duminică, 22 mai 2011

Alături de adolescenţi botoşăneni, ce au iniţiat un eveniment de promovare a lecturii


Azi am poposit doar câteva clipe, pentru că voiam să trimit fotografiile făcute la ziar, dar promit că data viitoare voi rămâne şi voi citi. Cu aceeaşi seriozitate pe care am văzut-o la adolescenţii adunaţi în Parcul Eminescu.
http://liceenibotosani.blogspot.com/2011/05/secvente-de-la-invitatia-la-lectura.html

vineri, 20 mai 2011

Amatorii de senzaţii tari pot exprimenta, la final de primăvară, un slalom pe şantierul de pe Pietonalul Unirii...


...Printre grămezi impresionante de pământ, bolovani, utilaje de-ale constructorilor... O adevărată "bucurie" pentru cei ce şi-ar dori o plimbare - una dintre puţinele distracţii gratis ale botoşănenilor... Poate altădată... Mai spre iarnă... Ori mai la anul...

Au înflorit salcâmii, lângă blocul meu...


luni, 16 mai 2011

Înmormântări la supraofertă


Mai întâi am fost sunată de un cunoscut şi apoi am găsit şi eu în cutia poştală un fluturaş precum cel de sus. Spun şi eu precum cel ce m-a sunat: noi nu avem probleme de sănătate (cel puţin nu unele îngrijorătoare), dar cum se simte un om realmente bolnav când găseşte aşa ceva în propria cutie poştală? Reclamă - reclamă, dar parcă ar exista şi nişte limite, pe undeva...

duminică, 15 mai 2011

Sugestii pentru tinerii actori de la "Drama Club"


Mai întâi, să adaug şi eu un link către un text pe care mai mult ca sigur l-aţi citit deja: http://elenaagachi.wordpress.com/2011/05/14/festival-de-trei-parale/
Apoi, v-aş sugera ca măcar vreo 2- 3 ani să nu mai mergeţi la festivalurile de teatru locale, cu alte cuvinte, să le boicotaţi. Cei ce vă îndrumă pot lua lista festivalurilor din ţară, poate mereu altele, ca să nu vă întâlniţi cu aceeaşi oameni în public şi în juriu. Studiaţi şi ce se întâmplă în Europa, poate încercaţi o excursie dincolo de graniţe, la vreun festival.
Nu ar fi rău să gândiţi un spectacol ce poate fi jucat în aer liber, ce să poată fi văzut de botoşănenii "pur şi simplu", care nu au mai trecut de mult pragul unei instituţii de cultură. Găsiţi locaţii pe unde circulă multă lume (vă pot da sfaturi aici), apoi cumpăraţi pălării şi postaţi-le în faţa scenelor improvizate. În străinătate e în vogă metoda şi puteţi aduna astfel bani pentru deplasări în ţară şi poate chiar peste graniţe.
Postaţi cutii în Laurian, cu un mesaj de genul: "nu mai daţi bani pe bilete, sprijiniţi-ne direct pentru costume şi deplasări şi vom juca pentru voi pe stadionul liceului, în Aulă sau pe Pietonalul Unirii". Diplomele nu înseamnă NIMIC, bucuria voastră de a juca şi încântarea celor ce vă descoperă valorează infinit mai mult.
Puteţi merge mai departe în momentul în care vă puteţi desprinde din tipare - fie ele şi ale unor festivaluri locale. Şi când sunteţi, mereu, în căutarea a "altceva". Cine ştie, poate şi a "inocenţei pierdute".
Cu alte cuvinte, ofer servicii de consiliere în domeniu, absolut gratuite. Cred că aveţi o trupă care merită aplauze şi care are puterea să intre în familia celor care încearcă să reîntoarcă publicul larg cu faţa spre teatru. Jucaţi şi pentru alţii, nu mereu pentru aceiaşi oameni şi lucrurile se vor schimba. Sigur în bine.

sâmbătă, 14 mai 2011

"Drama Club", trupa de teatru a Colegiul naţional A.T. "Laurian", după ce a aflat clasamentul Festivalului "Lyceum" 2011

Păcat că nu m-a fotografiat nimeni şi pe mine, pentru că eu arătam ca în după amiaza în care m-am întors din Republica Moldova, am deschis calculatorul şi am citit ştirile despre masacrul de la padocuri. Iar azi mă simţeam fix ca atunci... Vreo emigrare, ceva?...





Eu, amuzându-mă la o competiţie de atletism

luni, 9 mai 2011

“Lungul drum” de la “Visul unei nopţi de vară” la “Opera de trei parale”

În zona literaturii, am recunoscut că pasiunile mele merg spre dramaturgie şi proză şi mai puţin spre poezie. Când vine vorba, totuşi, de poezie, am la suflet “Demonul” de Lermontov, alte poezii rezonând mai puţin cu propria-mi fire.
Înclinaţia spre dramaturgie a început să se contureze în liceu, când eram “abonată” la biblioteca unui profesor de română. Mi-a recomandat, printre sumedenie de alte lecturi, piesele lui Eugene O'Neill, care m-au captivat. A urmat Shakespeare, Ibsen şi tot ce mi-a mai căzut în mână, lumea imaginată de clasici fiind una extrem de credibilă şi cu o forţă a cuvintelor mai rar întâlnită în alte genuri literare.
Mai la zi, aş vrea să vorbesc despre o altă întâlnire care m-a fascinat: cea cu spectacolul “Visul unei nopţi de vară”, interpretat de “Drama Club”, cu Adrian Tapciuc în rolul principal. Am mai scris despre faptul că spectacolul liceenilor mi s-a părut mult mai bun decât versiunea montată ani mai târziu, pe scena Teatrului “Mihai Eminescu”. Nu mai era - în zona profesionistă - prospeţimea primei montări, acel entuziasm al adolescenţilor care descopereau mirajul şi miracolul scenei.

În ultimii trei ani am tot fost la premierele “Drama Club”, invitată, de această dată, de Elena Agachi. În 2009 am văzut “Frumoasa fără trup”. Abia la a doua vizionare am intrat în atmosferă, am înţeles şi mi-a plăcut spectacolul. Am realizat, atunci, că am intrat în categoria “spectatorilor treziţi”. Anul trecut am văzut “Croitorul”. Nu ştiu de ce, nu m-a “prins”. Am avut sentimentul unui “déjà vu”, nu am regăsit emoţiile pe care ţi le trezeşte neobişnuitul.
Totul s-a schimbat la “Opera de trei parale”, montare ambiţioasă a unei piese realmente dificile. Din nou, cu Ovidiu Ivan şi Mirela Nistor la “timonă”. Cred că un prim “indiciu” al unui spectacol bun este că nu-ti dai seama când trece timpul. Ei bine, aşa mi s-a întâmplat astăzi după – amiază… Un ritm alert, muzică antrenantă, umor, personaje bine conturate, atât “de sine stătătoare” cât şi deja celebrul - pentru “Drama Club” – “personaj colectiv”. Un spectacol care, la fel ca şi “Visul unei nopţi de vară” – ar merita să iasă din circuitul spectacolelor la care vin doar liceeni – şi să fie jucat, cu succes - în faţa adulţilor.

Întrucât mi-e destul de clar că “laurienii” şi cei de la “Eminescu” sunt precum celebrele familii Capulet si Montague - rivalitatea lor fiind arhicunoscută - intenţionez să merg joi şi la spectacolul celor de la “Eminescu”. Pentru a mă lămuri, singură, cine e mai bun.
Deşi, dacă ar fi după mine, nu aş face niciun clasament, mai ales când realizez cât entuziasm, timp şi efort înseamnă fiecare spectacol. Aş da sumedenie de premii individuale şi apoi aş face mese rotunde în care tinerii actori şi profesorii lor să analizeze spectacolele care s-au montat, la fiece festival. Să “disece” ce a fost bun, ce a fost rău, ce e de făcut pentru “un mai bine”. Şi să se ducă apoi, cu toţii, la o bere. Duşmăniile să le lase pentru alţii!

sâmbătă, 7 mai 2011

Simfonie de culori. Sau ce mai creşte prin grădinile botoşănenilor...

Mulţumesc proprietarei care m-a invitat în curte, ca să fotografiez pe îndelete... Deşi eram o necunoscută...






vineri, 6 mai 2011

Trei prieteni "la cataramă"



Nu mai daţi banii pe detergent scump. Mai bine puneţi rufele la uscat lângă "un copac cu flori"...

Sfârşit de primăvară "cu dinţi" la Botoşani






Cum faci curat când nu curge apă la robinet...

Deci: ţi-e sete! Scoţi sticla de lapte din frigider şi nu eşti suficient de atentă când torni în cană, deasupra frigiderului de pe hol... Fiindcă apa s-a oprit mai repede decât s-a anunţat în toate mijloacele media, ai oprit ceva, numai că e nevoie de economie la sânge... Şi atunci iei una bucată pisică din sufragerie, unde dormea dulce şi o pui să limpească laptele... Gata povestea! Noapte bună, copii...

miercuri, 4 mai 2011

Mai avem nevoie de educaţie?


E o întrebare pe care mi-am pus-o, la modul cel mai serios cu putinţă, atunci când profesorul Octavia Buhociu m-a invitat la Şcoala nr. 12 Botoşani, la o acţiune ce a demarat de la ce e scris în rândurile de mai jos:
“La nivel national, Organizaţia “Salvaţi Copiii” si partenerii sai si-au propus ca, in cadrul Campaniei Globale pentru Educatie din 2011, sa puna accentul pe consecintele neparticiparii la educatie a femeilor si fetelor, abordand legatura dintre aceasta neparticipare si fenomene cum ar fi traficul de persoane, egalitatea de sanse pe piata muncii, mortalitatea si morbiditatea infantila, abandonul copiilor in maternitati si spitale etc. Conceptul central al editiei din acest an al campaniei din acest an este acela de povestire, accentul punandu-se pe experientele personale ale unor femei pentru care accesul la educatie sau, dimpotriva, obstacolele intalnite in acest domeniu, au reprezentat factori determinanti in evolutia personala si profesionala ulterioara”.
Între timp am mai primit două invitaţii de la profesorii Dorica Ariciuc şi Anca Ghiorghiţă, dar cum ştiu că nu sunt câtuşi de puţin un bun orator, am decis să mă rezum la o singură întâlnire. Unii cunoscuţi mi-au sugerat să-mi pregătesc un discurs, dar mi-am spus că e o aiureală. Ce rost avea să mă chinui în faţa elevilor, ca să-mi amintesc nişte fraze meşteşugite?… M-am gândit că mă voi descurca în vreun fel la faţa locului. Mă rog, le-am spus în debut ce mi-a trecut prin cap şi apoi i-am provocat la dialog. Copiii mi-au pus întrebări, iar eu le-am răspuns conform logicii proprii şi a preceptelor bunului simţ (pe care cred că le stăpânesc), ajungând în acea zonă a învăţământului nonformal despre care se tot vorbeşte.

Aaaa, am uitat. Chiar în debut l-am invitat la “prezidiu” pe puştiul din spatele clasei pe care l-am simţit imediat ca fiind responsabil cu “agitaţiunea” în clasă. A venit, a stat relativ cuminte pe scaun şi chiar mi-a sugerat teme prin comentariile pe care le făcea, de această dată, în “sotto voce”.

Numai că am fost la şcoală, am plecat şi încă nu sunt lămurită dacă e bine, în zilele noastre, să fii educat. Am încercat să le explic copiilor că e bine să ai maniere şi tot ce mai înseamnă educaţie, dar, în acelaşi timp, să-ţi dezvolţi şi o personalitate puternică, pentru că altminteri te calcă toată lumea pe bătături. Cred că e combinaţia ideală, numai că, din păcate, destul de rară. Întâlneşti mult mai des în societatea autohtonă vulgaritatea şi grobianismul, inclusiv la vârf. Fie şi dublate de personalităţi puternice.
Oare ce e de făcut pentru ca să promovăm, măcar în rândurile celor încă mici, respectul pentru maniere, tonul civilizat, echilibrul? Bănuiesc că e, totuşi, posibil, numai că e nevoie de mulţi oameni care să “lucre” la aşa ceva… Eu, pentru o oră, am încercat… Nu ştiu şi cât am reuşit…

Dacă e să mă uit la zâmbetul pişicher al puştiului care a stat lângă mine şi la feţele luminoase ale celor două domnişoare din rândul întâi, mai să cred că nu am fost degeaba astăzi la Şcoala nr. 12…

duminică, 1 mai 2011

1 mai muncitoresc, la mine acasă

Cel mai sigur, când se anunţă ploaie, e să faci picnic cu mici şi bere în bucătărie. La masă, mama şi verişorul meu Sorin. De cealaltă parte a obiectivului, eu şi tanti Pia.

Printre magnolii, în ultimele lor clipe din primăvara asta...