joi, 27 august 2009

Poveste cu oameni adevăraţi

Ştim cu toţii cum se schimbă directorii la fiecare rotaţie politică. Cum sunt chemaţi la comenduire şi li se indică să-şi dea demisia. Că de nu, vai şi-amar de capul lor la controalele ce vor veni... Aproape că ne-am obişnuit cu mizeria asta, care se-ascunde sub mantia atotcuprinzătoare a îndeplinirii programului de guvernământ. Dar când îţi ajung la urechi cazuri concrete, te apucă o lehamite incomensurabilă... Mi-a povestit azi un domn cum a fost chemat, proaspăt, şi cum i s-a spus să-şi dea demisia din funcţia de director, că de nu, vine tinicheaua cu controalele. Şi asta pentru că un personaj din anturaj, subaltern cum ar veni, îi vrea postul. Şi repede, nu când i se termină mandatul personajului principal din poveste... Nu contează că, întâmplător, şi unul şi altul sunt din acelaşi partid. Ehei, matale ai carnet de partid, da' n-ai prea dat pe la sediu, nu te-ai înclinat până la pământ în faţa şefilor, n-ai lipit afişe în campania electorala... Şi vrei să mai fii şef? Domnul din poveste le-a spus că el a venit pe uşa din faţă şi pleacă tot pe aceea. Nu se ştie cât a prins zicerea sa, pentru că săpăturile continuă şi nu e exclus ca să dea şi roade în final. Dacă se întâmplă aşa ceva, să mă bată zeii dacă mă mai duc vreodată la vot, să creditez personaje pentru care nu mai pot avea niciun respect. Despre unii chiar aveam oarece părere, nu tocmai rea... Mi-a trecut...

miercuri, 26 august 2009

Damned it!

Azi am avut o zi de doi bani, ca să nu folosesc un termen mai puţin academic. E din ce în ce mai complicat de trăit în perioada asta, oamenii sunt irascibili, nu mai găsim un limbaj comun... Şi abia ieri mă minunam ce frumos e să trăieşti în Botoşani... Azi am coborât copios cu picioarele pe pământ. E frumos dacă ai o rentă viageră ceva şi nu trebuie să munceşti ca să-ţi câştigi existenţa. Dacă n-ai, ghinion, stresul e cât casa!

marți, 25 august 2009

Pieton la Botoşani

În seara asta am ajuns până în Cartierul Primăverii, la mama unei prietene, căreia trebuia să-i duc un CD cu poze din Italia. A cam durat ceva până m-am hotărât să parcurg jumătate de oraş, dar când am găsit răgazul necesar, am constatat că a fost vorba de o adevărată delectare. Încălţată cu sandalele mele de Italia (cu care parcă sunt desculţă, atât de uşoare sunt!), am mers pe străzi uitându-mă la oamenii care se plimbau ori stăteau pe bănci. Am privit casele, blocurile, copacii, am respirat aerul plăcut de înserare şi m-am simţit acasă (chiar dacă sunt, de felul meu, bucovineancă). Cei care stau aici nici nu realizează că sunt, de fapt, nişte privilegiaţi ai sorţii. Eu am descoperit asta stând mai bine de două săptămâni în Italia, unde m-am topit din cauza unei clime greu de suportat şi unde am privit dezolată oraşul în care nu există pietoni. Decât câte-unul, pe ici pe colo.... Oamenii circulă cu maşinile proprii, cu motocicletele sau cu bicicletele. Nu pe jos! Motiv pentru care nu se văd, nu se privesc în ochi, nu mai au ocazia să-şi zâmbească unul-altuia. Şi-atunci încep să semene, cătinel - cătinel, cu nişte roboţi. Şi eu mă temeam de statutul ăsta aici, la Botoşani, pentru că am mult de lucru, dar realizez că nu e niciun pericol. Încă mai zâmbesc, încă mai merg pe jos, încă mai am cunoscuţi pe care-i pot saluta sau oameni la care pot apela, când am un necaz. Cei din alte ţări nu se pot lăuda cu asta... E drept, noi câştigăm mai puţin, dar şi preţurile sunt pe măsură şi-atunci ajungi tot pe-acolo... În plus, dacă mai ai şi o casă, a ta, proprie şi personală, atunci chiar că ţi-a pus Dumnezeu mâna în cap... Am avut zilele astea o scurtă conversaţie telefonică cu Gheorghe Median, recent întors din Franţa, şi concluzia noastră unanimă a fost că merită să mergi în concediu, să vezi lumea, şi apoi să te întorci rapid acasă!

Răsărit şi apus de soare la Botoşani