vineri, 30 iulie 2010

Mi-am scos ghipsul!

Nu sunt prea încântată, după cele două săptămâni de stat în ghips... Glezna arată aiurea, articulaţia merge greu... Toată lumea îmi spune că e normal, după o perioadă lungă de imobilizare, dar eu mă întreb când voi merge, din nou, ca înainte...


sâmbătă, 24 iulie 2010

Conclav al artiştilor botoşăneni, reuniţi într-o amplă acţiune umanitară

La iniţiativa unui grup de artişti plastici din Botoşani şi a Muzeului Judeţean Botoşani, se va organiza o expoziţie de pictură, urmată de o licitaţie care va avea loc pe data de 4 august 2010. Banii obţinuţi din vânzarea lucrărilor vor fi direcţionaţi către ceramistul Petru Maxim din Dorohoi, pentru refacerea locuinţei şi atelierului care au fost distruse de viitură.
Expoziţia va fi deschisă pentru public la Muzeul Judeţean Botoşani, începând cu 26 iulie a.c. Până în prezent, au donat lucrări următorii artişti: Corneliu Dumitriu, Victor Hreniuc, Florin Grosu, Liviu Şoptelea, Aida Şuster Boţan, Ionuţ Gafiţeanu, Marcel Alexa, George Şpaiuc, Alexandru Hreniuc, Ion Zaiţ. Lista artiştilor implicaţi rămâne deschisă până în ziua organizării licitaţiei.





Din experimentele mele într-un picior...

video video video

vineri, 23 iulie 2010

A noua zi de ghips

Omul în viaţă se învaţă cu orice, ceea ce demonstrează, o dată în plus, infinita capacitate de adaptare a naturii umane. Dacă în prima seară, când am aflat că trebuie să-mi pun un picior în ghips, am bocit de nu se mai înţelegea medicul de la urgenţe cu mine, în maxim două zile m-am obişnuit cu ideea. Nu ştiu, cred că am devenit, în sfârşit, înţeleaptă. Atunci când realizez că nu pot schimba, în niciun fel, o situaţie, o accept şi încerc să mă obişnuiesc cu ea. Un prim sprijin a venit de la Doina Geambaşu, care mi-a adus un cadru foarte deştept de aluminiu, cu ajutorul căruia mă deplasez în condiţii cât de cât decente. Mi-au mai venit în ajutor colegul meu Costică Surugiu, prietena mea Lelioara şi domnul Micu.
Cel mai important, a doua zi dimineaţă a sosit mama la mine şi totul a intrat într-o oarece normalitate. Adică mama face cumpărături, mâncare şi grijeşte pisoii, iar eu lucrez la calculator pentru ziar şi supravieţuiesc. Adică suport cu stoicism căldura, gradele limitate de mişcare, faptul că nu pot să mă bronzez în toiul verii şi multe altele. Îmi spun, cu optimism, că mai am mai puţin de şase zile şi scap de ghips, după care e cazul să fiu mai aşezată în tot ce fac. Să nu alerg ca năuca de colo - colo, fiindcă nu sunt cyborg şi organismul uman are un noian de limite. Pe cele cerebrale le depăşesc frecvent, dar întotdeauna am recunoscut că am limite în plan fizic. Ca acum, când o gleznă răsucită ea ştie când şi cu ligamente rupte mi-a oferit un soi de concediu pe care l-am acceptat aşa cum e el. Am avut timp de discuţii cu mama, mi-am mai relaxat creierul, m-am gândit la nemurirea sufletului... Nu ştiam că e nevoie de un picior în ghips pentru toate astea...

joi, 15 iulie 2010

Piciorul meu drept! O frumuseţe!

Aşa arată piciorul meu, după ce am fost la urgenţe şi am aflat că am ligamente rupte în zona gleznei. Timp de o săptămână nu am voie să-l pun în pământ, iar apoi voi mai mai purta, încă o săptămână, o cizmă ghipsată. Când am aflat vestea, am bocit vreo jumătate de oră, după care m-am resemnat. Conform principiului cu jumătatea de pahar plină şi cu jumătatea goală, m-am gândit cum ar fi fost să fi păţit asta înainte de a pleca la bulgari...

marți, 13 iulie 2010

Suma propriilor experienţe

Problemele locomotorii care se încăpăţânează să persiste undeva între călcâi şi gleznă mă determină să am înclinaţii filozofice, la vreme de seară. Şi să mă întreb, fără niciun fel de gând retoric, ce suntem sau ce ajungem, la un anumit moment existenţial? Nu în copilărie, nu în adolescenţă, când nu am acumulat mare lucru, ci la maturitate. Înclin să cred că suntem, în primul rând, suma propriilor experienţe. E foarte important ce ai trăit, până la un moment dat, în viaţă. Ce ai reuşit să faci, ce oameni ai întâlnit, ce ai învăţat de la ei, câtă elasticitate mentală ai putut dezvolta şi cât de adaptabil te-ai dovedit a fi. România e aşa cum e acum - şi nici nu-i prevăd însănătoşire grabnică - pentru că e locuită de prea puţini oameni capabili să viseze, să spere în mai bine, să iasă – extrem de important - din tipare şi din propriile limite. E foarte simplu să batem pasul pe loc, să credem că le ştim pe toate – chiar şi atunci când e vorba de situaţii cu care nu ne-am mai întâlnit niciodată – şi să dăm peste nas semenilor. E mult mai greu să creezi, să vii cu idei noi, să păşeşti pe nisipuri mişcătoare, câteodată.
Eu mă feresc, ca de dracu’, de rutină, de blazare. Numai că mi se-ntâmplă câteodată să obosesc şi să-mi vină să las totul în plata Domnului. Pentru ce m-oi fi agitând zilnic, în căutarea, mereu, a unui „mai bine” şi poate chiar a perfecţiunii? Într-un răstimp în care cei mai mulţi adoră căile bătătorite, platitudinile, cuvintele banale, cenuşiul... Scriam, pe vremuri, un articol intitulat „Culoarea vieţii”... Pentru cei mai mulţi, acum, viaţa e de-un gri închis, pentru că sunt incapabili să perceapă posibila strălucire a unui „albastru”, căldura pe care o radiază tot ce e „roşu”, sau nobleţea unui „verde – smarald”... Începem să trăim într-o lume „alb – negru”. Dacă în fotografie asta e „Nec plus ultra”, în viaţa de zi cu zi e de-o banalitate crâncenă... Brrrr....

luni, 12 iulie 2010

Şchiopătez. Rău!

Ce mă calcă cel mai tare pe nervi e că nu înţeleg de ce. Glezna dreaptă e cât o pâine, fără să fi călcat strâmb, la propriu, fără să fi făcut cine ştie ce efort... Azi era să iau un taxi când m-am întors acasă, de la serviciu... Am perseverat, totuşi, răstimp în care m-am întâlnit cu sumedenie de cunoscuţi, prilej de spus ceva printre dinţi fiindcă m-au văzut ce frumos mergeam... Am acum tot felul de unguente şi soluţii pentru comprese, sper să treacă... O posibilă explicaţie, de la mama citire, vine de la purtatul excesiv de îndelungat a încălţămintei fără toc... Recunosc că am umblat doar în adidaşi, sandale după model roman şi şlapi... Ar fi cazul să fac o schimbare, dar numai după ce revine glezna la dimensiuni normale...

vineri, 9 iulie 2010

Capacitatea de a dărui, o posibilă salvare în aceste timpuri

Ne-am învăţat,de ce să nu recunoaştem, să adunăm în permanenţă, ca hârciogii. Totul este pentru noi, pentru bunăstarea noastră, pentru urmaşii - urmaşilor noştri... Încercaţi, măcar din când în când, să vă gândiţi şi la cei cu care soarta n-a fost prea darnică. La un copil care ar merita mai mult, la un animăluţ care îşi caută o casă...
Elena Agachi a folosit, recent, ceea ce în mass - media se numeşte "tehnica detaliului". A prezentat, cu amănunte şi fotografii, cazul unei familii din Dorohoi, căreia apele i-au luat şi bruma de sărăcie pe care o avea. Mai mult, a scris, tot cu detalii, de ce ar avea nevoie Eugenia şi copiii ei. M-am gândit ce am eu din cele amintite şi m-am oferit să-i ajut. Din câte se vede în postul de mai jos, au fost mulţi alţii care au făcut-o, darurile lor reflectându-se în lumina din ochii copiilor.
Astfel de gesturi sunt mai importante decât cele în care iar ne-am schimbat mobila, de genul "televizorul nu mai e în trend" sau mai ştiu eu ce alte prostii... Dacă fiecare ne-am limita la ceea ce ne trebuie, cu adevărat, pentru o existenţă decentă, poate că societatea de consum în care trăim nu ar mai scârţâi din toate încheieturile...
http://elenaagachi.wordpress.com/2010/07/08/ochi-de-copil/

Televiziunile care tâmpesc

De bună vreme, nu mă mai uit la televizor decât seara, la un film. Atât. Am descoperit seriale interesante pe AXN şi mai găsesc câte-un film de Doamne - Ajută pe Hallmark, Pro TV sau Antena 1. Consider o absolută pierdere de vreme să mă mai uit la talk - show-uri, de exemplu, unde personaje cu aer doct îmi explică ceea ce vor ei să înţeleg din ce se întâmplă în ţara asta.
Dar "greva" mea nu înseamnă, în niciun caz, că nu sunt o persoană informată. Citesc fluxurile de ştiri, locale şi naţionale de pe Internet şi ştiu destul de bine pe ce lume trăiesc. Din păcate, marea majoritate a românilor se uită ca la "Guru" la cei ce apar la televizor, gândesc apoi în sincope şi amestecă politică la greu în panseurile pe care le emit în discuţiile cu apropiaţii. Aseară, printre altele, mi se explica cum prima tranşă de vreo 10 miliarde de Euro de la FMI s-a dus toată în buzunarele lui Băsescu, ce a cumpărat găleţi în campania electorală, iar diferenţa la Isărescu, ce a făcut matrapazlâcuri cu băncile ce au şefi în exterior. Întreb şi eu cine spune asta, dacă e o sursă credibilă. Mi se răspunde: Cojocaru! Întrucât n-am auzit în viaţa mea de respectivul, schimb rapid discuţia, vorbesc despre vreme, pisici şi alte lucruri ce nu pot genera un scandal.
Dar ce am scris e doar un exemplu. Oamenii preiau informaţiile aşa cum li se servesc: fragmentate, scoase din context şi le propagă mai departe ca pe adevăruri absolute. Între administraţia centrală şi cea locală nu e nici o diferenţă, cei ce au făcut angajări la greu anii trecuţi şi au dat sporuri peste puterea de suportabilitate a oricărei economii sunt adevăraţi îngeri şi tot aşa... Văd oameni care încep să gândească ca roboţii: ori Băsescu e un ticălos (fie că se duce la inundaţii fie că nu se duce), ori are dreptate în tot ce face. Nu mai există nuanţe, nu mai există logică, nu mai există nimic. Totul este în alb şi negru, au dispărut culorile. Îi spun la un moment dat unui cunoscut că s-au terminat resursele şi că volens - nolens, trebuie luate măsuri, oricine ar fi la guvernare, şi îmi răspunde că s-au mai adus şi altă dată bani cu avionul din China...
Încep să cred că scrierile lui Kafka au fost copilăreşti. Trăim timpuri în care absurdul stă la masă cu noi, ne ţine de braţ pe stradă şi adoarme pe perna de alături, seara când ne ducem la culcare...

miercuri, 7 iulie 2010

Oboseală la puterea "n"

De mult n-am mai fost atât de obosită şi de plictisită. Am impresia că până la concediul pe care am de gând să-l iau în a doua săptămână a lunii august mai este un secol. Poate că totuşi trece timpul în vreun fel, pentru că acum am impresia că şi un melc l-ar depăşi...

marți, 6 iulie 2010

Alimentarea cu apă de la burlan

Unul din marile mele atuuri existenţiale este gândirea de tip alternativ. Nu stau mult să mă cain când am o problemă, ci caut soluţii. Întrucât robinetele continuau să dormiteze în această dimineaţă, m-am prezentat, înarmată cu o căldare, o căldăruşă şi alte oale mai de soi la burlanele de lângă bloc. Prilej perfect ca să mă amuz, spre deosebire de trecători, care n-au schiţat un zâmbet (unde s-o fi prăpădit simţul umorului?...), să socializez cu vecinele, dar şi cu cei din spaţiile comerciale de la parter. Rezultatul? Am provizii pentru baie până mâine, să zicem. "Patentul" mi-a fost preluat, repede, şi de alţii, răstimp în care un vecin de la etajul V privea nostalgic căldarea de sub burlan, spunând: "De când mergeam la bunici n-am mai făcut aşa ceva". Recunosc, sincer, nici eu!

Non - civilizaţia

Duminică după - amiază n-am avut apă vreo două ore. Mă rog, asta a mers cumva. Mai grav e că azi dimineaţă m-am trezit şi la robinete apă - ioc. Mă uit pe site-urile locale de ştiri, care ne bombardează cu informatii din sfert in sfert de oră: tăcere absolută! Îmi folosesc rezervele de apă ca să spăl tăvile pisoilor, mă spăl cu apă minerală şi îmi fac un Ness cu Fanta, că asta aveam prin frigider. Un bonus am avut afară, când m-am dus cu mâncare pentru pisoii de lângă bloc. Ploua, aşa că am folosit ocazia ca să mă spăl mai bine pe faţă şi pe mâini.
Ne îndreptăm, cumva, spre non - civilizaţie? Ca să ştiu să mă întorc în munţii mei, unde am crescut. Acolo este apă de izvor, lemn de foc berechet, fructe de pădure, ciuperci vara, lapte de vacă dacă eşti harnic şi creşti patrupedul şi tot aşa. E de meditat, la modul serios, la alternative.

luni, 5 iulie 2010

Mare realizare!

Am avut parte, după multă vreme, de un week-end liber, care a ţinut cam trei zile (merg la amiază la serviciu, azi). Prilej perfect pentru a face curăţenie lună în casă, loc unde pot spune acum că mă simt foarte bine. Ar trebuie să le explic şi pisicilor că ar fi cazul să mai păstreze curăţenia, că nu strâng toată ziua după ele...

duminică, 4 iulie 2010

Bani pentru Bac

Citesc pe Botosaninews că la Liceul "Economic" sunt suspiciuni de fraudă la Bac, că au fost deschise dosare penale pe numele preşedintelui Comisiei şi a vicepresedintei şi că sunt anchetaţi şi preşedinţii Comitetelor de părinţi, care au strâns bani... Ce descoperire au făcut procurorii... Asta se face de când lumea, cu consimţământul tacit al tuturora... Elevii nu mai învaţă că nu mai e la modă, e chiar inutil în societatea în care trăim, părinţii dau bani că trebuie să-i scoată cumva la liman, iar cei ce diriguiesc totul îi iau, fiindcă toată lumea trebuie să trăiască... Să nu mă contrazică cineva, mama mea a fost cadru didactic vreme de 40 de ani şi ştiu foarte bine cum stau lucrurile... Nu mai spun că am o colegă care era disperată în perioada asta fiindcă avea de plătit pentru Bac-ul fetei 5,5 milioane de lei vechi... În contextul în care leafa ei lunară este cu câteva sute de mii mai mare... Concluziile le trage fiecare...

sâmbătă, 3 iulie 2010

Casă de piatră!

În această seară, una din prietenele mele de suflet, doamna Paraschiva Mursa, îşi mărită cea de-a patra fiică - Teodora. Nunta e la "Rapsodia", aşa că fiind în vecini, m-am şi dus pentru câteva urări. Doamna Mursa era elegantă, tânără pentru statutul ei de pensionară şi mândră că i se mărită copilul. Să le fie bine în viaţă tinerilor însurăţei, iar părinţii să trăiască, ca să-i poată sprijini pe mai departe, că aşa e moda...

vineri, 2 iulie 2010

Oameni ticăloşi

Am mai scris pe blogul meu despre cei doi pisoi care vieţuiesc în scara de vis-a-vis. Ei bine, azi la prânz pisoii au dispărut, mai era doar pisica - mamă. Mi s-a părut că aud nişte mieunături foarte slabe, dar nu era clar de unde. Am ridicat chepengul de la subsol, dar nu se mai auzea nimic... Spre seara, fiindcă nu aveam linişte, m-am dus din nou să verific subsolul şi i-am auzit mai clar. Două tinere surdomute, cărora le-am explicat prin semne ce se întâmplă, au revenit cu un prieten, la fel ca ele, şi cu o lanternă. Tânărul, curajos, a coborât să caute pisoii în nenorocirea aceea de subsol. Numai că, neauzind, n-a reuşit să-şi dea seama unde sunt. Atunci am coborât eu, mai curajoasă. M-am umplut de mâl, dar i-am găsit şi i-am scos la suprafaţă, în zâmbetele surdomuţilor.
Nu puteau ajunge în catacombele acelea decât aruncaţi. Oare cum poate fi cineva atât de ticălos? I-am dus, împreună cu pisica, undeva lângă un spaţiu verde, adăpostiţi de ploaie şi Dumnezeu cu ei. Una e să fie în libertate şi să-şi caute ceva de mâncare şi eventual un stăpân, şi alta să moară într-un subsol de bloc. Oameni ticăloşi!