat concertul, fără să mişte unul de pe scaun şi apoi au stat de vorbă cu cei veniţi de la Botoşani. Din nou, am realizat cât de mult contează o discuţie sinceră, şi pe cât posibil, la om acasă sau măcar în oraşul lui. Nu fiindcă vin alegerile (dă-le-n plata Domnului), nu pentru că aştepţi ceva de la ei, ci aşa, pur şi simplu. O femeie mi-a spus că a plâns când a citit scrisoarea prin care o invitam la spectacol, alte câteva au fost emoţionate când au ascultat-o pe mica solistă, Maria, în vârstă de 8 ani, cântând "Trandafir de la Moldova", un alt domn a început să-mi povestească cum a lucrat el 43 de an ca director la IAS-uri şi Gostat-uri...
Conversaţia e o formulă relaţională pe cale de dispariţie şi e realmente păcat. Pentru că nu costă nimic să stai de vorbă, sincer, cu semenii tăi.

miercuri, 16 septembrie 2009

Stepped out

Până pe 28 septembrie, la orele 16.00, am de scris şi de depus un proiect la care ţin realmente. Deci, nu mă trageţi de mânecă, la telefon sau în direct, decât dacă e vorba de lucruri care nu suportă amânare. După 28 septembrie, redevin om, pentru că până atunci voi fi un robot în toată legea. Să ne reauzim cu bine după ce trece dead-line-ul...
P.S. Scrierea proiectului merge destul de greu, pentru că e un format cu care nu am mai avut de-a face, complicat de-a binelea. Ce e important e că a început să-mi placă ce fac, fiindcă am sentimentul că scriu o carte. Dacă nu primesc finanţarea, public tot ce-am scris şi cred că ar putea fi un best - seller!

sâmbătă, 12 septembrie 2009

În vecinătatea perfecţiunii

Fiecare om face în viaţă extrem de multe lucruri, marea majoritate terne de-a binelea. Dar le faci, pentru că ţin de rutină, pentru că eşti dator să-ţi câştigi existenţa, sau pentru că trebuie să-ţi umpli timpul cu ceva. Din când în când, de regulă când te aştepţi mai puţin, evenimentele în mijlocul cărora te afli se învecinează cu perfecţiunea. Aşa s-a întâmplat cu "Şezătoarea bobocilor", organizată astăzi în premieră pentru micii nevăzători botoşăneni. Le-am propus copiilor să spună un fragment de poveste, să cânte o melodie şi să răspundă la o întrebare surpriză. Totul a fost gândit cât mai simplu cu putinţă, ideea fiind să se simtă bine şi să se distreze, că doar e vacanţă. Simplitatea şezătorii a generat şi foarte multă spontaneitate din partea micuţilor, ei spunând poveşti, interpretând mici scenete de teatru, sau recitând... Luceafărul! Apoi au cântat, pornind de la un repertoriu extrem de divers şi uneori amuzant (şi asta fusese o sugestie...) şi au formulat răspunsuri, unele lăsându-i mască pe adulţii din juriu. După ce s-a stabilit un clasament, distracţia a continuat. Mai întâi s-a constituit, ad - hoc, un duet muzical între o mică solistă şi un adevărat virtuoz la orgă, finalul fiind dat de interpretarea unui veritabil grup muzical, proaspăt instituit, ce a cântat "Lumea copiilor". Micuţii au fost răsplătiţi, cu toţii, cu dulciuri şi premii în bani din partea filialei şi am văzut pe feţele lor şi a părinţilor cât de încântaţi au fost. Starea de graţie a fost oarecum similară cu cea din 2008, când am organizat "Târgul de jucării vechi" pe Pietonal şi când le-am propus micilor negustori să vină la microfon pentru a cânta ce le trece prin cap. Nu uit o fetiţă de grădiniţă, cu mâna în ghips, care mi-a declarat extrem încântată că dintotdeauna şi-a dorit să cânte la microfon, dar că nu credea că asta se va şi întâmpla...

miercuri, 9 septembrie 2009

Evrika!

De prin primăvară, mă învârt în jurul cozii, analizând ideea unui proiect împreună cu catedra de jurnalism a Universităţii din Cernăuţi. Am căzut de acord împreună în privinţa ideii pe care am propus-o şi apoi am tot aşteptat ghidul de finanţare care a "sosit" în plină vară, adică în perioada concediilor. Aşa că răstimpul până la dead-line-ul fixat de finanţator e foarte scurt şi era cât pe ce să renunţ. Până în seara asta, când am găsit titulatura proiectului. Deşteaptă (deh!), aşa că ar trebui să pornesc la drum, rapid, şi să duc totul la bun sfârşit. Mi-l aduc aminte pe actorul care juca rolul principal în "Shakespeare in love", a cărui faţă se lumina când cineva îi sugera un nume pentru o nouă piesă, replica lui fiind "It's a good name!". Cum ar veni, ce urmează e "apple - pie", vorba americanilor, importantă e ideea şi numele!

marți, 8 septembrie 2009

Alte fotografii de la Sunny Beach, unde am petrecut un concediu superb






Un editorial la care chiar merită să meditaţi

Lăsaţi orice speranţă
Cătălin MORARU, Monitorul de Botoşani
Încet-încet mă alătur celor care cred că nu se va întâmpla nimic în România. Nimic bun, la asta mă refer. Cel puţin nu pe timpul vieţii mele. Cu mici întreruperi, relatez de 20 de ani ce şi cum se întâmplă pe la noi. Şi tot am sperat la schimbări, pentru că speranţa moare ultima. Ei, se pare că în România speranţa a murit la naştere şi noi ne îmbătăm cu apă rece.
Conducătorii ne sunt cum sunt şi aşa vor şi rămâne, determinarea majorităţii oamenilor politici se traduce prin dorinţa de a ajunge la putere şi de a se îmbogăţi cu orice riscuri sau costuri pentru ţară. Sistemul este perfect organizat, oamenii normali nu au ce căuta în interior, decât dacă devin anormali în scurt timp, altfel sistemul îi exclude.
Nu mai are rost să aşteptăm ca politicienii să ia decizii corecte sau eficiente. Nici ca organele de ordine şi cele judecătoreşti să nu mai colaboreze cu infractorii. Ca banii publici să nu mai fie furaţi sau fituiţi pentru beneficiul unor şmecheri de doi lei. E inutil să aşteptăm şosele bune sau autostrăzi (unde cică e gata un kilometru, un kilometru! Între Gilău şi Turda! Deci cetăţenii din Gilău pot face o plimbare pe jos, pe autostradă, seara, la aer curat).
Toate astea, siguranţă, linişte, justiţie, guvernare normală, eu consider că nu le voi gusta în timpul vieţii mele. Încerc să îmi fac în continuare meseria, să informez oamenii cât mai corect şi obiectiv, dar devastarea ţării perpetuată de ani de zile, lipsa oricărui orizont, bătaia de joc continuă a celor care trăiesc din taxele şi impozitele plătite de mine mă determină să nu îmi mai fac speranţe.
E mai bine aşa, psihic vorbind. Măcar ştim pe ce lume trăim. Nimic în România nu mai este strigător la cer, tot timpul este mai rău, exhibiţionarea nesimţirii sau a mârlăniei este mai acută decât cea de anul trecut, să zicem.
Rămâne eventual să ne rugăm la Dumnezeu să ne dea ceva sănătate, ca să ne descurcăm. Să încercăm cumva să nu dea vreun dement peste noi cu maşina, să nu ne pocnească vreun gherţoi manelist de două sute de kile, la gât cu un lănţoi de aur de trompetă, să nu fim arestaţi degeaba. Şi multe altele.
Pentru că nu doar politicienii sunt răul cel mai rău. Peştele de la cap se împute, dar tot împuţit este. România este şi ţara unde se dansează în TIR, unde se merge pe contrasens pe autostradă, locul unde hoţia, necinstea şi semianalfabetismul devin motive de mândrie şi fală. O societate împănată de aroganţă şi nepricepere, fără valori morale şi frica de pedeapsă, fie ea umană sau divină.
Spune Steinhardt în “Jurnalul fericirii”: „De şmecheri şi canalii distanţarea se realizează prin nepăsare şi refuzul de a-i întâlni pe terenul lor. Duelul presupune oarece egalitate”.
Şi dacă şmecherii şi canaliile sunt mulţi, ne şi conduc ţara, iar pentru a face asta aleg „soluţiile cele mai comode pentru ei, şi mai accesibile pentru minţile lor simple”? Ne dăm deoparte, îi ignorăm şi trăim în România lor, după regulile lor? Nu ştiu. Chiar nu ştiu.