sâmbătă, 31 mai 2008

Prima mea zi de plajă!

Pe anul în curs, evident, pentru că în existenţă am adunat mii de astfel de zile... Dar ce mi-a tihnit... Ce frumos e la margine de oraş... Iarba era verde, mirosea a sălcioară în jur, cântau greierii, soarele de mai era blând, filtrat alene prin genele norilor... Câteva ore am uitat de toate... Şi de proiecte şi de job-uri şi că mâine sunt alegeri... Mai, mai că m-aş duce înapoi...

vineri, 30 mai 2008

Totul sau nimic...

Într-o discuţie mai repezită, cum îndeobşte caracterizează discuţiile adolescentine, o tînără îmi spune că aşteaptă de la viaţă “totul sau nimic!”… Sigur, cum poţi zîmbi decît amar, cînd ai în faţă o semenea frumoasă inocenţă, o atare încîntătoare probă de optimism sau, cine ştie, de disperare… Cît de apăsătoare trebuie să fie povara Totului! Cîtă plenitudine, cîtă renunţare la luptă! Ce pustiu trebuie să fie Totul, dacă-l ai vreodată. Sau, mă rog, dacă-ţi imaginezi că-l ai! Dacă faci greşeala aceea faustică şi spui Clipei să rămînă, că e atîta de frumoasă! Şi chiar crezi că rămîne şi că, trăgînd o linie, Totul se realizează.
Cît de goale sunt, totuşi, sertarele Totului! Şi cît de inutile. Ce leneveală a minţii ar putea ele să cuprindă, ce nerodnică zăbavă… Dar Nimicul? Cum ai putea să spui că-l vrei? La ce bună desolidarizarea de tine însuţi, de toţi ceilalţi, de viaţă? Nimicul, la ce ajută? Lipsa de compromis e, ea însăşi, creatoare de compromisuri. Pentru că, în chiar clipa în care ai spus că nu faci compromisuri, chiar în clipa aceea marele tău compromis cu viaţa a început să te roadă. Prezenţa gratuită a “nu”-ului în viaţa ta e cel mai mare duşman al tău. Compromisul vine din zona asumării acestui tip de “NU”…Şi atunci, ce ar însemna, totuşi, “Totul, sau nimic”? O supradimensionare, o lipsă de smerenie, o catastrofă…
Dar să-ţi doreşti sa ai cîte puţin din toate? Un pic de frumuseţe, un pic de linişte, puţin confort, un pic de minte, un strop de fericire, un dram de nelinişte, o lacrimă de durere, o secundă de uitare, un deget de insomnie, un fragment de disperare, o cută de batrîneţe, o rană de îngrijit, o enervare, o luptă şi o înfrîngere, un pic de aşteptare, un minut de uimire, o clipă de strălucire…
Puţin
din toate, întinzi mîna şi îl ai, alături, în viaţa asta, măcar! elenaagachi.wordpress.com

Clipe de normalitate, într-un oraş care are atâta nevoie de aşa ceva, prilejuite de spectacolul organizat de Cristina Roşu

O după-amiază frumoasă, la Botoşani...

"Ţigăncuşele" de la "Unik Dance", instruite de Andreea Trufaşu

Myself, la Grupul Şcolar "Dimitrie Negreanu", în calitate de membru în Completul de judecată al Procesului "Recurs la violenţă"

marți, 27 mai 2008

Ştiu pe cine nu votez duminică!

O ştire citită în seara asta pe Botosaninews mi-a clarificat într-o măsură destul de mare opţiunile de vot. Adică nu ştiu cu certitudine pe cine votez, dar mi-e clar cui nu-i dau votul...

Rendez vous, pe scara autocarului dinspre Bran spre casă, cu o rază de soare...

luni, 26 mai 2008

Sute de participanţi la Congresul de geografie organizat la Botoşani

* arealul bucovinean ar putea deveni brand european *În perioada 23 – 25 mai, la Botoşani s-a desfăşurat Congresul anual al Societăţii de geografie din România, sub genericul “Geografia în contextul dezvoltării europene contemporane”. În prima zi, oaspeţi veniţi din toate colţurile ţării, dar şi din Republica Moldova şi Ucraina, au vizitat zona reflectată în operele geografului botoşănean Victor Tufescu, de la a cărui naştere se împlinesc 100 de ani. Excursia de pe meleagurile noastre a inclus Ipoteştii, Livenii, ajungând până la Miorcani. Sâmbătă, la deschiderea oficială de la Teatrul “Mihai Eminescu”, primarul municipiului, Cătălin Flutur, a declarat că are în vedere ca o stradă sau un parc din oraş să poarte numele lui Victor Tufescu, precum şi realizarea unei plăci comemorative pentru cel ce a fost, o perioadă, preşedinte de onoare al societăţii de geografie din România. Ioan Mintici, preşedintele Filialei Botoşani a Societăţii de Geografie, a salutat prezenţa la congres a celor în jur de 300 de participanţi, printre care reprezentanţi ai Ministerului Educaţiei, profesori universitari, inspectori şcolari, directori de şcoli, profesori de geografie ş.a. Preşedintele Societăţii de geografie, Mihai Ielenicz, căruia îi era extrem de cunoscut Teatrul “Mihai Eminescu” de pe vremea când făcuse armata la Botoşani, i-a propus omologului său din Republica Moldova, prof. Nicolae Boboc de la Universitatea din Tiraspol, ca “acest Congres să fie un “pod cu flori” între societăţile de geografie din România şi Republica Moldova”, în opinia preşedintelui român “mingea fiind acum în terenul moldovenilor”. Un concept interesant a fost lansat de către Romeo Săndulescu, ministru – consilier la Consulatul României la Cernăuţi, care a vorbit despre un posibil nou brand european. „E foarte important că aici este o zonă transfrontalieră, „Euroregiunea Prutul de Sus”, care adună trei state. Ne aflăm în arealul bucovinean, o Bucovină ce poate fi un brand european. Climatul geografic este foarte interesant, zona având un potenţial cultural deosebit”, a ţinut să sublinieze oficialul român. În spaţiul Congresului au fost susţinute peste 200 de comunicări ştiinţifice, pentru ultima zi fiind programată o excursie în Ucraina, până la Cetatea Hotin.

vineri, 23 mai 2008

Felicitări pentru Mihai Popa

Întotdeauna am apreciat imaginaţia semenilor mei şi ineditul lucrurilor pe care le fac. Într-un atare context, îmi place clipul pe care l-a realizat Mihai Popa, de la Colegiul "Mihai Eminescu", pentru a-şi susţine preferatul la Primărie - ce este Florin Egner. Clipul e uşchit, amuzant şi sigur va atrage atenţia altfel decât un banner plicticos. Mai devreme erau vreo 4300 de vizualizări pe you tube, cifra impresionantă...

Când am mult de lucru, motanul meu îmi dă o "mână" de ajutor...

Noi nu citim ziarele!

Ieri, la interviul despre care am mai scris, moderatorul îmi atrăgea atenţia la un moment dat că vorbesc doar despre partea idilică a jurnalisticii. Am fost de acord că are dreptate şi am recunoscut că, nu o dată, ai parte şi de jigniri. Chiar acum jumătate de oră am încasat-o peste ochi, cel mai grav fiind că nici nu mă aşteptam la aşa ceva. Schimbând amabilităţi în anticamera unei instituţii de cultură, angajata respectivă m-a întrebat pe unde mai lucrez... M-am uitat lung şi i-am spus că, printre altele, mai în fiecare zi semnez câte-o pagină de ziar în "Monitorul"... A, a venit rapid răspunsul, dar eu nu citesc ziarele... "Mă uit doar la articolele despre instituţia noastră şi atât"... Am îndrăznit să comentez că nu mi se pare normal şi mi s-a replicat că noi avem cititorii noştri, aşa că, nu e nimic nefiresc... Am plecat trântând niţel uşa şi mi-am adus aminte de filmul lui Chaplin, cu oamenii de la bandă, ce erau nişte roboţi în toată legea... Problema nu era legată de numărul de cititori, ci de faptul că interlocutoarea mea lucra la o instituţie de cultură! Ceea ce, în modesta mea opinie, presupune să fii un om care ştii de toate, care poţi purta o conversaţie despre orice... Eu am mai multe locuri de muncă şi activităţi pe de lături şi fac lucruri extrem de diferite. Ceea ce mă obligă să am în permanenţă o minte elastică, să gândesc la cote înalte, să ştiu de toate. Să fiu Homo Sapiens, nu robot!
De asta nu evoluăm, de altfel. Pentru că venim la servici să semnăm condica, ne uităm disperaţi la ceas când s-a terminat programul şi încă "n-am spart" uşa de la ieşire şi apoi ne minunăm de ce luăm o leafă inconsistentă. Uite de aia!

joi, 22 mai 2008

Interviul săptămânii...

Pentru a doua oară în existenţă, voi apărea într-o emisiune la televiziune. În contextul în care nu fac parte dintre cei care, vorba ex - prefectului Macaleţi, adoră să se vadă "pe sticlă". Cea care mi-a propus prezenţa într-o emisiune la Tele M a fost, în schimb, Gina Poenaru şi, fiindcă suntem prietene vechi, am acceptat. Înregistrarea s-a făcut astăzi, în Centrul Vechi, iar moderatorul emisiunii a fost Sorin Andronache, cu care m-am întâlnit pentru prima dată. Dacă ai lui colegi spuneau că el e "omul care aduce ploaia", ştiu şi eu de câte ori a plouat în momente în care organizam evenimente culturale - aşa că nu se ştie cine a adus-o în mijlocul interviului... Oricum, a fost pasionant. Cu rafale, cu camere video plimbate de colo - colo, în căutarea unui alt decor, cu imagini relaxante ale "Grădinii cu flori", din Centrul Vechi, unde era "centrul operaţiunilor"... Cu o discuţie liberă, în care am scăpat la un moment dat de emoţii... Nu ştiu ce vor spune cei ce vor vedea emisiunea, dar cred că e important şi pentru mine să am un astfel de reper, la un anume moment existenţial. Pot vedea, în timp, cum am evoluat după o emisiune în care mă şi văd, mă şi aud... Am vorbit despre cărţile scrise, despre evenimente culturale în care am fost implicată şi foarte mult despre jurnalistică. Nici nu bănuiam pe vremea când îmi scria mama compunerile şi poeziile la şcoală că voi acorda atâta atenţie unui domeniu în care nu sunt nimic altceva decât un autodidact...

sâmbătă, 10 mai 2008

Eleganţă

Vineri, de Ziua Europei, am întâlnit la o manifestare locală o bibliotecară care a plecat de 10 ani din Botoşani, împreună cu soţul său, în Grecia. Mihai Cornaci mi-a arătat că poartă la gât, în loc de broşă, o insignă pe care i-a dăruit-o, cu Eminescu. A fost primul lucru care mi-a atras atenţia, am stat de vorbă, m-a uluit profunzimea conversaţiei interlocutoarei mele şi am fugit acasă, pentru a-i aduce şi dărui o carte pe care am tipărit-o la finele lui 2007 şi care se intitulează "Românii şi restul lumii". Astăzi am primit următorul mail, pe care îl şi public pe blog pentru că sunt primele cuvinte cu adevărat frumoase şi dezinteresate spuse de cineva despre o carte de-a mea: "Am citit cu mult interes şi mai ales plăcere cartea dumneavoastră. Felicitări pentru frumuseţea şi cursivitatea frazei, pentru claritatea ideilor şi pentru elasticitatea gândirii. Mi-a plăcut foarte mult că v-aţi ocupat cu atâtea activităţi de suflet şi că aveţi o viaţă interesantă. Desigur, plină de greutăţi şi sacrificii, altfel nu aţi fi ajuns la acest nivel de înţelegere a fenomenelor interne şi externe. Cu multă consideraţie, Luminiţa". Mulţumesc, doamnă, sunt vorbe care chiar mi-au mers la suflet!

joi, 8 mai 2008

Goran Bregovici "a intrat la apă"

Ca un jurnalist care se respectă şi, mai ales, ca un fost şi poate şi viitor organizator de evenimente culturale, am fost în seara asta în parcarea Magazinului Botoşani, la concertul lui Bregovici. Dacă iniţial am tot comentat că e un spaţiu insuficient pentru un concert cu atâtea pretenţii, am avut supriza să constat, pe la 20.30, că aproximativ jumătate de parcare era goală. Ploaia duşmănoasă îi gonea pe mulţi dintre cei atraşi de renumele lui Bregovici, iar printre cei rămaşi se vedea că bună parte sunt militanţi de partid, după veste şi şăpcuţe. În modesta mea opinie, pentru care iar mă vor înjura mulţi, sumele uriaşe ce zicese că s-au dat pentru aducerea cântăreţului sârb şi a orchestrei sale nu vor avea drept consecinţă o sporire proporţională a procentelor la vot, pentru cei ce i-au adus. Un concert cu asemenea vedetă, dacă ar fi avut loc într-un spaţiu unde să se "reverse" jumătate de oraş, ar fi adus un plus de imagine, dar în Centrul Vechi, la vreme de seară, e ştiut că nu e bine nici să ajungi, nici să poposeşti mult. Mai apoi, câţi botoşăneni au auzit de Goran Bregovici? Cei mai cu ştaif, nu chiar toată lumea. Eu, dacă m-ar fi întrebat cineva, aş fi făcut cu totul altceva. Chemam un taraf ţigănesc sadea (Costică Moroşanu are unu', în care cântă şi Traian Dibu), o trupă de ţigăncuşe autohtone care să danseze cu graţie, fanfara de la Vorona care anul acesta a fost şi în Polonia şi la Veneţia, o fanfară de copii - poate cea de la Mileanca, dansatorii lui Fediuc şi ieşea un spectacol de trei ore de stătea pisoiul în coadă. Cu costuri mai mult decât rezonabile. Şi-l făceam pe Pietonalul Unirii, unde oricum ajunge mai multă lume. Norocul meu că nu mă întreabă nimeni, pentru că e aşa relaxant să te duci la o manifestare organizată de alţii şi nu de tine... Să nu-ţi pese că plouă, să-ţi fie perfect egal dacă este sau nu public... Ce bine e să stai pe margine...

Începuturile comunismului la Botoşani

* Astăzi, pe 8 mai, se împlinesc 87 de ani de la „naşterea” Partidului comunist din România. Premergător, la Botoşani s-a dezvoltat o amplă mişcare socialistă *
Istoria este o ştiinţă care consemnează, sec, etapele din viaţa unei comunităţi, care şi-a dus traiul într-un anume spaţiu geografic. E firesc, aş spune, ca în momentul în care ajungem într-o orânduire care credem că ni se potriveşte, să negăm tot ce s-a întâmplat înainte. Numai că e o reacţie sentimentală, evenimentele trecutului şi oamenii care le-au creat nu dispar pentru că aşa vrem noi. Totul rămâne în filele îngălbenite din arhive, în amintirea celor suficient de bătrâni ca să ţină minte, sau în construcţiile şubrezite de atâtea anotimpuri. Ionel Bejenaru, şeful Secţiei de memorialistică a Muzeului Judeţean, e „specializat”, prin natura meseriei, în „a ţine minte” oameni şi fapte pe care nu le-a trăit, dar care au existat şi s-au petrecut la Botoşani, fiind, astfel, cel mai potrivit ghid în incursiunea despre începuturile comunismului pe aceste meleaguri.
Un anumit climat socio- economic
În detalierea dumisale, comunismul a apărut pe un fond al agravării condiţiilor economice şi sociale ale muncitorimii (a lucrătorilor industriali, cu predilecţie), a intensificării conflictelor muncitori – patronate, a accentuării activităţii sindicale, a influenţei exercitate de marea Revoluţie Socialistă din octombrie din Rusia, a creşterii şi răspândirii ideologiei lui Marx, Engels, şi Lenin. „În perioada anilor premergători făuririi PCR, în fostele judeţe Botoşani şi Dorohoi s-a creat şi afirmat o puternică mişcare socialistă, existând organizaţii socialiste puternice, cercuri ale tineretului socialist, cercuri cultural – socialiste, cu referiri aparte la cele din Botoşani, Dorohoi, Săveni, Ştefăneşti şi Ripiceni. În special, greva generală din octombrie 1920, influenţată puternic de ideile socialiste şi în care muncitorimea botoşăneană a fost puternic implicată, a pus pe noi coordonate mişcarea socialistă”, rememorează Ionel Bejenaru.
Mitinguri şi măsuri represive
Pe 13 iulie 1919, secţiunea Botoşani a Partidului Socialist a organizat un miting la care au fost în jur de 3000 de participanţi şi la care a fost prezent şi dr. Ghelerter, printre vorbitori aflându-se şi liderul socialist V. Adiaconiţei. Ulterior, Adiaconiţei a fost trimis în faţa Curţii Marţiale, în calitate de instigator şi lider socialist, considerat responsabil de acţiuni antistatale. În 1920 exista o puternică organizaţie socialistă la Săveni, liderul său fiind Panaitescu. Un an mai târziu, la Congresul din 8 mai 1921, Partidul Socialist devine Partidul Comunist din România (titulatura din acea vreme). „Liderii erau importaţi din Ucraina, Bulgaria, fapt în concordanţă cu linia internaţionalistă a Internaţionalei a III-a, Congresul de constituire hotărând şi afilierea fără rezerve a Partidului Comunist din România la Internaţionala a III-a comunistă”. Întrucât era vorba de o perioadă în care mulţi români trăiau în lumea satelor, la o şedinţă desfăşurată la Bucureşti la care au fost invitaţi şefi de grupe din ţară, s-a decis înfiinţarea secţiunilor ţărăneşti, în unire cu comuniştii. Existenţa „la vedere” a comuniştilor în prima parte a secolului XX a avut viaţă scurtă. „În 1924, Partidul Comunist din România a fost interzis de statul român, datorită faptului că la puţini ani după ce românii au realizat Marea Unire de la 1918, comuniştii se dedaseră la o politică antistatală, mergând până la dezintegrarea tinerei unităţi statale româneşti în lumina tezei leniniste a autodeterminării – ideal al Internaţionalei a III-a şi a comuniştilor lumii”, aminteşte muzeograful botoşănean. Ulterior, unele din congresele Partidului Comunist din România s-au desfăşurat în străinătate, tot în spiritul Internaţionalei, dar şi a fricii de represiune din partea siguranţei statului, atât timp cât partidul era scos înafara legii.
Manifeste şi arestări
Din datele cronologice puse la dispoziţie de Ionel Bejenaru se poate afla că şi la Botoşani, ca şi în restul ţării, comuniştii au activat intens în clandestinitate. La Ştefăneşti, la Clubul muncitoresc „Aurora”, a fost găsită corespondenţă şi broşuri comuniste – „Un an de la Revoluţia rusească”, „Calendarul muncii”, „Sindicate muncitoreşti”, „Ce e cazarma?”, „Karl Marx”. Tot la Ştefăneşti se ţineau şezători şi şedinţe de trei ori pe săptămână, toate adunate ducând la desfiinţarea clubului de către Siguranţă în 1924. În acelaşi an, şef al Partidului Comunist Botoşani era Vasile Adiaconiţei, lucrător sindicalist.
Datele statistice ale primelor decenii ale secolului XX vorbeau de un număr destul de mare de muncitori, categorie socială în rândul căreia puteau prinde teren tezele comuniste, în clandestinitate sau nu. În 1926, de exemplu, în oraşul şi în judeţul Botoşani erau 1178 de lucrători şi 1289 muncitori.
Când vine vorba de propagandă comunistă, nici cei de la ţară nu se lăsau mai prejos. În 1932, la locuitorii Constantin Sârghe şi Constantin Bordeianu din satul Costeşti, comuna Răchiţi, s-au găsit 73 broşuri comuniste. În 1936, la Sindicatul profesional „Textile, îmbrăcăminte şi pielărie” Botoşani au fost descoperite broşuri şi manifeste revoluţionare cu caracter comunist, prin intermediul cărora se făcea propagandă subversivă împotriva statului. 13 oameni au fost înaintaţi Parchetului atunci. Un an mai târziu, Chestura de Poliţie Botoşani nu aproba un bal organizat de „Sindicatul muncitorilor industriali” din Botoşani, deoarece sindicatul era organizat de persoane suspectate şi urmărite pentru activitate comunistă.
Nici presa vremii nu a avut zile prea bune. Ziarul „Clopotul”, ce a fost înfiinţat sub conducerea lui Scarlat Callimachi (supranumit „Prinţul Roşu” şi care s-a întâlnit inclusiv cu Lenin), a fost interzis repetat de cenzură, motiv pentru care a reapărut sub alte titulaturi, cum ar fi „Steagul”.
O altă acţiune represivă în forţă a avut loc tot în 1936. La 13 noiembrie, Biroul poliţiei de siguranţă Botoşani raporta prefectului că „în noaptea de 5 spre 6 noiembrie a.c. s-au arestat 36 comunişti de această chestură, 5 comunişti de Comisariatul de Poliţie Hârlău şi 43 comunişti de Comisariatul de Poliţie Ştefăneşti, total 86. S-au trimis Parchetului Tribunalului Botoşani 10 comunişti arestaţi de această chestură”.

Un comunist de frunte
În paginile „Dicţionarului botoşănenilor”, Ionel Bejenaru creionează şi portretul unui comunist de frunte. Alexandru D. Faliboga, născut la Vlăsineşti, a înfiinţat în 1920 în Plasa Săveni o secţie a Partidului Socialist, devenită în condiţiile transformării PS în Partidul Comunist din România, o secţie a acestuia. Al. D. Faliboga a fost membru al Partidului Comunist din 1921. Mai târziu, a condus organizaţia judeţeană a Frontului Plugarilor din judeţul Dorohoi (organizaţie aflată sub influenţa Partidului Comunist). La 4 octombrie 1944, revenit pe plaiurile natale după ce fusese întemniţat cu trei ani în urmă în lagărul de la Târgu Jiu, a fost instalat prefect al judeţului Dorohoi de către Organizaţia Frontului Naţional Democrat, organizată de Partidul Comunist. Într-un manifest către dorohoieni, Faliboga scria: „Cu toate suferinţele şi toate mizeriile, eu am rămas lângă popor, atât lângă lupta sa zilnică, cât şi în nădejdile de mai bine”.

Evoluţia după cel de-al II-lea război mondial
„După 1944, comunismul ia amploare, existând o creştere artificială a numărului de membri (este acel comunism impus cu tancul de armata roşie, de liderii de la Kremlin). O lideră marcantă a PCR, Ana Pauker, avea mereu uşi deschise la Kremlin, la liderii sovietici Stalin şi Molotov”, povesteşte Ionel Bejenaru.
În judeţul Botoşani, Partidul Comunist a fost cel care a influenţat comitetele ţărăneşti, al căror preşedinte era Constantin Iuşcă, din Măşcăteni, Albeşti, să treacă la împărţirea pământurilor moşiereşti încă înainte de legiferarea reformei agrare din martie 1945, fiind vorba de o acţiune de pionierat. „Partidul comunist, sub directa coordonare centrală, s-a implicat şi în alte mari acte ale regimului de democraţie populară şi a celei de construire a societăţii socialiste: naţionalizarea, industrializarea, colectivizarea, reforma învăţământului”, concluzionează şeful Secţiei de memorialistică a Muzeului Judeţean, tot el amintind în final şi două nume de ilegaliste din zonă, Janeta Maltus şi Aspazia Vrabie, ce au condus organizaţii comuniste din Botoşani.

duminică, 4 mai 2008

Fragmente din istoria literaturii didactice botoşănene

* învăţătorii şi profesorii botoşăneni au editat cărţi cu o tematică extrem de diversă * unele dintre ele au cunoscut o circulaţie naţională *
Ar fi greşit să credem că realizarea de culegeri şi de lucrări tipărite cu informaţii din toate disciplinele şcolare e o „modă” nouă. Onisifor Ghibu, care s-a ocupat în mod special de ce s-a întâmplat în acest domeniu, considera că „literatura didactică românească are o contribuţie însemnată la cunoaşterea culturii şi în special a literaturii, ea reoglindind mai ales viaţa instituţiei pe care o serveşte, în primul rând, adică viaţa şcolii, ca fiind cea mai tipică instituţie de răspândire a culturii” („Din istoria literaturii româneşti”, 1975).
Ştefan Ciubotaru, în lucrarea „Pagini din istoria învăţământului botoşănean 1759 – 1948”, apărută la Editura Litera în 1987, realizează o amplă frescă a ceea ce a însemnat literatura didactică pe aceste meleaguri. Conform sursei citate, 51 de profesori şi învăţători cunoscuţi au fost „responsabili”, dintru începuturi, cu editarea genului literar didactic în judeţele Botoşani şi Dorohoi. Dintre aceştia, mulţi – V. Paulini, M. Gr. Posluşnicu, I. V. Luca, N. C. Enescu, Hilel Kahane – au scris lucrări ce au dobândit prioritate naţională, A. Popescu şi Gh Simionescu câştigând chiar concursurile pe ţară instituite de Spiru Haret, cu lucrarea „Gramaticile pentru şcoala primară”.

Autori botoşăneni de referinţă
I. V. Adrian

Fost revizor şcolar, I. V. Adrian a editat în 1870 la Botoşani, la tipografia sa, primul abecedar ilustrat din ţară, menţionând în dedicaţia pentru elevi: „vă dau aice un abecedar ilustrat, singurul până acum în limba română de acest feliu”. Diferenţa faţă de vestitul abecedar al lui Ion Creangă şi al colaboratorilor săi (apărut cu doi ani înainte) este că botoşăneanul începe cu literele mari de tipar, având pentru fiecare drept corespondent câte un binecunoscut personaj istoric: A – Alexandru cel Bun, D – Decebal, M – Mihai Viteazul, Ş – Ştefan cel Mare etc. Pentru consolidarea învăţării acestor litere, ele se repetă de trei ori, în mărimi şi grosimi diferite, după care urmează alfabetul mic de tipar. Urmează învăţarea silabelor, ajungându-se, gradat, la propoziţii. După ultimele, ce alcătuiesc texte şi zicători bine alese (Sângele apă nu se face, Decât slugă la ciocoi, mai bine cioban la oi), urmează capitolul „Sentinţe şi istorioare”, ce cuprinde fabule frumos ilustrate. Ultima parte a manualului, numită „Încercări aritmetice”, cuprinde numărarea de la 1 – 100, câteva exerciţii şi „tabla celor patru specii”. Aria de răspândire a abecedarului au constituit-o judeţele Botoşani şi Dorohoi, lucrarea fiind eclipsată de popularul manual al humuleşteanului, care în 1893 ajunsese la a XXIII-a ediţie şi la 725.000 de exemplare vândute;
Ortenzia şi Gheorghe Buzoianu
Ortenzia a fost directoare a Liceului de fete din Botoşani şi unul din profesorii de marcă din primele decenii ale secolului XX. Este autoarea a nouă manuale de geografie, cursuri de economie casnică, lecturi literare şi ştiinţifice pentru şcoli primare şi secundare, precum şi a unui dicţionar geografic al judeţului Bacău. Gheorghe Buzoianu se numără printre puţinii autori de hărţi fizice şi politice ale Europei şi României, lui datorându-i-se şi un atlas geografic al judeţului Botoşani;
C. V. Ficşinescu
Revizor şcolar al judeţului şi unul dintre cei mai prolifici autori de manuale şcolare, cunoscute în toată ţara şi apărute în numeroase ediţii. Între anii 1847 – 1937, a editat 18 cărţi de aritmetică destinate şcolii primare, unele dintre ele apărute în peste 8 mii de exemplare;
Constantin Gallin
Considerat cel mai mare învăţător din secolul XIX, este primul autor de manuale didactice cu volumul „Geografia terrelor române pentru classa III primară”, Iassy, Tipografia Bermann, 1869, apărut în nouă ediţii. A tipărit opt cărţi în colaborare, din care unele de istorie şi citire, foarte căutate pentru calitatea lor;
Constantin Iordăchescu
Institutor şi director al Şcolii „Marchian”, deţine un loc de frunte prin două lucrări ce au devenit cunoscute pe plan naţional. Prima dintre ele este „Cronologie şi fapte din istoria românilor. Rezumat practic trebuitor oricărui bun român şi în special elevilor... şi învăţătorilor”, Botoşani, Tipografia Reânvierea, 1904. Lucrarea începe cu năvălirea barbarilor şi se termină cu anul 1881, domnitorii fiind trecuţi, în ordine cronologică, pe două coloane: Ţara Românească şi Moldova. Este prima lucrare ce cuprinde istoria ţării în date. Savuroasă este tema celei de-a doua cărţi: „Cinematograful şi educaţia”, apărută la Botoşani, la Tipografia Reînvierea, în 1912. După unii cercetători, este prima carte românească dedicată cinematografiei, ce are, în acelaşi timp şi un pronunţat caracter pedagogic. Apărută în vremea când cinematograful era mut, cartea pune în discuţie anumite aspecte considerate dăunătoare dezvoltării fizice şi educaţiei copiilor şi tineretului, dar, în acelaşi timp, scoate în evidenţă şi uriaşele avantaje ale filmului, care devenise universal şi foarte popular.
Ştefan Ciubotaru detaliază, în lucrarea sa, întrebarea care-l chinuia pe Constantin Iacobescu: filmul „foloseşte sau vatămă la educaţie?”, precum şi răspunsurile. „Ca aspecte negative enumeră: aerul viciat şi căldura înăbuşitoare din săli, influenţa nefastă asupra vederii celor din primele rânduri, pericolul unui incediu, care ar face victime mai întâi printre copii. Cu privire la conţinutul instructiv – educativ al filmelor, pedagogul botoşănean scoate în evidenţă nocivitatea unor filme de groază cu scene tari, barbare, unde moartea „se arată sub toate feţele”. Acestora li se mai adaugă şi cele imorale, în care abundă scenele de dragoste pătimaşă ce sădesc în sufletele elevilor sentimente şi tendinţe de care ar trebui să fie străini până la o anumită vârstă.
Trecând la părţile pozitive ale cinematografului, C. Iordăchescu arată rolul lui uriaş în instruirea şi educarea elevilor, când aceştia vizionează filme ce sunt adevărate lecţii de biologie (experienţa cu şoricelul sub clopot) sau cu caracter patriotic. „Frumoase lecţii de geografie sunt – subliniază el – vederile de pe mapamond precum şi filmul jurnal, văzut de milioane de oameni, cu limba lui universală, de-o înţeleg şi analfabeţii”. Valabile sunt şi astăzi o serie din recomandările pe care autorul le face şcolii în munca cu filmul: alegerea peliculelor ce pot fi vizionate de elevi, organizarea unor matinee, asigurarea pazei contra incendiilor, salubrizarea sălilor de spectacole. Până la urmă, C. Iordăchescu a fost adeptul cinematografului, „acest bun imens, ce instruieşte, între surâs şi o lacrimă, pe nesimţite, pe toată lumea”;

Hilel Kahane
Director al Şcolii Izraelite – române din Botoşani, prin manualul „Gelitoh ha-arez. Opu didacticu de geografia”, Bucureşti, 1880, cu ilustraţii şi scris în ebraică, rămâne autorul primei geografii cu caracter universal din ţară, cartea sa mai cuprinzând şi cosmografie şi „matematică fiscală şi politică”. La Botoşani, H. Kahane va scoate un al doilea manual de geografie, ambele cunoscând o circulaţie naţională;
Gheorghe Mihalciuc
Numele lui rămâne legat de un abecedar mai puţin cunoscut: „Abecedarul de la Krefeld”. În primul război mondial, a fost luat prizonier şi a ajuns în lagărul de la Krefeld, Germania. Pentru a face aerul „mai respirabil”, ofiţerii români au pus bazele unui cerc cultural, ce avea rolul de a organiza conferinţe şi spectacole de teatru şi de muzică. Aici a luat fiinţă şi o Asociaţie litografică, înzestrată cu un aparat de multiplicat, cu ajutorul căruia s-a realizat un abecedar folosit pentru alfabetizarea soldaţilor din lagăr. Au fost trei autori: Mihai Mintuţă (Mirceşti), Constantin Popovici (Galaţi) şi Gheorghe Mihalciuc. Scrisul şi desenele, realizate ireproşabil, aparţin învăţătorului botoşănean. Cursurile de alfabetizare au durat 75 de zile, răstimp în care soldaţii, cu ajutorul învăţătorilor – prizonieri, au dobândit cunoştinţe elementare de citire şi scriere, primind în final adeverinţe de absolvire. Abecedarul de la Krefeld se înscrie în istoria literaturii didactice româneşti ca un manual unic, interesant şi valoros prin condiţiile în care a fost creat;
C. V. Nădejde
Revizor şcolar al judeţului Botoşani, a întocmit, între anii 1878 – 1899, patru manuale de citire, aritmetică şi geografie, la care se mai adaugă un atlas geografic, toate destinate şcolilor primare. Unele au apărut chiar în opt ediţii, bucurându-se de o reală popularitate;
Ioan Constantinescu
Profesor la Şcoala normală din Şendreni şi Liceul „Gr. Ghica”, a scos, în 1937, harta României destinată şcolilor secundare. Reeditată în 1948, ea a constituit prima hartă fizică şi politică a RPR. Este şi autorul unei geografii a judeţului Dorohoi;
Elena Cuparencu
Institutoare în Dorohoi, căreia i se datorează două geografii şi două gramatici – compuneri destinate şcolii primare (1937). Este şi autoarea a două caiete de cusături naţionale (1933, 1938), pentru predarea lucrului manual la clasele I – IV.

Orgoliul, inamicul public numărul 1 al omului...

Din Cutia Pandorei s-au abătut multe rele pe pământ, dar cred că orgoliul este unul dintre cele mai agresive... Sunt un om orgolios, iert extrem de greu şi din cauza asta am pierdut mult în viaţă. Dar nu sunt singura, mulţi dintre cei pe care îi cunosc sunt la fel şi atunci mă întreb, fiind vorba de o întrebare cu răspuns inclus, de ce aproape că nu am prieteni...

sâmbătă, 3 mai 2008

Myself, dreaming...

I'll be back!

După o echilibristică teribilă, am reuşit să am opt!!! zile libere, pe care mi le-am petrecut la munte, la mama. M-am întors odihnită, ceva mai dolofană, dar uşor stresată când mă gândesc la următoarele două luni. Doar dacă reuşesc să mă "programez" astfel încât să funcţionez ca un robot sadea, voi reuşi să duc la bun sfârşit tot ce am de făcut. În primul rând, trebuie să mă achit onorabil de slujba la ziar şi de jumătatea de normă la nevăzători. Apoi, două week -end-uri la rând plec la Iaşi, la faza zonală a concursurilor "Prietenii cărţii Braillle" şi "Lectură corectă şi rapidă Braille", iar apoi la Bran, în excursie cu un grup de 50 de nevăzători. În paralel, trebuie să fac preparativele pentru prima secvenţă a Proiectului "Pe urmele lui Eminescu, pe jos", pe care-l voi materializa împreună cu Gheorghe Şuliuc şi ucraineni de la Universitatea din Cernăuţi. Finanţator, ca să fiu fair - play, Primăria Botoşani. Mai am un miniproiect cultural, asupra căruia păstrez deocamdată secretul. Dacă reuşesc să nu clachez nici psihic şi nici fizic, pe 28 iunie plec cu alt grup de nevăzători pe Insula Thasos, unde nu mai ies din Marea Egee nici dacă mi se promite luna de pe cer! Apoi vine vara, am dreptul la concediu şi pot conta pe faptul că voi reuşi să intru într-o oarece normalitate profesională. Că doar n-am să fiu toată viaţa robot!

L-am scăpat pe Şobi la păscut...

E evident că doar unchiul Radu muncea. Eu zâmbeam la soare şi visam la cine ştie ce...