luni, 30 ianuarie 2012

Very, very "clever" woman!!!

Am rămas fără telefon mobil. Încă nu-mi e clar dacă l-am pierdut sau mi-a fost furat, fiindcă ambele variante sunt destul de improbabile. Cu toate astea, nu îl mai am, iar când am sunat de pe fix, a răspuns robotul! Am blocat între timp cartela, mi-am spus ceva de dulce şi mâine voi încerca să rezolv neplăcuta sincopă de comunicare. Asta este, bine că nu mi-am pierdut capul!

marți, 17 ianuarie 2012

Geneze, dileme sau lumina de la capătul tunelului

Omul, într-un fel sau altul, a apărut cu mult timp în urmă pe pământ. Biblia îl crede de origine divină, după Darwin s-ar trage din maimuţă, iar ozenologii bănuiesc o posibilă colonizare cu fiinţe venite de la mii de ani - lumină, care în urma unui proces degenerativ s-ar fi transformat în "Homo Sapiens".
Oricare i-ar fi fost traseul, înaintaşul nostru, încă din vremea când trăia în peşteri, după ce-şi aşternea o bucată de blană pe piatra rece şi era sigur că are şi o bucată de carne pentru cină, îşi permitea - cu arcul alături - să gândească. Mai exact, să încerce să-şi explice evenimentele şi fenomenele enigmatice petrecute în universul său văzut şi nevăzut şi, nereuşind, să le atribuie o obârşie supranaturală. Acele prime observaţii, elaborate într-un posibil cadru mistic, deveneau sacre pentru generaţiile următoare, fiind destul de probabil să fi stat la temelia dogmelor în jurul cărora se construiau noile religii. Ideile dezvoltându-se în bazine culturale diferite, apare drept firească şi reprezentarea diferită a divinităţii.
În numele credinţelor nou - născute s-au ridicat lăcaşuri de cult, s-au adunat pământuri, s-au declanşat războaie, dar, mai ales, s-a format o nouă castă dispusă să planteze şi să perpetueze noile idei în minţi uşor de modelat. Iar lucrurile au mers înainte, fie pentru faptul că slujitorii bisericii ar fi făcut şi imposibilul pentru menţinerea ordinii ecleziastice, fie şi din o anume rutină obţinută prin inocularea sentimentului religios la puiul de om care - lipsit de "liberul arbitru" - a preluat învăţămintele ca pe ceva de la sine înţeles.
Ajunşi în prezent, am putea spune, fără a greşi prea mult, că omenirea se împarte în trei: cei a căror credinţă porneşte din suflet şi ar putea fi rodul unei revelaţii, alţii care îşi spun lor şi celorlalţi că ei "cred" şi cei care şi-au permis să creadă că nu cred.
Dacă am tăia o felie din această omenire, am constata că şi cei care duc mai departe cuvântul Domnului se autotriază, respectând dictonul "Mulţi chemaţi, puţini aleşi".
Adevăraţii credincioşi au lumea lor mult prea curată, pe care e păcat s-o tulburi. Dar ei nu sunt prea mulţi, mult mai numeroşi sunt aşa-zişii credincioşi, oameni ale căror acţiuni au valoarea banului calp şi culoarea neadevărului. Pentru ei credinţa e un fel de afacere: "îţi dau ca să-mi dai", "dau pe lumea asta ca să am pe lumea cealaltă", plătesc o slujbă ca să-mi ierte Dumnezeu faptele rele...". Iar dacă fac un bine, aşteaptă imediat să fie răsplătiţi, de cele mai multe ori de către oameni, iar dacă nu, măcar de Divinitate. Dacă răsplata nu vine repede, hulesc pe "aproapele" lor, neezitând să se lege chiar de Divinitate. Practicând un cult de paradă şi preluând regulile economiei de piaţă, ei fac o investiţie în credinţă, încheind practic tranzacţii cu Dumnezeu. Unii merg chiar mai departe, solicitându-l pe cel de "Sus" ca pe-un fel de "sponsor", repetând mult mai des: "dă-mi Doamne", "Ajută-mă Doamne", "Apără-mă", decât "îţi mulţumesc, Doamne..."
La asemenea credincioşi, care cred, bineînţeles, în Rai şi în Iad, apare nesiguranţa legată de zona unde vor fi repartizaţi după moarte. Gândul al posibilele pedepse ce le-ar putea pregăti Dumnezeu îi face să-şi scormonească întreaga viaţă în căutarea greşelilor pentru a le reactualiza şi retrăi, toate astea otrăvindu-le orele, zilele sau anii care le preced sfârşitul.
Pentru atei lucrurile sunt mult mai simple. Ateul regretă după viaţă, după rude, după prieteni, dar, convins că "dincolo" nu este nimic, nu se teme, pentru că nimicul nu doare şi nici nu înspăimântă. Dacă ar fi să-i valorizăm după normele moralei creştine, ne-am convinge că mulţi sunt mult mai creştini decât cei ce fac paradă de această apartenenţă. Nu declararea sau negarea apartenenţei la creştinism contează, ci faptele pornite din interiorul fiinţei, neimpuse nici de teamă, nici de interes şi nici de nevoia de fanfaronadă.
 Dar totu-i teorie, în sufletul omului numai el ştie ce e. Iar bucuria reţinută, demnitatea durerii "mute" sau a lacrimilor "tăcute" sunt aceleaşi, fie la creştini, fie la atei... (Carmen Moraru, „2004”)  

Culoarea vieţii

Ca să ştim ce există şi ce se întâmplă în jur, avem nevoie de nişte ferestre deschise spre lume: ochii - simţ fără de care suntem incompleţi, condamnaţi la beznă continuă şi necunoaştere. În eventualitatea în care am scăpat, şi nu suntem incluşi printre defavorizaţii sorţii, mintea preia imaginile vizuale pe care, dacă e cazul, le prelucrează şi le orientează spre ungherele sufletului. Bombardaţi de un noian de stimuli, e firesc să facem o selecţie foarte atentă. În forul nostru interior ajung doar imagini care ies din cotidian - cel mai des lăsându-ne impresionaţi de chipul unui mutilat sau de o casă arsă din temelii, de o pictură celebră, o clădire monumentală sau un peisaj dintr-un colţ uitat de lume. Neputând scăpa nici de rutină, de fiecare dată când privim un lucru, chiar neobişnuit, suntem atenţi la formă, la semnificaţii şi, obligatoriu, la culoare.
Nu cumpărăm un covor dacă nu se asortează cu  tapiţeria şi chiar cu zugrăveala. În eventualitatea în care vântul nu ne suflă agresiv prin buzunare, încercăm să evităm stridenţele din vestimentaţie, maşina proaspăt cumpărată nu poate să aibă decât culoare preferată, un om care ne e drag fiind indicat, şi el, să aibă  ochii asortaţi  cu maşina! Mai mult, vraja culorii conferă valoare unei picturi, decorurile bine alese pot ridica o piesă de teatru, iar un pliant publicitar în "o mie de culori" poate duce la succes în afaceri. Chiar "nebunia" din ultimii ani cu televizoarele color a avut la bază, în afară de puţin snobism, şi o sete de culori cât mai aproape de a lumii reale. Iar când vine vorba de un personaj important, e cert că, în primă fază, te întrebi, scurt, care e "culoarea" lui politică.
Aproape tot ce există are o anume culoare, nuanţă sau ton. Cu mici excepţii. Văzduhul pare, de multe ori, de un albastru pur, dar privim de fapt o iluzie optică. Apa mării ai spune că-i tot albastră, dar dacă o iei în căuşul palmei, vezi că iar te-ai înşelat. Un lac de munte în care se oglindeşte o pădure e verde: eroare din nou! Tot orbecăind, realizezi că nu ştii, de fapt, un lucru foarte important: ce culoare are viaţa?
Când eşti copil, sunt mari şanse să bată în roz. Sunt vremuri în care grijile, de tot felul, sunt bine instalate pe umerii părinţilor. Atunci trăieşti cu convingerea că toată lumea e a ta, preocupările majore fiind legate de joacă, eventual de şcoală şi, mult mai rar, de ce mai e de făcut prin casă. Uşoare umbre mai apar atunci când ţi se întâmplă să-ţi doreşti să creşti mai repede pentru a face parte din lumea maturilor, numai că uiţi repede când e rost, iar, de bătut mingea pe maidan sau de jucat prins prin copaci.      
Rozul începe să se coloreze şi să se transforme într-un roşu aprins în adolescenţă, când trăieşti prima iubire. Inima-ţi bate năvalnic şi-şi cere drepturile, ţi se pare că eşti stăpânul universului - iar când tot ce faci fiind plin de impetuozitate, reuşita îţi este alături mai tot timpul. Spectrul coloristic se schimbă, din nou, când începi să trăieşti pe propriile picioare. Pentru unii, nu prea mulţi, viaţa pare a fi de un albastru deschis, azuriul fiind strict dependent de bunăstarea financiară. În ce-i priveşte pe ceilalţi, bleu - ciel-ul alunecă, supărător, spre gri, greutăţile de care dau cu capul toţi cei ce nu au prins nici măcar rând la "clasa de mijloc" înnegurându-le percepţia coloristică.
Maturitatea, dată fiind şi diversitatea umană şi maniera în care se învârte ruleta şanselor, e mai colorată ca un păun. Pentru cei mai năpăstuiţi, bate - n negru, doar aşa putând fi văzută viaţa atunci când n-ai de nici unele. Culori pastelate se iţesc privirii atunci când norocul ţi-a fost cât de cât, alături, culorile pline de aplomb caracterizând viaţa  celor care au tras, la timp,  "lozul existenţial câştigător".
Vârsta a treia vine şi ea cu culorile toamnei pentru cei ce au trăit frumos şi au ştiut să agonisească pentru bătrâneţe, "zile negre" având toţi cei ce nu s-au gândit la culoarea de final a vieţii  în vremea "zilelor albe"... (Carmen Moraru, „2004”)

Revolutia la care visez eu (Vlad Mixich, Hotnews). Întrutotul de acord cu autorul...

Revolutia la care visez nu are culoare politica. Pentru ca Romania anului 2012 nu e o dictatura, ci o tara condusa prost. Revolutia la care visez nu e organizata de partide. Pentru ca toti politicienii vorbesc la fel si fura laolalta cu marii capitalisti ai tarii. Revolutia la care visez nu e declansata de oamenii care vorbesc la televizor. Pentru ca Romania e o tara cu televiziuni care nu doar informeaza, ci si manipuleaza. Revolutia la care visez eu e altfel.
E una in care jandarmii ii snopesc in bataie pe huliganii din galerii, undeva pe stradutele laturalnice din spatele spitalului Coltea, in timp ce mii de hipsteri, studenti si profesori protesteaza liber, intre cladirea unei facultati si a unui teatru. Revolutia mea e una in care, sub presiunea strazii, Presedintele ales al Romaniei isi cere public scuze pentru erorile sale, la ora de maxima audienta. Revolutia mea e una in care oamenii nu protesteaza impotriva reformei sistemului medical, ci impotriva coruptiei din spitale.
Revolutia mea e una in care nimeni nu stie ce e legea 4, dar toti stiu ce scrie in articolul 2 din Constitutie: "Nici un grup si nici o persoana nu poate exercita suveranitatea in nume propriu". Revolutia mea e una in care romanii inteligenti de peste hotare nu scriu texte revoltate de la distanta, ci iau primul avion spre acasa. Revolutia mea nu seamana cu golanii comunisti din Atena, ci cu indignatii liberi din Madrid. Revolutia mea e aici, printre noi, dar inca nu stie ca exista.
Revolutia mea e in scandarile auzite zilele astea la Timisoara - "Ole, ole, noi uram partidele", sau la Cluj - "PDL si USL, aceeasi mizerie". Revolutia mea e cu acea mama care i-a spus fiicei sale "Mama, du-te la proteste daca stii de ce te duci. Daca nu stii, stai si suna-ti un prieten care are nevoie de o vorba buna. E mai valoros decat sa fii gura casca."
Revolutia mea e cu prietenul meu care, intr-o zi, a desfundat singur canalul imputit din fata blocului in care locuiau alti o suta de oameni. Revolutia mea e cu cei care dau like pe Facebook abia dupa ce ajung acasa, obositi dupa o zi de munca si patru ore de proteste. Revolutia mea e cu studentul nebun care nu vrea sa dea spaga ca sa treaca examenul, e cu femeia sofer care azvarle un zambet superior injuraturilor pe care le primeste in trafic, e cu maica-mea care inchide televizorul ca sa mearga la un concert.
Revolutia mea e aici, printre noi, dar nimeni nu-i spune ca are puterea sa schimbe lumea. Asa cum Raed Arafat a schimbat SMURD-ul. Asa cum Marcel Iures a infiintat un teatru independent. Asa cum Cristina Neagu a ajuns cea mai buna handbalista din lume. Asa cum o echipa mica de cercetatori a salvat Institutul Cantacuzino de la pieire. Asa cum toate aceste povesti adevarate imping tara mea, mai cu vai, mai cu chiu, inainte.
Stiu ca sunt idealist, dar stiu ca la o astfel de revolutie visati si voi. Si, daca printr-o minune, ea ar deveni realitate, cu siguranta ca nu ar vedea-o nimeni la televizor. Pentru ca prea multi dintre noi am fi ocupati sa o implinim si pentru ca revolutia la care visez eu nu are spectatori. Are doar actori.
http://www.hotnews.ro/stiri-opinii-11243779-revolutia-care-visez.htm

luni, 16 ianuarie 2012

În satul Eminescu există, mai nou, şi o pisică... I-a adus-o o nepoată Bădiei Cojocaru


Oameni care îmbătrânesc urât

Există semeni de vârsta a treia de care ţi-e mai mare dragul. Gheorghe Cojocaru, din satul Eminescu, e un astfel de om, Simion Munteanu, de la nevăzători, aşişjderea şi poate aş mai putea găsi exemple. Dar există şi personaje cărora le-ai da drumul pe gârlă, fără ezitare. Contrazicând zicerea "cine nu are bătrâni, să-i cumpere", un cunoscut ce e sărit de 80 de ani trece azi pe la Filiala nevăzătorilor. Emite o propoziţie, îi spun că e destul de jignitor ce a cuvântat, dar îşi susţine argumentaţia. Mai scoate o perlă, mai pune niscaiva întrebări tâmpite şi îndrăznesc să-i spun că mă jigneşte din momentul în care a intrat în birou. Se uită lung şi-mi mărturiseşte cât de bucuros e că m-a revăzut!
Mă uit şi eu, înjur în gând şi regret din suflet că nu sunt capabilă s-o fac şi cu voce tare. De fapt, cu personajul ăsta am mai avut necazuri. A proliferat tâmpenii şi am fost în conflict cu rudele mele din cauza lui. Şi, vreme îndelungată, nu rata nicio ocazie să mă întrebe, aşteptândcu gura căscată răspunsul, cum stau cu dragostea: vreun iubit, ceva? Odios personaj, care a fost în foncţie la viaţa lui şi care a îmbătrânit execrabil. Cine ştie, poate e doar ramolit la maxim şi mă înfurii eu de pomană... O să am grijă, cât i-o mai fi dat să trăiască, să-l ocolesc, pentru că şi acum mi se zbârleşte pielea când îl văd cu ochii minţii...

duminică, 15 ianuarie 2012

Magnolie... în zăpadă

Fotografie făcută acum vreo opt ani, într-un timp în care iarna se încăpăţâna să rămână mai mult decât îi era sorocul...

sâmbătă, 14 ianuarie 2012

Ineditul, o posibilă cheie întru supravieţuire

Trăim vremuri extrem de complicate. Românii ies în stradă, locuitori ai unor state cu ştaif ale Europei fac acelaşi lucru, incertitudinile se ţin lanţ, ai sentimentul că banii nu mai au nicio valoare şi tot aşa. Dacă acorzi atenţie la tot ce se întâmplă, te-apucă migrenele, depresiile şi, bonus, ai toate şansele să dai şi în mania persecuţiei. Acestea fiind datele problemei, nu ştiu de ce mă mai miră faptul că oamenii nu mai zâmbesc decât chinuit şi că nu se mai pot bucura, sincer, orice s-ar întâmpla.
Nici eu nu sunt o fire prea optimistă, nici eu nu-mi găsesc cadenţa în orice clipă şi, cu toate acestea, mă menţin pe linia de plutire. Şi, extrem de important, mă mai pot bucura de lucruri aparent mărunte, ce pentru alţii, cu certitudine, nu înseamnă nimic. Nu ştiu dacă aş putea, atât timp cât sunt cât de cât sănătoasă, să nu mă duc măcar de două ori pe an în satul Eminescu, din comuna Gorbăneşti. Când se apropie 15 ianuarie intru, automat, în priză. Cred că dacă aş fi, Doamne fereşte, la închisoare, aş evada! Dau telefoane, mă agit, încerc să adun oamenii şi plec la drum, fără să ştiu, de multe ori, ce se va întâmpla mai departe.
Fără învăţătorul Constantin Puianu nu ştiu ce m-aş face, el fiind «cheia şi lacata» pelerinajelor ce se fac la vreme de iarnă. Predă de decenii în satul învecinat, George Coşbuc, iar căruţaşii sunt foştii lui elevi sau părinţii ai copiilor, sătencele ce fac sarmale şi fierb vinul învăţând şi ele, în demulturi, la aceeaşi şcoală.
Bădia Cojocaru e, la rândul lui, o minunăţie de om. Recită Eminescu, la prima lectură, uluitor şi spune lucruri care te lasă, de asemenea, fără replică. Se sprijină, de povara anilor, într-un toiag, şi pare, la vârsta lui venerabilă, desprins din paginile clasicilor români.
Ludwig Schibinschi este şi va rămâne perpetuu tânăr. Nu contează ce scrie în buletin, dragostea lui de viaţă şi de inedit are o doză consistentă de unicitate. «Om spectacol», domnul Schibinschi ştie să facă o glumă, să cânte pe vârf de deal şi «Eminescu» şi un «La mulţi ani» pentru venerabila vârstă a Bădiei Cojocaru.
Toată consideraţia şi pentru Dana Bejinariu şi pentru prietenul ei, John, pe care i-am simţit încântaţi şi rezonând cu cei din jur. Le mulţumesc tuturor celor ce au fost astăzi pe vârful dealului în satul Eminescu, şi Elenei Agachi, Dan Bejinariu, sătenilor şi celor mici. Am dovedit, cu toţii, că ne putem bucura, că suntem capabili să evadăm din cotidian şi că ne păstrăm tinereţea sufletului şi a minţii.
Am promis, astăzi, că voi face mai mult decât până acum pentru satul Eminescu. Pentru început, tabăra în corturi la care visez demult, atunci când înfloresc salcâmii. Apoi, mai văd eu!    

Pelerinaj în satul Eminescu, din comuna Gorbăneşti. 14.01.2012

A devenit deja o tradiţie ca în fiecare iarnă, în preajma zilei în care a venit pe lume Mihai Eminescu, să se organizeze un pelerinaj cu sănii sau cu căruţe - după asprimea sau blândeţea anotimpului - în satul Mihai Eminescu din comuna Gorbăneşti. După mai multe celebrări la care au participat zeci de copii, învăţătorul Constantin Puianu a gândit o schimbare în această iarnă, optând pentru o mai mare implicare a părinţilor elevilor, ce l-au avut şi ei drept dascăl, în alte timpuri. Împreună cu invitaţii “de la oraş” şi pe o vreme ce te ducea cu gândul la primăvară, sătenii – de la mic la mare - au străbătut vârful de deal ce leagă satul George Coşbuc de satul Eminescu într-un convoi de căruţe. Ajunşi la statuia poetului, ce a fost amplasată în sat în 2005, adulţi şi copii au recitat, au cântat şi au organizat o pomenire de sufletul poetului. La eveniment au participat primarul comunei Gorbăneşti, Gică Iliescu, ce a cântat romanţe împreună cu consătenii săi şi cu oaspeţii ajunşi în sat, profesorii Elena Agachi şi Ludwig Schibinschi, precum şi un grup de studenţi. Gheorghe Cojocaru, cel mai vîrstnic locuitor al satului Eminescu, ce împlineşte în primăvară 85 de ani, le-a spus celor prezenţi că iubeşte cultura şi că regretă că nu a avut parte şi în tinereţe de astfel de evenimente. Manifestarea din comuna Gorbăneşti a fost iniţiată de Asociaţia culturală “Floare albastră”.    

joi, 12 ianuarie 2012

Tinereţea, anticamera paradisului pierdut

"În clipa în care am încetat de a mai fi copii, am murit", a gândit Brâncuşi, dovedind astfel capacitatea de a dăltui cu acelaşi har şi masa amorfă a ideilor. Dar când nu mai suntem tineri, ce devenim, sau de unde ştim că am încetat să fim tineri?  Unde  şi când am putea trasa linia vie dintre tinereţe şi maturitate şi de unde ştim că transformarea e ireversibilă?
Să fie oare - n clipa când obosim să mai privim înainte fiindcă nu mai credem că ar fi ceva de văzut în acea direcţie şi ne-ntoarcem cu ochii amintirii spre clipe din trecut? Sau când blazarea, oboseala, rutina devin ingrediente ale cotidianului, când orele se scurg în mici răutăţi şi bârfe, iar gândurile se împart între reţete culinare, socotelile coşului zilnic şi programul TV? Sau e momentul când nu poţi să mai arzi pentru o idee, să-ţi mai construieşti un ideal în care să crezi şi să-l urmăreşti în timp, când nu mai reuşeşti, chiar dacă ai vrea, să fii cu adevărat sincer. Un semnal ar fi naşterea convingerii că între tine şi cei biologic tineri s-a ivit o prăpastie  peste care nu mai poţi arunca punţi de înţelegere. Când mintea refuză să priceapă nonconformismul lor, veşnica revoltă împotriva a tot şi a toate, când muzica lor, blugii tăiaţi şi extravaganţele verbale ţi se par atentate la bunul simţ. Când ai putea să juri că tu n-ai fost niciodată asemeni lor, că ai avut întotdeauna capul pe umeri şi înţelepciunea întipărită pe chip. Ştii că ai trecut acea linie atât de greu de definit şi când sufletul îţi devine asemenea unui geam mat, inima îşi pierde puritatea şi candoarea, nu mai visezi cu ochii deschişi, iar visele din timpul nopţii nu mai sunt străbătute de lumină. Oboselii sufletului i se adaugă cea fizică şi atunci îi priveşti cu ochi răi pe cei care sunt aşa cum nu-ţi aminteşti tu să fi fost, ei sunt o generaţie, tu alta, iar legea firii spune de multe ori că e vorba de lumi diferite.  Şi - atunci realizezi că ai ajuns ceea ce-ţi doreai în copilărie sau adolescenţă să devii şi, ciudat, nu simţi nici o bucurie. (Carmen Moraru, "2004")

Bucurii simple

Suntem din ce în ce mai grăbiţi, din ce în ce mai nervoşi, mai prozaici cu fiecare zi. Ne interesează doar faţa văzută a vieţii, realitatea nudă, grijile ce sunt din jur împrejurul nostru împiedicându-ne să mai visăm cu ochii deschişi sau să dorim să aruncăm pradă sufletului noi şi noi fărâme de frumos.
Dacă am privi mai atenţi sensibilităţile existenţei, am observa că multe dintre ele ne sunt, din fericire, oferite gratis. Soarele încă răsare şi apune în irizări multicolore, în nopţile senine mai poţi căuta pe boltă Carul Mic, Steaua Polară sau Calea Lactee. Zâmbetul unui copil sau înţelepciunea tihnită întipărită pe faţa unui bătrân, mugurul unei flori de magnolie, aripile catifelate ale unui fluture, giumbuşlucurile animalului  preferat, unduirea unui lan în pârg, răcoarea din mijloc de pădure, toate există, sunt lângă noi, nu trebuie decât  să le vedem şi să le oferim ofrandă spiritului. Încă mai ninge cu fulgii mari ai copilăriei, deşi din ce în ce mai rar, iar ploile repezi de vară, înnobilate de curcubee, şterg toată mizeria ce le iese în cale.
Poate şi faptul că nu suntem atât de civilizaţi ca alţii e un avantaj. Mai putem respira un aer curat, nu avem  nevoie de măşti de gaze ca-n megalopolisuri suprapopulate, un pârău de munte e încă limpede şi fulgerat de păstrăvi argintii, iar fructele şi legumele îşi trag gustul din seva pământului şi nu din cine ştie ce variante sintetice. Din fericire, natura şi-a păstrat un gust de pur şi proaspăt, ideală pentru rasa umană fiind alunecarea, pe nesimţite, spre - o fermecătoare "imagine-n oglindă". ("2004") 

Lumea cărţii - între agonie şi extaz

Articol scris in 1998, publicat intr-un cotidian local si apoi in volumul "2004". Tema mi-am ales-o singura, iar documentarea a durat vreo 2 saptamani. Textul a aparut si in in paginile unei reviste bucurestene
Contrazicând o maximă celebră, conform căreia "e mai necesar să studiem oamenii decât cărţile"; Miron Costin ne aminteşte că nu "este alta mai frumoasă şi mai de folos zăbavă decîtu cetitul cărţilor". Lui i se adaugă, printre mulţi alţii, şi temutul Machiavelli, ce descria, tot  în demulturi, vraja serilor petrecute în aceeaşi lume. "Amurguri" de zi în care, vreme de ceasuri, în tovărăşia cărţilor, uita de sărăcie, mâhnire şi chiar de moarte. Dacă pentru mulţi dintre titanii literaturii cartea era pătrunsă de spiritul sacralităţii, filele ei şi-au păstrat farmecul - uşor demitizat - şi înspre zilele noastre. Mai exact, în acele vremuri de dinainte de '89, când sărăcia programelor TV şi chiar şi cea a marelui ecran te direcţionau spre carte - singurul refugiu în care puteai "fenta" "sublima" liniaritate a cotidianului. Numai că, între timp, "vremurile s-au dat peste cap" şi am devenit - vezi Doamne - liberi. Drept îndelung dorit de care ne-am folosit pentru a trece graniţa până la epuizare sau pentru a trăi din surogate existenţiale oferite de telenovele, totul dublat de noianul de pornografii auditive şi vizuale pe care ni-l oferă, pe-ndelete, societatea actuală. Răstimp în care bogăţia scrisă pe care au gândit-o înaintaşii noştri e acoperită de praful uitării sau al celui de zi cu zi.
Până la urmă, cartea încotro?
Incontestabil, în societatea actuală, cartea pierde tot mai mult teren în faţa televiziunii. E evident pentru oricine că e mult mai comod să stai în fotoliu şi să foiletezi programe TV - ce îţi oferă informaţii "gata mestecate" - şi mult mai greu să urmăreşti meandrele ascunse într-o carte. Cu toate acestea, nu trebuie uitat că barbariile la care a fost supusă cartea în decursul timpului au aruncat omenirea cu secole, poate chiar cu milenii înapoi - recul pe care este foarte posibil să-l resimţim şi astăzi, când ignorarea accentuată a cărţilor creează dezumanizare, incultură şi cert, alienare. Context în care se impun căutate, asiduu, acele comori pe care numai cartea le conţine şi care ar putea prilejui  reaşezări într-o lume în care scara valorilor este cert răsturnată. Tocmai dintr-o asemenea raţiune, am iniţiat un sondaj de opinie adresat câtorva zeci de subiecţi - ce au avut de răspuns la trei întrebări. Când au citit ultima carte, de cine a fost scrisă şi ce titlu avea, întrebarea - cheie fiind de fapt ultima, formulată pentru a afla nimic altceva decât "ce atuuri mai are cartea în disputa din ce în ce mai dură cu  televiziunea".
Răspunsurile diferă, draconic, de la o categorie profesională la alta
Printre intervievaţi s-au aflat, aşa cum am amintit deja, oameni din categorii profesionale cât mai diverse. Profesori, elevi, educatoare, jurnalişti, ingineri, secretare, preoţi sau actori - toţi aflaţi pe un anumit talger al balanţei societăţii. Şi cărora li se opun ţărani, vânzătoare sau conjudeţeni fără nici o ocupaţie. După o prezentare rezumativă a hărţii ocupaţiilor, mai merită spus că marea majoritate a intervievaţilor declară că tocmai au terminat o carte sau că au citit-o cu o lună în urmă. Puţini au mutat timpul lecturii la finele lui 2000, un inginer a plasat momentul amintit în 1996, iar un elev de-a şasea ne-a declarat, dulce, că a citit ultima carte când a fost la bunici, în vacanţă, acolo fiind singurul loc unde nu e pus la treabă...Dramatic este că situaţiile amintite anterior sunt contrabalansate, dezechilibrant, de oameni care nu citesc deloc sau care ignoră, în aceste timpuri, chiar şi televiziunea. Astfel, două vânzătoare din zona Pieţei Mari, ce lucrează nouă ore pe  zi şi şapte zile din şapte, au recunoscut, dezarmant, că n-au timp nici de televizor, cu atât mai puţin de cărţi. Situaţie valabilă pentru mulţi ţărani care vin cu-n sac de mălai la târg sau cu-n boţ de brânză şi a căror existenţă se rezumă la lucratul pământului, "grijitul" animalelor şi mersul la biserică. Triunghi spart de câte-o ocheadă pe săptămână la televizor şi aceea duminică, pe seară.
Titlul şi numele autorilor - o mare necunoscută pentru cititorii locului
În mod firesc, toţi cei interesaţi în fundamentarea unei culturi solide trebuie să manifeste o rigurozitate extremă în lectură. Ceea ce înseamnă, în esenţă, că un cititor avizat trebuie să-şi fixeze în memorie titlul cărţii, autorul, unii memorând chiar detalii din prefaţă, semnătura celui care a scris-o sau editura "responsabilă" de apariţia volumului. Din nefericire, rigurozitatea amintită e pur teoretică în aceste timpuri, puţini intervievaţi fiind la curent cu jumătate din amănuntele amintite. În marea lor majoritate, subiecţii au putut preciza fie numai titlul cărţii, fie doar autorul - situaţie valabilă, evident, doar pentru cei ce au mai pus în ultima vreme mâna pe o carte. Dacă la prima vedere am putea crede că amintita caracteristică a lectorilor botoşăneni e o dovadă a propriei superficialităţi, am aflat că există şi excepţii de la regula consacrată. Cel puţin aşa reiese din argumentaţia dezvoltată de un prelat local, ce e de părere că în anii economiei de piaţă titlurile cărţilor sunt marcant comerciale, ele neavând, de multe ori, nici o legătură cu conţinutul tomului citit. Şi atunci, nu merită să-şi încarci memoria cu un titlu de circumstanţă, atât timp cât, după cum adaugă acelaşi interlocutor, singurul lucru care contează cu adevărat e mesajul cărţii.
Intelectualitatea optează pentru subiecte elevate
În momentul în care am iniţiat sondajul, am considerat că anonimatul subiecţilor ar putea fi premisa necesară şi suficientă pentru obţinerea unor răspunsuri sincere. Regulă respectată, se pare, doar parţial, atât timp cât intelectualii botoşăneni au formulat doar răspunsuri "de ţinută", deci cert onorante, lipsa excepţiilor putând induce dubii asupra unei sincerităţi absolute. Trecând în planul concret, se poate spune că puţini dintre concitadinii intervievaţi optează pentru romane de dragoste sau aventuri, cei mai mulţi declarându-se "fani" şi lectori fervenţi ai unor cărţi ce ţin de cultura generală sau de cea a introspecţiei. Grupând răspunsurile, constatăm că botoşănenii cu un anume bagaj intelectual citesc monografii ale unor personalităţi sau ale unor localităţi din zona noastră, critică literară, cărţi ce tratează subiecte din sfere culturale sau istorice, precum şi cărţi ce ţin de propria specialitate. "Alunecând" spre zona introspecţiei, descoperim concitadini pasionaţi de filosofie, parapsihologie, etică, morală sau comunicare politică, adeptul ultimului domeniu declarând chiar că reciteşte o temă mai mult decât "la zi". Un răspuns ce ar merita un bonus pentru sinceritate a fost formulat de un intelectual ce se apropie de 60 de ani, el declarând, deschis, că în ultima vreme nu a citit doar critică literară ci şi poveşti - ultimele fiind cea mai sigură cheie cu care poţi redeschide uşa unui paradis pierdut. Alte concluzii desprinse în urma lecturării răspunsurilor formulate mai fac referire la faptul că, ades, ei pun  mâna pe o carte după ce văd la televizor filmul cu acelaşi nume. Sau că tot ei caută în cărţi răspunsuri motivante pentru propria activitate profesională, pe care uneori le găsesc, alteori nu.
Televizorul - un drog necesar sau o pierdere de vreme?
Într-o societate alcătuită din planuri glisante, schimbările din ce în ce mai rapide îi lasă ades pe cei mai lenţi de căruţă. Ruperea de pluton fiind foarte riscantă, tot mai multă lume îşi programează motorul existenţial pe viteze ultrarapide, crezând că astfel ar putea ajunge, înaintea altora, la fericirea multvisată. Din nefericire, cel mai des rezultatul e cu totul altul, semenii aflaţi într-o continuă alergare pe pista vieţii ajungând mai rapid decât alţii şi mai puţin frumos la final. Într-o astfel de cursă, în care de multe ori n-ai timp nici să-şi tragi sufletul, televiziunea se dovedeşte un tovarăş aproape ideal. Ea oferă, chiar şi celor mai exigenţi, împlinirea unui noian de aşteptări. Cufundaţi comod în fotoliu, în papuci de casă, constatăm că aparent cenuşiul televizor este ca o casă cu mii de ferestre deschise spre lume. În spatele uneia se joacă un tumultuos meci pe San Siro, alta ascunde drama unui conflict sângeros, telecomanda fiind vehicolul ce ne poate duce pe aripile unei frumoase poveşti de dragoste, în lumea celor ce nu cuvântă sau în infernul bursei ori al lumii politice.
Drama e că toată această aparentă fericire are multiple efecte secundare, pe care nu le remarci fără o gândire în profunzime. Un cvasi - admirator al acestei minuni, profesor de istorie în viaţa de zi cu zi, e nemulţumit pentru că derularea rapidă a imaginilor din emisiunile preferate îl lasă în final dezorientat, doar cu câteva frânturi de fraze în minte. Extrem de matură, o liceană venită din Moldova pentru a învăţa la noi vede televiziunea ca pe "un drog, ceva de care ne dezlipim cu greu şi care nu  ne învaţă lucruri foarte bune". Tot ea suferă din cauza dispariţiei emisiunilor pentru adolescenţi, care "îi ajutau să-şi rezolve problemele sau care erau axate pe dezvoltarea personalităţii". În aceeaşi opinie, salvarea tinerilor saturaţi de telenovele şi de imagini care-i fac doar să viseze, nu şi să gândească, ar putea fi "căutarea răspunsurilor în cărţi, în special în memoriile oamenilor celebri".
Cartea are suficiente argumente pentru a dăinui în timp
Odată ajunşi la întrebarea - cheie a sondajului, am descoperit răspunsuri ce corespund unui registru extrem de larg de opinii. În primul rând, e de remarcat că semenilor care se prezintă cu argumente foarte slabe sau care cred că televiziunea a lăsat cuvântul scris de căruţă li se opun concitadini care afirmă, argumentat, că lumea cărţii rămâne pe mai departe una dezirabilă. Trecând la o analiză de detaliu, descoperim că răspunsurile care dau cartea drept câştigător în "meciul" cu televiziunea se pot grupa în două categorii. Una a celor facile sau de suprafaţă şi o alta care coboară în "subconştientul" problemei - ambele fiind în strânsă consonanţă cu bagajul intelectual al subiecţilor. O altă concluzie a micro - studiului sociologic se referă la faptul că mulţi oameni nu renunţă la citit pentru că au descoperit că o carte îţi dezvoltă imaginaţia, te învaţă să vorbeşti, pe mulţi obligându-i chiar să gândească. Trecând în sfera viziunilor elegante, dăm peste semeni ce consideră cartea "o formă pură  a culturii" şi peste alţi elevaţi, care văd în literatură cel mai sigur drum spre liniştea existenţială şi spre o viaţă mai plină.
Aruncând, pe mai departe, mingea peste fileul meciului "carte - televiziune", un alt intervievat atrage atenţia asupra "atuului perenităţii", pe care cartea-l are şi televiziunea nu. Întru exemplificare, "subiectul" afirmă, tranşant, că nu-l mai  "poate interesa, în nici un caz "Chestiunea zilei" de săptămâna trecută peste două zile sau peste o lună!". Acelaşi interlocutor e convins că televiziunea nu va conserva niciodată valorile, acesta fiind, dintotdeauna, apanajul bibliotecilor. Continuând foiletarea răspunsurilor, mai aflăm că, de fapt şi de drept, cartea şi televiziunea se completează, prima reprezentând avantajul că poate fi citită oriunde: acasă, în parc sau în tren. Un alt atu al cuvântului scris e şi şansa de a reveni atunci când nu înţelegi ceva, posibilitate asupra căreia televiziunea îţi spune, cu mici excepţii, "pas". Scormonind după răspunsuri mai "altfel", mai descoperim semeni ce cred că "mijlocul fundamental de formare a individului rămâne cartea", precum şi oameni care au ajuns la o concluzie neaşteptată, conform căreia televiziunea ar merita scoasă pe o "tuşă" existenţială. Ferm convins că televiziunea şi marele ecran distorsionează, de multe ori, ideile din cărţi, un concitadin sugerează crearea propriului film cerebral - pornit de la lectura preferată - tehnica fiind infinit mai fascinantă decât cea actuală.
În sfera religiei, textul scris are un rol primordial
De multe ori, poţi "citi" un om după biblioteca pe care o are. O bibliotecă vastă, cu mii de tomuri în ea, are drept stăpân un om cu o cultură de mare amplitudine. Numai că situaţiile de acest gen sunt doar excepţia de la regulă, în multe case existând doar un număr limitat de cărţi - ori cele de şcoală ale copilului, ori cele de bucate, ale gospodinei casei. Cu toate acestea, în vremuri în care preţurile de carte fac achiziţia aproape imposibilă, se poate afirma  că pentru un gen literar se vor găsi întotdeauna resurse, fiecare creştin ţinând să aibă la căpătâi Biblia sau orice altă carte ce-i vorbeşte despre "lumea de dincolo".
Analizând opţiunea incontestabilă a semenilor noştri, un prelat al locului se declară convins de faptul că "în religie, cartea a fost şi va rămâne sacră, fără ea învăţătura riscând diluarea în timp şi chiar dispariţia". Mai mult, acelaşi prelat a ajuns la concluzia că "prin slova scrisă, omului i se prezintă voia lui Dumnezeu", el etichetând cartea drept singura "unealtă care lasă amprente adânci în sufletul şi  creierul omului". Numai că textul scris e responsabil de mult mai mult. Acelaşi intervievat pune accentul pe rolul primordial pe care cartea îl  are în evoluţia unei naţiuni. Luând drept exemplu poporul evreu, "omul în sutană" a amintit obligaţia religioasă pe care o avea fiecare tânăr de sex bărbătesc - aceea de a învăţa din Tora şi de a spune primul pasaj la 13 ani, în faţa mulţimii. Mulţumită regulii draconice, poporul evreu s-a transformat dintr-un neam de crescători de capre şi de oi într-o naţiune ce conduce finanţele lumii şi care contează pe hegemonie şi în alte domenii.
Şi totuşi, cartea încotro?
După un periplu destul de extins, o concluzie importantă face referire la faptul că oamenii acestor meleaguri nu au operat încă desprinderea de carte şi de tot ce înseamnă ea, opţiunea lor menţinându-i, în esenţă, în interiorul regnului uman. Numai că amintita concluzie nu închide definitiv subiectul, în timpul sondajului mai conturându-se o întrebare - cheie la care nu m-am gândit iniţial. Tot întorcând subiectul pe faţă şi pe dos, am ajuns la sinistra premisă a unei viitoare dispariţii fizice a cărţii, ca obiect în sine. Evident, perspectiva nu s-a ivit din neant, ci din analiza unei sume de evenimente ce se succed în aceste vremuri. Într-un timp în care cărţile se lansează pe Internet şi în care apar mediateci compuse doar din CD-uri - textul adăpostit în filele cărţii intră, fără voia lui, într-un con de umbră. Stârnită de subiect, o angajată a Bibliotecii "Mihai Eminescu"  s-a declarat convinsă că atât bibliotecile cât şi cărţile ce le alcătuiesc nu vor dispărea nici într-un mileniu de-acum înainte. Mai înclinat spre introspecţie, prelatul de care am aminti nu crede acelaşi lucru "fără a cerceta". În opinia sa, "într-o perioadă lungă de timp şi pentru generaţiile tinere, există riscul înlocuirii cărţii - risc ce nu va afecta, din fericire, oamenii formaţi în spiritul cărţii".
În finalul unui material în care nu avem nici pe departe pretenţia de a fi epuizat subiectul, vom itera, pentru că merită, consideraţiile ex - consilierului - şef de la "cultură", Marius Rogojinschi. El este convins că nu ne vom confrunta în timp cu o dispariţie a  cărţii, ci doar cu o modificare  a textului scris. De altfel, o astfel de direcţie a fost urmată din vremuri imemoriale, tăbliţele antice sau sulurile de  papirus fiind înlocuite, treptat, cu tomuri masive, ce au intrat "la apă" spre zilele noastre. Atât timp cât evoluţia omenirii e o sumă infinită de schimbări, Rogojinschi nu exclude perspectiva adăugării la actualele CD - uri sau prezentări de carte pe Internet a formule din ce în ce mai inedite de suport. Încercând să imagineze una dintre ele, Marius Rogojinschi ne-a proiectat, mental, un om al unui alt secol, cu ochelari cu un microprocesor sprijiniţi pe nas - numai buni pentru a lectura pe ecran literatură de cea mai bună calitate... (Carmen Moraru)

Accuweather anunţă ninsoare!

Site-ul pe care îl urmăresc cu conştiinciozitate de ani buni anunţă că începe să ningă de la noapte, până sâmbătă noaptea! Asta ar însemna că pot fi înlocuite căruţele pe care le-a promis învăţătorul Constantin Puianu pentru ajungerea în satul Eminescu din comuna Gorbăneşti cu sănii! Ar fi prea frumos ca să fie adevărat!