vineri, 23 decembrie 2011

Dumitriţe înflorite, în Ajun de Crăciun

Împreună cu Larisa Onciu, solistă a Tarafului "Entuziaştii"




luni, 19 decembrie 2011

Inima oraşului

Ţi se întâmplă de multe ori să îţi doreşti un lucru şi să trăieşti cu convingerea fermă că nu-l vei obţine niciodată. Şi, de multe ori, chiar aşa se şi întâmplă! Mult mai rar, dorinţele în care nu crezi cine ştie ce ajung să se materializeze şi să trăieşti, fie şi fracţiuni de timp, un vis devenit realitate. Cu ani buni în urmă, îi priveam cu jind, la televizor, pe cei ce abandonau căldura propriile case şi mesele tixite de bunătăţi pentru a întâmpina, Noul An, în frig şi alături de sumedenie de necunoscuţi. Totul părea ireal, de-a dreptul, pentru că era un soi de bucurie pe care n-o înţelegeam, atât timp cât regulile noastre vorbeau despre acele ceasornicului ce se mişcau, implacabil, pe ecranul televizorului, spre 12 noaptea, despre discursurile – şablon şi despre şampania a cărui dop spărgea – pentru a nu ştiu câta oară – lustra din sufragerie. Între timp, s-au mai zvârcolit vremurile şi am început să deprindem, cătinel, gustul Revelionului în aer liber. Şi nu mă refer la cel în care administraţiile se dau peste cap, împreună cu sponsorii, şi organizează spectacole cu formaţii „în carne şi oase”, alternative mai mult decât viabile la programul de la televizor şi care scot oamenii din case, fără doar şi poate. De această dată, am în vedere ce se petrece, tot de ani buni, într-un orăşel de munte, care pentru mine înseamnă acasă. Date fiind posibilităţile financiare înghesuite, nimeni nu-şi bate capul să concerteze, pe acele meleaguri. Singurul efort constant al Primăriei e înspre luminarea văzduhului la miez de noapte, artificiile fiind lansate în cadenţa bătăilor unei veritabile „inimi a oraşului”. Aşa percep eu, cel puţin, noaptea de Anul Nou, când - cu jumătate de oră înainte de miezul nopţii - casele humorenilor se golesc, rând pe rând, oamenii îndreptându-se, cu miile, spre piaţa oraşului. Nu cântă nimeni pe scenă, nu li se spun discursuri, dar nimeni nu mai are stare, în prag de Nou An. Te întâlneşti pe străzile transformate în artere ale „inimii” de care vorbeam cu oameni de toate vârstele. Cei mai tineri desfac şampaniile pe care le transformă în mini – arteziene, răstimp în care restul generaţiilor îşi bucură privirile admirând cerul luminat ca în miez de zi, mai ferindu-se, în răstimpuri, de petarde. Necunoscuţi se sărută, ciocnesc pahare de şampanie şi-şi urează un an mai bun decât cel ce s-a încheiat. Încetul cu încetul, cerul îşi trage obloanele şi întunericul se înstăpâneşte. Prilej numai bun pentru locuitorii micului oraş ca să se întoarcă pe la casele lor, prin fumul gros de petarde, comentând, în surdină: „ai auzit de minunea din Asia, de copilul salvat când nu se mai aştepta nimeni, de faptul că şi ai noştri au trimis ajutoare…”(Carmen Moraru, "1989 n-a existat", Editura Caromi)

duminică, 18 decembrie 2011

Clubul oamenilor singuri


 
În debutul mileniului, fostul primar de Botoşani, Florin Egner, lua iniţiativa acordării de diplome şi premii în bani cuplurilor care au împlinit 50 de ani de existenţă în comun. M-am dus şi eu, ca băgător de seamă, la primele întruniri de gen şi tot ce se petrecea în sala mare a Primăriei mi s-a părut emoţionant de-a binelea. Fiind vorba de o iniţiativă lăudabilă, ea a fost preluată şi de actuala conducere a municipalităţii, cei ce şi-au petrecut cel puţin cinci decenii din viaţă împreună continuând să fie gratulaţi cu atenţia oficialilor. Numai că am sentimentul că nu ajunge. Cineva, nu ştiu exact cine, serviciile de asistenţă socială, Sindicatul Pensionarilor sau, poate, organizaţiile nonguvernamentale ar trebui să se întrebe, măcar din când în când, ce se întâmplă şi după „ieşirea la rampă” a celor de vârsta a treia. Nu de alta, dar în căutarea unor cupluri campioane la longevitate, am descoperit semeni care au nevoie, cu certitudine, de ajutorul nostru.         
Doamna Silvia G. s-a căsătorit în vremuri de restrişte, pe 12 februarie 1944. Dacă în dosarul pe 2004 al Primăriei figurau atât ea cât şi soţul ei, luna în care ar fi trebuit să împlinească 61 de ani de căsătorie a găsit-o singură, fără soţul care a trecut dincolo şi fără de copii care să-i însenineze bătrâneţile. I-am promis că ne vom vedea de 8 martie, pentru că e dureros să-i vorbeşti de Ziua îndrăgostiţilor cuiva ce a rămas, nu de mult, singur. La fel stau lucrurile şi cu domnul Titu C., care în toamna acestui an ar fi trebuit să împlinească 55 de ani de la căsătorie. Soţia l-a părăsit pentru o lume mai bună, iar toate cele cinci fete sunt plecate în străinătate. Chiar dacă e singur şi în vârstă, concitadinul nostru şi-a păstrat simţul umorului. Întrebat dacă nu l-au chemat fetele să stea cu ele, a răspuns: Cum nu! Numai că le-am spus că cimitir am şi la Botoşani!
E drept, cimitir este şi la Botoşani, dar cine are grijă, totuşi, de oamenii singuri, ajunşi la apus existenţial? Şi Beatles-ii, dacă nu mă-nşel, erau preocupaţi de problemă, atât timp cât se întrebau, în limba lor: cui aparţin toţi aceşti oameni singuri…?Acum, s-ar părea că nimănui, dar poate că-i vine cuiva vreo idee benefică! (Carmen Moraru, "1989 n-a existat", Editura Caromi)

sâmbătă, 17 decembrie 2011

Cartea este carte!

Recent, m-am ocupat de redactarea şi editarea unei cărţi la Filiala Nevăzătorilor. Am realizat opt interviuri cu tentă de "remember", la care s-au adăugat alte trei facute de Constantin Surugiu si am prelucrat la maxim materialul care a presupus şi alte texte, parte scrise de mine anterior. "În timp ce" şi acum la final, s-a tot vorbit despre pliant, broşură şi azi am auzit şi termenul "revistă". Plus, am mai auzit şi ideea că "nu e o carte, că sunt interviuri"! Domnilor şi doamnelor, 100 de pagini într-o formulă grafică deosebită, pentru care îi mulţumesc domnului Istrate, înseamnă o carte în toată regula. Iar interviul este un gen jurnalistic dificil. Trebuie creier, nu glumă, plus talent, ca să construieşti variaţiuni pe aceeaşi temă, cu oameni care au trăit aceeaşi istorie. Am făcut-o pentru că e un lucru care mi-e la îndemână şi pentru că eram "în zonă" într-un moment aniversar. E o "creaţie" ce va rămâne şi care va fi, probabil apreciată de cei care vor veni. Multe din lucrurile pe care le fac, de altfel, se adresează timpului viitor. Nu de alta, dar prezentul e tulbure de-a binelea, iar eu nu sunt un bun pescar.

vineri, 16 decembrie 2011

Cine plăteşte pentru toate astea?...

Foto: www.adevarul.ro
Când nu am mare lucru de făcut, îmi revine în minte o întrebare pe care i-o puneam mamei pe vremea când eram copil: de ce scaunului, atunci când i s-a pus numele, i s-a zis scaun, copacului – copac, iar gardului – gard? În loc să-mi răspundă, mama se uita la mine ca la un extraterestru, temându-se, probabil, de următoarea dilemă existenţială care-mi va măcina existenţa de copil. Adevărul e că nici astăzi nu-mi e clar de ce fiecare lucru poartă numele pe care-l poartă şi de ce copacul n-a fost botezat ciorbă sau roata căruţă!
Uitându-mă în jur, constat că mintea copiilor de azi e la fel de spontană şi că replicile lor nu sunt toate trăsnite, ca la emisiunea lui Ianţu, ci multe de o profunzime care te lasă fără grai. Cum poţi comenta o remarcă de genul: „aş vrea să beau toată marea şi s-o vărs acasă, într-un lac”, spusă pe litoral de o fetiţă de nouă ani, din Flămânzi? Simplu, n-o comentezi în nici un fel şi-ţi macini, pe tăcute, invidia că nu ţi-a trecut ţie prin cap aşa ceva.
Ce să mai spun de replicile unui alt copil de nouă ani, de această dată din Santa Mare? La prima vedere, un copil ca mulţi alţii, slăbuţă, nu prea înaltă şi care probabil se hrăneşte cu aer, pentru că mâncarea obişnuită n-o tentează, câtuşi de puţin. Asta pe de-o parte, pentru că de fiecare dată când deschidea gura, mă făcea s-o privesc lung, cu o doză consistentă de uluire.
Auzind, în Centrul Vechi, o rromă ce ţipa de zor la un puradel, copilul a concluzionat, rapid, că la ei e mai frumos, pentru că nu se ţipă nimeni!” Schimbând spaţiul altor timpuri cu unul al noului mileniu, păşind, mai exact, prin faţa Liceului de artă, aceeaşi fetiţă a remarcat că ei sunt mult mai cuminţi decât citadinii, grijile vieţii la ţară maturizându-i înainte de vreme. Asistând, zilnic, la conversaţiile îngrijorate ale părinţilor, în care trebuie să fie foarte mult nu-i, aceeaşi Alexandra a privit lung bucatele aşternute pe masa restaurantului unde au ajuns la prânz şi a întrebat, neaoş: cine plăteşte pentru toate astea?”. I-am răspuns, la fel de scurt: Guvernul Marii Britanii”, pentru că de acolo veneau banii pentru excursia copiilor. Şi m-am gândit, în acelaşi timp, că un copil de la oraş nu s-ar fi chinuit cu o astfel de dilemă, care e mai mult apanajul maturilor.
Un lucru e cert. Departe de civilizaţia oraşelor, ni se maturizează copiii înainte de vreme, sar peste copilărie şi ajung oameni în toată firea, adesea lipsiţi de orice mulţumire sufletească. Poate că ar trebui să-i oprească, totuşi, cineva, în timpul vârstei lor, pe care e la fel de cert că nu-l vor mai regăsi, odată irosit.(Carmen Moraru, "1989 n-a existat", Editura Caromi)

Instantanee fotografice de la Salonul anual de arte plastice Botosani, cu subiectivismul de rigoare. Mult mai mult, la Galeriile de arta "Stefan Luchian" Botosani



Ploaie in decembrie, la Botosani

"Duel" in targuri de produse traditionale intre politicienii Botosanilor

La ploaia din mijloc de decembrie, buturugile se asorteaza perfect!
Nu exista targ fara scena si fara muzica...
Steaguri, in asteptarea urmatorului "1 decembrie"
Ce ti-e si cu arhitectura asta futurista...
Repetitia e mama succesului
Ibidem...
Mic instrumentist, mandru de uniforma lui, din fanfara domnului Enciu
Or fi scumpe produsele astea de la targ...
Se-aduna lumea...
De vorba cu alegatorii
Jurnalistii urbei, vesnic vigilenti

marți, 13 decembrie 2011

Victor Hreniuc şi Corneliu Dumitriu, pregătind Salonul anual de Arte Plastice la Botoşani

Detalii, în comunicatul de presă semnat de Ana Florescu:
"Muzeul Judeţean Botoşani găzduieşte, în perioada 15 decembrie 2011 - 13 ianuarie 2012, în spaţiul Galeriilor de Artă Ştefan Luchian Botoşani, Salonul Anual de Arte Plastice. Evenimentul cultural este organizat de Filiala Uniunii Artiştilor Plastici Botoşani, în colaborare cu Muzeul Judeţean Botoşani - Secţia de Artă, Direcţia Judeţeană Pentru Cultură şi Patrimoniu Naţional Botoşani şi Şcoala Populară de Arte Botoşani.
În cadrul manifestării va avea loc lansarea albumului Lucia Puşcaşu.
Expozanţii sunt :
- membri ai Filialei U.A.P. Botoşani: Aurelian ANTAL, Robert COBUZ, Corneliu DUMITRIU, Victor FOCA, Liliana GRECU, Alexandru HRENIUC, Victor HRENIUC, Carmen SOLOMONEA, Valerian ŢOPA, Teodor VALENCIUC;
- membri ai Filialei U.A.P. Suceava: Iulian ASIMIONESEI, Gabriel BABAN, Oana HRIŞCĂ, Marcela LARIONESCA, Niculai MOROŞAN, Viorica MORUZ, Angela PITARU BOLNAVU, Puşa PÎSLARU, Lucia PUŞCAŞU, Camelia RUSU SADOVEI, Dumitru RUSU.
Invitaţi:
Marcel ALEXA, Aurel AZAMFIREI, Silviu BABII, Sabin DUMTRIU, Ionuţ GAFIŢEANU,  Florin GROSU, Ingrid JUNCĂNARU, Constantin LIVADARU, Alina MIRON, Mihai PASTRAMAGIU, George ŞPAIUC, Aida ŞUŞTER, Liviu ŞOPTELEA, Marius VATAMANU, Ion ZAIŢ.
Vernisajul expoziţiei va avea loc în data de 15 decembrie 2011, ora 16, la Galeriile de Artă Ştefan Luchian Botoşani".