duminică, 28 februarie 2010

Imagini de la Humor, de la ziua mamei mele...






luni, 22 februarie 2010

Four parties for my birthday



Dacă nu mă-nşel, într-un an am mai făcut atâtea petreceri de ziua mea, pentru că aveam invitaţi care nu se cunoşteau între ei şi firesc era să-i invit pe rând. Cam aşa s-a întâmplat şi iarna aceasta. Vineri am fost la restaurant cu colegii de birou de la nevăzători, sâmbătă cu tata, tanti Oltiţa şi tanti Pia, duminică cu o prietenă armeancă, iar în seara asta cu câţiva colegi de la Filiala Nevăzătorilor care, aflând sâmbătă că e ziua mea, mi-au luat flori şi daruri. Finalul a fost realmente tihnit şi amuzant. După ce am primit în după - amiaza asta o orhidee superbă de la o colaboratoare, am fost la o pizza şi o bere cu Camelia, Mona şi Costel Chiriac şi domnul Micu. Ne-am hlizit cu toţii cât pentru o săptămână întreagă şi am uitat de toate pentru o scurtă perioadă, inclusiv de faptul că mi s-au "activat" sinusurile de la schimbarea vremii... Evenimentele fireşti merită, cu siguranţă, perpetuate...
P.S. Cea care dă târcoale florii e Şobiţa, Şobi a ratat momentul...

duminică, 21 februarie 2010

Am ghicit! Iar, din nou, încă o dată....

E a doua oară, într-o perioadă relativ scurtă, când dau câte-un pronostic legat de confruntări pe muchie de cuţit. La prezidenţiale am scris pe blog, în după - amiaza alegerilor, că va câştiga Băsescu şi că delimitarea se va face în baza voturilor din străinătate. Ieri am prezis victoria lui Ponta şi, din nou, aşa a fost. Deci, îmi deschid (parcă am mai spus asta, dar n-am făcut-o), cabinet de prezicătoare, îmi stabilesc tarifele şi mă pregătesc să fac avere. Glumesc! Din păcate....

sâmbătă, 20 februarie 2010

Câştigă Ponta!

Nu că aş avea vreo simpatie pentru el, dar ăsta e pronosticul pe care îl dau, la ora aceasta a amiezii. Vremea lui Geoană a apus, cei ce au crezut că le-ar putea fi util s-au cam lămurit, între timp, cum stă de fapt treaba...

Astăzi e ziua mea...

De dimineaţă mi-au urat "La Mulţi Ani" mama şi Tanti Smărăndiţa, ieri colegii de la nevăzători, aşa că m-am gândit să-mi urez şi singură noroc în viaţă şi, pe mai departe, o existenţă interesantă.

luni, 15 februarie 2010

Satul Eminescu, o "poartă" spre lumea legendelor. Articol publicat pe www.luceafarul.net


Bună parte din existenţă, oricât de mult ne-am dori contrariul, ne „curge” pe-un anumit făgaş. Facem slalom între obligaţii profesionale şi casnice, ne mai apare-un rid pe frunte privind spre cine ştie ce scadenţă la bancă, mai nou şi concediile spre alte orizonturi începând să se pitească sub câte-un generos semn de întrebare.
Extrem de rar, toate acestea dispar şi ai sentimentul, straniu, că timpul a stat în loc. Sau că eşti undeva între lumi, într-o atemporalitate în care tot ce e cenuşiu îşi pierde culoarea. Am simţit asta cu ani în urmă, în Munţii Bucegi, în câteva clipe în care am plecat singură pe vârful muntelui, scăldat în razele soarelui. Şi într-o vară, când înotam la Neptun, ca într-o obsesie, ca să văd şi să revăd plaja „aleşilor”, mărginită de sârmă ghimpată pe uscat, dar vizibilă din valurile mării. Aici, la Botoşani, mi s-a întâmplat acelaşi lucru în iarna lui 2003.
Atunci aflam, citind nişte scripte oficiale, că în comuna Gorbăneşti există un sat cu numele… „Mihai Eminescu”. Am plecat într-o iarnă la fel de abruptă ca şi cea de-acum, cu sania, cu secretarul Primăriei – Valentin Calimandriuc – şi cu guard-ul, prin văi prăvălite şi dealuri frământate de zvârcolirile pământului. Am ajuns, l-am cunoscut pe Bădia Cojocaru şi alţi câţiva oameni din cătunul uitat de lume şi aşa s-a deschis „poarta” spre lumea legendelor.
„Dragoste la prima vedere”
L-am ascultat pe bătrânul ce ani buni din viaţă citise seara la lumina lunii, fiindcă electricitatea era undeva departe, povestind despre moşia lui Constantin Stamatopol – ce se întindea în secolul XIX pe acele meleaguri. Boierul Constantin Hynek, ce a cumpărat moşia de la Stamatopol, l-a avut administrator pe Gheorghe Scutaru, tatăl soacrei lui Bădia Cojocaru, aceasta fiind „filiera” prin care s-a transmis legenda despre venirea lui Eminescu, pe vremuri, la moşia lui Stamatopol – pe care o povesteşte „Bădia”. Mulţi s-au amuzat auzind povestea, nu puţini fiind cei ce au aruncat ironii din colţul gurii. Am auzit chiar, de la oameni cu carte, replici de genul: „Da’ ce, bătrânul are 150 de ani, ca să ştie pe unde-a umblat Eminescu?”. Evident că nu are, dar spune şi el ce-a auzit de la cei dinaintea lui. Iar biografiile, chiar ale oamenilor celebri, nu acoperă fiecare zi şi fiecare întâlnire din viaţa lor. Nu m-am oprit la cele auzite şi-am continuat să scormonesc. Muzeograful Ionel Bejenaru îi aminteşte pe cercetătorii ce au scris despre trecerile lui Eminescu pe la Guranda – Durneşti, unde era moşia boierului Miclescu. În acele timpuri, drumurile erau pe vârful dealurilor, de frica haiducilor, cel de la Botoşani spre Durneşti trecând pe unde este-acum satul Eminescu. Tot Ionel Bejenaru a scris despre mătuşile lui Eminescu de la Agafton, în aceeaşi perioadă la mănăstire îmbrăcând haina monahală şi călugăriţe cu numele Stamatopol. Deci, o legătură certă între familii! Şi chiar dacă n-ar fi decât o simplă legendă, în vremuri atât de-anapoda, ea merita dusă mai departe.
Statuia care uneşte cerul cu pământul
Nu cred că mai există în ţara asta un cătun, cu câteva case, în care să se fi petrecut atâtea evenimente câte-au fost în ultimii şase ani în „satul – Eminescu”. În vale, a prins viaţă „Hramul florii de salcâm”, festival folcloric la care au venit în jur de 2000 de oameni. Îi văd şi-acum coborând dealul, după ce ieşiseră de la biserică. Oameni de toate vârstele, în straie de sărbătoare, atraşi de neobişnuitul manifestării. Tot atunci, adus de deputatul Mihai Mălaimare, artistul Victor Foca a venit pentru prima dată în satul Eminescu. A privit lung în jur, pentru că i se comandase o statuie şi a realizat că doar un bust de mari dimensiuni putea să unească cerul cu pământul…
Nimic nu a mai fost după tipare în ceea ce-a urmat. Un pictor a realizat o statuie, a doua din viaţa lui, zeci de oameni au adus-o şi au urcat-o pe soclul înălţat de Primărie şi de-atunci, din 2005, Eminescu este, sigur, în cătunul care-i poartă numele. Turnat în piatră, priveşte undeva peste dealuri şi este, aşa cum a scris prietena mea Virginia Constantiniu, „vecin cu Bădia Cojocaru”. De-atunci, am dus de nenumărate ori flori şi am aprins lumânări la statuie. Primarul Gică Iliescu şi învăţătorul Constantin Puianu au organizat pelerinaje cu sănii, la vreme de iarnă, copiii de la şcolile învecinate au cântat şi au recitat, inclusiv jurnalişti de la cotidiane centrale purtându-şi paşii pe tărâmul uitat de timp. Ştiu sigur că se poate face mai mult pentru satul din jurul statuii, dar pân-atunci continui să spun semenilor mei că există un loc, undeva pe dealurile Gorbăneştilor, unde celebrările Eminescu au un farmec aparte. Şi că merită să ajungă până acolo…(Carmen MORARU)

duminică, 14 februarie 2010

Inimi stranii în lume. Pentru cei ce-şi bat capul cu Valentine Day... Dar şi pentru cei îndrăgostiţi de imagini frumoase...










Pleacă gerul, la el acasă. La Polul Nord, bănuiesc...

După o perioadă neaşteptat de lungă în care am umblat pe străzi arătând ca eschimoşii, se pare că în sfârşit gerul a mai lăsat din condiţii. M-am uitat pe accuweather şi am văzut, până la finele lunii, temperaturi care urcă, ziua, la 10 - 11 grade. Asta înseamnă, deşi nu mai credeam, că vine primăvara...

sâmbătă, 13 februarie 2010

Implicare zero

Periodic, memoria îmi scoate la suprafaţă o întâmplare petrecută în clasa a III-a, care dovedeşte că aveam ceva personalitate chiar şi la 10 ani. Venisem de curând de la Botoşani la Humor. Două colege de clase, din cele cu mai multe ifose, s-au certat la o oră ce se petrecea undeva în aer liber. Supărare mare, la care au simţit nevoia să aibă şi susţinători. Şi atunci au început să se contureze taberele. Unele fetiţe erau de partea uneia, altele a celeilalte. Eu nu le-am băgat în seamă şi n-am intrat în nicio tabără. Era scandalul lor, nu al meu! La terminarea orei, profesoara (era o clasă experimentală, fără învăţător!), m-a lăudat în mod expres, pentru neimplicare, explicându-le tuturor că eu am fost singura care am procedat corect. Ei bine, acum la nevăzători a demarat campania electorală, la finalul căreia se va alege preşedintele şi structurile de conducere. Evident, se fac şi se vor face alianţe, fiecare îşi va face lobby, starea de tensiune fiind inevitabilă în astfel de situaţii. Eu, ca simplu salariat, am de gând să fac la fel ca în clasa a III-a: să nu mă implic deloc! Nu mă interesează care e bursa zvonurilor, cine pe cine susţine şi abia aştept să se facă 28 martie, când sunt alegerile finale, ca să se termine totul. Până atunci, când va fi vorba de alegeri, voi propune o discuţie intelectuală despre vreme...

Ninge "cu găleata" la Botoşani!

Nu găsesc alt termen pentru ce se întâmplă acum dincolo de geamul balconului meu. Am sentimentul că tot cerul coboară pe pământ, odată cu fulgii uriaşi. Afară e ca în poveste, dar dacă ninge aşa două ore, trebuie să-mi cumpăr schiuri, că altă modalitate de a străbate oraşul nu cred că mai este la îndemână!



luni, 8 februarie 2010

Am făcut-o şi pe asta!

În seara asta, am scris un amplu articol despre "satul Eminescu", pe care i l-am trimis domnului Ion Istrate, pentru Revista "Luceafărul". Mi-a propus mai demult să scriu despre sat şi am ajuns la concluzia că e timpul s-o şi fac. Într-o mare măsură, mi-am asumat datoria de a duce mai departe o legendă frumoasă şi fiindcă puterile mele sunt limitate, fac ceea ce ştiu mai bine: scriu despre ea. Mai multe vor "spune" fotografiile superbe făcute de Victor Foca pe 17 ianuarie 2010, în pelerinajul cu săniile la statuie (al câtelea, oare?...).

duminică, 7 februarie 2010

Răzleţii

Cea mai interesantă remarcă de astăzi, de la Adunarea generală a nevăzătorilor Botoşani, a fost cea făcută de Estera Colesniuc. Ea a atras atenţia asupra "răzleţilor". Oameni care, în multe cazuri, au fost ceva la viaţa lor, şi-au pierdut total sau parţial vederea şi acum s-au izolat, între patru pereţi. Ea propunea să-i atragem spre activităţile filialei, prin mass - media. Nu cred că e o idee care va funcţiona, s-a făcut extrem de multă publicitate în ultima vreme acţiunilor de la filială, şi prin presa scrisă şi prin audio - vizual, şi nu am văzut pe nimeni să ne deschidă uşa, atras de cele auzite. Ar merge, în schimb, altceva. Să le căutăm telefoanele, adresele şi să-i întrebăm dacă primesc câte-o delegaţie în vizită. Singurele care mai rezolvă ceva în ziua de azi sunt întâlnirile directe. Doar aşa îl poţi convinge pe un om să iasă din carapace, să socializeze şi să nu se mai gândească cât de marginalizat şi de nenorocit e. Oamenii izolaţi, care au şi probleme serioase cu vederea, riscă depresii grave, într-o perioadă în care şi cei sănătoşi au toate şansele s-o ia pe arătură. Şi-atunci, aşa cum am mai spus, reclama din telefonia mobilă, de genul "conecting people", e singura în măsură să rezolve ceva, fie şi într-o mică măsură. E nevoie de timp, de bunăvoinţă şi de suflet, aşa cum am mai auzit spunându-se astăzi.

sâmbătă, 6 februarie 2010

Hibernatus

Oricât aş încerca să mă mobilizez, într-o iarnă atât de crispată precum cea de-afară, nu reuşesc decât în reprize. Mai lucrez câte ceva ce-mi trezeşte interesul la ziar, îmi văd de slujba de la nevăzători şi de şedinţele din perioada asta şi apoi iar intru în hibernare... Aproape că nu-mi vine să cred or să mai înflorească copacii, că va mirosi a liliac şi apoi a tei, mai încolo... Dar probabil că toate astea vor continua să se întâmple, pentru că natura are un ceas biologic care nu dă greş. Deocamdată!
Ce mi-a mai atras atenţia, în perioada asta. Gafa de proporţii a consilierilor judeţeni de la PSD şi PNL, care au făcut praf bugetul municipiului Botoşani, alocând mai puţin decât la Dorohoi, municipiu de trei ori mai mic decât Botoşanii. Negândindu-se, nicio clipă, că în Botoşani locuiesc vreo sută de mii de oameni, marea majoritate nemembri de partid şi, pe măsură ce trece timpul, nici măcar simpatizanţi ai vreunuia sau altuia. Cum ar fi să pui la "Gazeta de perete" a oraşului datele personale ale celor pe care i-a durut în cot de botoşăneni? Cu poză, adresă şi număr de maşină? Pe pariu că nu ar mai avea trai bun în Botoşani, bună vreme de-acum încolo? Se pare că Gheorghe Marcu, liderul PSD-iştilor, şi-a dat seama cât de tare au sărit calul şi a promis că în şedinţa CJ de luni lucrurile se vor schimba, astfel încât toată lumea să fie mulţumită. Dar cred că e un subiect căruia i-am acordat deja prea multă atenţie.
Mai bine să scriu ce a făcut mama. În vecinătatea blocului ei, de la Humor, o căţea a fătat şase căţei, când era gerul mai aprig. Agitaţie prin cartier, dovadă că mulţi iubesc câinii, dar fără să şi ştie cum să le vină în ajutor. Până la urmă mama, cu vreo 2 vecine, i-a hrănit, le-a amenajat un culcuş şi când au prins puteri a dat un anunţ cât se poate de artistic pe cablu, pentru a le căuta stăpâni. Urmarea? În decurs de o săptămână, toţi căţeii au plecat la "casa lor", patru la ţară şi doi la oraş. Asta da reuşită şi mulţumirea sufletească aferentă.
Ce-ar mai fi... Am descoperit pe AXN, la orele 21.00, un serial absolut deconectant: "Eli Stone". Un anevrism cerebral transformă un avocat rapace în unul căruia chiar îi pasă de procesele în care pledează şi care are tot felul de viziuni (din cauza creierului anapoda), care îl ajută în noua sa carieră. Un film pe care vi-l recomand cu căldură, dacă aveţi televiziune digitală de la UPC, sau, evident, antenă prin satelit.
Realizez că nu am, de fapt, mare lucru de scris pentru că mintea mea, spre deosebire de cea a lui Eli Stone, e în pură hibernare... Oare la primăvară mi se mai drege coeficientul de inteligenţă?...

Condiţia femeii în mileniul III

* Articol publicat in “Gazeta de Sud”, la 6 martie 2008 şi reluat de Hotnews.
Autor Vlad Mixich
Plase, pungi, uneori batranele le mai spun si sacose. Curg plasele in sir indian pe strazi, curg in asalt spartan prin piete, plase, plase la 2 bani bucata. Desfac carnea fina in doua dungi intepator, usturator de rosii, atunci cand sunt incarcate. Si de obicei sunt mult prea incarcate, economia de 2 bani bucata trage greu la suflet.
Cele mai rele urme in epiderma fina lasa plasele cele de rafie; bareaza sangele si jecmanesc de netezime chiar si cea mai tanara piele. Plasele astea supra-pline sunt cazmaua romancei moderne crucificata pe sfoara tranzitiei. Iar pielea dintre plase arde, insuficient de tare ca sa urle, prea tare ca sa uite.
La naiba, dar sa nu crezi ca asta e literatura. Casca ochii pe strada la femei de-o varsta cu mama, si-o sa vezi plasele. Ca o Alpha Centauri, la fiecare fix 30 de minute o plasa din astea trece prin fata ferestrei mele. Ma doare undeva, ca si pe tine, ca pe ea o dor mainile. Daca mi-ar arunca un cuvant rugator i-as raspunde cum se cuvine astazi: „Ce-i mamaie, te doare-n plasa?”. Rasul mi-ar umple falca cum mi-o umple si mancarea zilnic carata de-o alta femeie tarata de plasele din care ma hranesc. Nu din sfarcuri de cometa, ca in poezie, ci din hauri de plase, ca pe strada. Literatura zici? Dar pe tine frate, cine te hraneste?
Desigur, si acum o suta de ani existau femei si mame. Nu aveau voie sa faca o sumedenie de lucruri. Nu aveau voie sa faca o facultate, sa mearga singure pe strada, sau sa se amestece in treburile barbatesti. Nu se cuvenea sa-si castige singure banii, iar cele din lumea buna indeobste nici nu aveau voie sa aiba un servici. Palariile insa se ridicau in calea lor, iar buzele cu mustati se aplecau. Pacat mare era sa vezi domn sau baietan umbland alaturi de o femeie incarcata de poveri. Slujba lor era sa-si ingrijeasca gospodaria, lucru de care nu-i saga indiferent de ce secol vorbesti. Vocatia lor era sa-si iubeasca familia. Nu erau considerate inferioare barbatilor. Erau considerate altfel.
Femeile mileniului trei au ajuns egale cu barbatii lor. Domeniul libertatii sta pentru ele intins intre vointa de a fi aproape-barbat si dorinta de a fi aproape-curva. Sobre doamne masculinizate in costume severe, se intorc tarziu in seara in casa lor insingurata si independenta. Mileniul trei a inventat o noua notiune: femeia-burlac. La polul opus sunt „bunele” cu buric gol si viitorul asijderea. Aici frumusetea devine un soi de rob al portofelului. Dupa ce robul expira si dreptul la viata este retras. Mileniul trei a mai inventat o notiune: femeia-decor. Oricum ai privi, si unele si altele sunt atat de ocupate incat nu mai au timp sa fie pur si simplu, femei.
Dar intre cele doua secole sta generatia femeilor-plase. Prea tinere ca sa apuce sa fie altfel decat barbatii, prea batrane ca sa apuce sa fie egale. Aflate intre cele doua maluri ale statutului feminin, femeile-plase s-au vazut silite sa fie in acelasi timp si neveste bune si oameni ai muncii. Dimineata in fabrica statului, seara in bucataria familiei. Destinul a cerut unei intregi generatii masura unui om dublu. Au trait vremuri fara aplecari de buze si fara confortul semipreparatelor. E generatia femeilor-plase, si nu exagerez cand spun ca multe dintre ele au atins (fara sa stie) aproape starea unei sfinte. Nu o sfanta cu miros de roze si stigmate. O sfanta cu duh de sudoare si-n palme cu julituri lasate de plase.