joi, 24 decembrie 2009

Sărbători fericite tuturor celor ce-mi accesează blogul. În imagine sunt câţiva copii cu chipuri de îngeri, de la Grădiniţa nr. 24 din Botoşani...

Urări de Crăciun ceva mai "altfel, primite de la prieteni, cunoscuţi, colaboratori...

Următorul mesaj l-am primit de la Mihai Popa, fost elev al Colegiului "Mihai Eminescu" Botoşani, actualmente student. Am considerat că merită transmis şi altora"...
"Dragi prieteni, acum, cand se apropie Craciunul, am vrut sa va transmit un scurt mesaj, pentru a va ruga sa renuntati la "nebunia" cumparaturilor si pregatirilor si sa va reamintiti adevarata valoare a ceea ce reprezinta, de fapt, Sarbatorile... * Sa strangi legaturile cu familia; * Sa devii constient de numeroasele lucruri minunate din viata ta; * Sa celebrezi toate realizarile tale din anul care tocmai se sfarseste, indiferent daca au fost mari sau mici; * Sa-ti reamintesti toate lectiile pe care le-ai invatat, chiar daca acestea au venit deghizate in obstacole; * Si, poate cel mai important, sa-ti aloci un pic de timp doar pentru tine si sa reflectezi la visele, intentiile si valorile pentru anul care vine. SARBATORI FERICITE, tuturor!"
cris_little_dolphin: Reteta de Craciun.....Se ia binecuvantare, se adauga-un strop de soare si o pulbere de stele, se amesteca-intre ele. Se mai pune bunatate si iertare de pacate, iar iubire..?!?! Cat cuprinde!!! Si de la Isus Hristos, s-aveti un Craciun frumos!!!

miercuri, 23 decembrie 2009

Realitatea pe care o priveşti "de alături"

Astăzi am trăit câteva momente realmente stranii. La vremea amiezii, am fost invitată, alături de ceilalţi colegi de la Filiala Nevăzătorilor, la petrecerea de Crăciun de la "Cartonajul" - secţie al cărei şef este tot Tudorel Tupiluşi, şeful de la nevăzători. Mai întâi ne-am amuzat pe îndelete privind datinile "puse în scenă" de cei de la secţie şi ascultând urătura pregătită de grupul celor tineri. Am primit daruri, ne-am făcut urări de Sărbători şi apoi am mers alături, la Bianca, fiind invitaţi şi la masă. Pentru început, Georgică Iliescu şi trupa lui (cu care face furori la nunţi) au început să cânte de parcă eram în toiul nopţii de Anul Nou. Mai apoi, au plecat la masă, pentru o pauză şi au lăsat, în surdină, o muzică - balsam pentru suflet. Atunci, pentru câteva clipe bune, am avut sentimentul că timpul s-a oprit în loc şi că privesc tot ce se întâmplă de undeva "de alături". Totul era perfect. O sală frumos ornată, o muzică impecabilă, oameni care zâmbeau şi-şi urau "La Mulţi Ani" - cu o farfurie de sarmale în faţă şi cu un pahar de vin bun. Au fost momente în care m-am detaşat de tot ce a fost în trecut şi în care n-avea nicio importanţă ce va urma. Le-am savurat, realmente, până când trupa şi-a reluat locul la microfoane, moment în care am revenit în lumea reală, din care fusesem plecată pentru scurtă vreme. M-am amuzat, am dansat pe îndelete, şi populară şi vals, pentru că am nimerit un partener care ştia să danseze şi pentru mine şi apoi mi-am văzut de drum, fiindcă mai trebuie să-mi şi câştig existenţa, nu doar să mă distrez...

sâmbătă, 19 decembrie 2009

O petrecere distinsă

Astăzi, conform tradiţiei, nevăzătorii din Botoşani s-au întâlnit pentru a celebra împreună o avanpremieră a Sărbătorilor ce se apropie. Evenimentul mi s-a părut cu mult peste cel de anul trecut. Cu mai multă lejeritate în organizare, cu un program folcloric de reală ţinută, pregătit de Mihai Chelărescu (nota 10 cu plus pentru Alin Chelărescu, "ursarul" de azi şi responsabilul cu umorul din proiectul nostru din toamna anului 2009), totul într-o sală elegant decorată, la Pensiunea Bianca - gazda noastră de azi. Oameni destinşi, la ţinută festivă, în vestimentaţie şi în zâmbete. După un an în care s-au întâmplat foarte multe, mi-a făcut plăcere să-l aud pe preşedintele Tudorel Tupiluşi ţinând să subinieze succesul lui Cezar Vieru în finala de şah de anul acesta sau pe Cezar lăudându-l, pentru cele realizate, pe preşedintele filialei. Într-o după amiază în care s-au împărţit multe laude, meritate, cred, un moment aparte a fost acela în care Sandu Surugiu a venit la microfon special pentru a-şi exprima aprecierea pentru fotografiile făcute de dl Micu, "slab văzător", după cum l-a caracterizat, în timpul proiectului folcloric. Laudă cu atât mai valoroasă, cu cât Sandu nu vede! Dar a auzit, cu siguranţă, aprecierile făcute pe marginea fotografiilor, multe dintre ele remarcabile şi l-a lăudat pe autor. Eu o fac de mai multă vreme. Aţi remarcat, cu siguranţă, fotografii pe blogul meu la care precizez, de fiecare dată, "semnate de dl. Micu". Astfel de momente existenţiale sunt rare, fiindcă cei mai mulţi dintre noi suntem tentaţi să ne ridicăm osanale doar nouă înşine. Suntem singurii capabili, singurii frumoşi, singurii cu patru lobi cerebrali. Nu e aşa! Dacă te uiţi atent în jur, sau doar asculţi, remarci la fiecare seamăn al tău măcar o calitate pe care tu n-o ai. Unul e mai blând, altul mai tenace, altul se pricepe la afaceri. Nu ne costă chiar nimic când recunoaştem asta. Ce mi-ar plăcea să văd astfel de momente şi în lumea politică, ce e de-o falsitate de te apucă durerea de cap...

O fotografie stranie, cu Miruna Buză cântând împreună cu Filarmonica Botoşani

Interviu cu Moş Crăciun... realizat cu ani în urmă, la Radio Fix Botoşani


Carmen Moraru: În această seară, în studio sunt trei invitaţi speciali. Numai că înainte de a începe conversaţia, trebuie să punctez neapărat ceva: anume că atât copiii cât şi adulţii e foarte important să creadă că Moş Crăciun există. Doar că planeta e foarte mare, ajunge greu în toate colţurile ei şi atunci îşi caută, pe diverse continente, mesageri. Cei trei oaspeţi din această seară exact asta sunt: mesageri ai lui Moş Crăciun! Domnule Schibinschi, de cât timp?
Ludwig Schibinschi: …de vreo 20 de ani…
Carmen Moraru: Domnule Perevoznic?
Boris Perevoznic: Eu cam am vreo 45 de atât de când sunt în aceeaşi bună convieţuire…
Carmen Moraru: Marius, tu eşti cel mai tânăr Moş Crăciun din încăperea asta…
Marius Rusu: Cel mai „democrat”… Din ’90 până inclusiv astăzi sunt Moş Crăciun…
Carmen Moraru: Asta înseamnă că tu eşti singurul care nu a fost Moş Gerilă…
Marius Rusu: Nu l-am prins pe Moş Gerilă decât elev la şcoală şi… tremuram în faţa lui…
Carmen Moraru: De ce?
Marius Rusu: De emoţie şi fiindcă era iarnă, chiar de frig…
Carmen Moraru: Poate fiindcă îl chema Gerilă…
Marius Rusu: Eram prea mic să mă gândesc la asta. De fapt, cred că şi atunci şi acum copiii sunt foarte interesaţi de darurile moşului. Îl primesc şi pe Moş, cu emoţie, cu dorinţă, dar darurile contează cel mai mult.
Carmen Moraru: Domnule Perevoznic, sunteţi „Moşul” cu cele mai vechi state de serviciu. Cum aţi devenit „mesager” al lui?
Boris Perevoznic: Foarte simplu. Eram tânăr, tocmai terminasem Institutul, când o doamnă educatoare m-a rugat s-o salvez. Vorbise cu-n părinte care n-avea barbă, n-avea sac, n-avea una, n-avea alta. Nicio problemă, eu aveam de toate. M-am dus la teatru şi am încropit o ţinută de Moş Gerilă, la vremea aceea. Am intrat în sală şi copiii au fost foarte impresionaţi: moşul meu avea barbă naturală (era bine lipită!). Am avut şi eu emoţii, ca orice debutant, dar am scos-o la capăt. Am făcut şi fotografii cu copiii care au ajuns bunici între timp…Acesta a fost debutul. Importantă rămâne bucuria cu care copiii îl primesc pe acest personaj superb, care vine şi cu căruţa, şi cu elanii şi cu boii şi cu renii…Cu ce ajunge mai repede… Uneori chiar cu maşina.
Carmen Moraru: Mai nou, am văzut că vine chiar cu tramvaiul…
Boris Perevoznic: Aşa e. Îmi amintesc că acum câţiva ani am plecat, pe post de Moş Gerilă, cu o sanie cu cai, din faţa Consiliului. Era şi zăpadă… Aveam un sac cu bomboane cu care am ajuns pe jumătate în parc. Copiii strigau „Moş Gerilă, Moş Gerilă”, iar eu le aruncam bomboane… Erau clipe de sărbătoare. În parc se făcea Orăşelul Copiilor, iar cei de la „Palat” erau foarte implicaţi. Fostul „tovarăş” Schibinschi ne poate spune mai multe despre asta… Sunt oamenii care au muncit şi au menţinut tradiţia, pentru că exista pericolul ca acest personaj să dispară. Pericol ce există şi acum… Suntem inundaţi de totul de Crăciuniţe cu fustiţe scurte, aşa că e posibil să nu mai fie nici Moş Crăciun aşa cum îl ştim…
Carmen Moraru: Să vină în pantaloni scurţi!
Boris Perevoznic: La televizor îţi arată cum se fac cursuri pentru Moş Crăciun, iar copilul nu mai ştie ce să creadă…
Marius Rusu: De la o vârstă foarte fragedă începe să-şi piardă credinţa…
Boris Perevoznic: Asta pentru că e bombardat cu tot felul de minuni, care mai de care mai sexi…
Carmen Moraru: Bine, dar asta duce rapid la demitizare. Noi încercăm să păstrăm credinţa în Moş Crăciun, iar segmentul comercial denaturează lucrurile la extrem!
Boris Perevoznic: Ei au impresia că dacă intri în magazin şi-ţi apare în faţă o Crăciuniţă cu picioarele goale, cumperi tot ce-ţi iese în cale…
Marius Rusu: De-un singur lucru sunt foarte convins: că emoţia întâlnirii cu „Moşul” n-o să dispară, chiar dacă e vorba de copii mai mari, care nu prea mai cred în existenţa lui. Chiar şi la ultima serbare la care am fost am simţit asta.
Carmen Moraru: Domnule Schibinschi, e totuna ca un copil să găsească dimineaţă darurile sub brad sau să le primească de la Moş Crăciun?
Ludwig Schibinschi: Sigur că bucuria e mult mai mare atunci când vine Moş Crăciun… Înafara situaţiilor pomenite deja de colegii mei, pot spune că şi vecinii apelează des la mine. Ştiu că am fost Moş Crăciun la Palat, prin grădiniţe, şcoli şi atunci vor ca şi copilul lor, mai mic sau mai mare, să trăiască bucuria „întâlnirii”… Este un simbol care trebuie păstrat în acele zile de decembrie, în care atmosfera e cu totul altfel… Parcă încep şi eu atunci să cred în Moş Crăciun!
Carmen Moraru: Nu e periculos să mergeţi la copiii vecinilor? Pot să vă recunoască…
Ludwig Schibinschi: E mai periculos să mergi la vecine, nu la copii…
Boris Perevoznic: Eu am un vecin, nu spun cine, persoană importantă, care m-a rugat să vin anul acesta la fetiţa lui de cinci anişori. În fiecare an am tot fost ocupat şi n-am ajuns şi era supărat că fetiţa lui nu l-a văzut niciodată pe „Moş” la ea acasă. A tot găsit darurile sub brad, dar nu l-a atins pe cel ce credea că i le-a adus. Aşa că anul acesta mă duc!
Carmen Moraru: Şi cu barba moşului, de care trag copiii, e o problemă. Dacă nu mă înşel, te-am văzut o dată, Marius, că-ţi lăsasei barbă, ca să fii cât mai credibil cu putinţă… Eu, cel puţin, m-am cam speriat de noul tău look…
Marius Rusu: Acum doi ani am încercat să fac un Moş Crăciun adevărat. Mi-am lăsat barbă, dar nu am reuşit să găsesc acea substanţă magică, cu ajutorul căreia s-o decolorez şi să devină albă. Ştiu că există, dar n-am găsit-o eu. Am descoperit un spray argintiu, dar nu era ce trebuie, aşa că înainte de Crăciun m-am bărbierit. Numai că nu renunţ uşor la ideea asta, o dată şi o dată o voi pune în practică…
Ludwig Schibinschi: E nevoie de răbdare vreo 30 de ani…
Marius Rusu: 30 de ani? Mulţumesc frumos! Fiind cel mai tânăr, am timp să aştept…Am ţinut întotdeauna ca Moş Crăciun să arate cum trebuie şi nu doar asta, ci să şi intre în jocul copiilor, să ştie să vorbească cu ei… Foarte mult contează atmosfera…
Carmen Moraru: Chiar, cum intraţi în atmosferă?
Ludwig Schibinschi: Eu trebuie să recunosc că am învăţat foarte mult de la alţii. Actorii au un mare avantaj. Eu fac diferenţa între Moş Crăciun profesionist, care-şi calculează fiecare gest şi cel improvizat, căruia i se văd bocancii, copiii îşi dau ghionturi… E mare lucru să ştii să te pregăteşti…
Boris Perevoznic: Copiii sunt excelenţi observatori, ei remarcă fiecare detaliu. Mie mi-a povestit o directoare, care a rămas „în pană” de Moş Crăciun, cum a fost nevoită să joace ea rolul. Deşi s-a aranjat cât a putut, i-a scăpat un detaliu: a intrat cu pantofii ei. Iar un copil a strigat imediat: „Uite, Moş Crăciun are pantofi ca doamna directoare!”. Cu copiii nu te poţi juca, ei sunt fantastici, observă absolut orice. De multe ori îmi pun şi ochelari, pentru că ţi se uită în ochi.
Marius Rusu: Eu doi ani la rând am purtat ochelari cu dioptrii multe. Şi dacă apucă să se aburească, nu mai vezi ce scrie pe etichete, başca mai dai cu picioarele de scări… Apar tot felul de chestiuni haioase… Vreau să mai spun că există părinţi, educatori, care - dacă le-a plăcut colaborarea cu Moş Crăciun - te mai cheamă şi la anu’. Şi atunci ai ocazia să remarci evoluţia copilului căruia îi duci daruri. Este imposibil să nu reţii un cât de mic detaliu şi dacă i-l aminteşti copilului, să vedeţi ce faţă face: „Ia te uită, Moşul, n-a uitat…”
Boris Perevoznic: Un Moş Crăciun autentic se interesează. Când mă duc la o şcoală, încerc să aflu cât mai multe. Cine nu-şi ascultă părinţii, cine nu mănâncă, sau cine învaţă bine, cine a luat premiu…Şi când merg într-o familie e întotdeauna cineva care-mi spune mai multe despre copil…Aşa îţi faci un bagaj de date pe care i-l arunci în faţă şi atunci copilul rămâne uimit!
Carmen Moraru: În felul acesta creşte şi respectul pentru Moş Crăciun…
Boris Perevoznic: Da, el atunci crede. Spune: „Extraordinar! Numai eu cu mama ştiam asta şi acum ştie şi Moş Crăciun”. Sunt unii care au curaj şi întreabă: „Da’ de unde ştii, Moş Crăciun?”.
Carmen Moraru: Şi ce le răspundeţi?
Boris Perevoznic: Ei – le spun – dar Moş Crăciun ştie tot!
Carmen Moraru: Poate că un Moş Crăciun credibil ajută şi la educaţia copilului. Dacă micuţul ştie că Moşul vine şi la anu’ şi-l urmăreşte între timp, va fi mult mai atent în tot ce face…
Boris Perevoznic: Aşa e. Pentru că Moş Crăciun îl atenţionează şi-i spune: „Uite, asta nu e bine, aşa să nu mai faci. Şi copilul ascultă. Tremurând ascultă! Sunt emotivi…Când revin peste un an, îmi spun: Am mai minţit…
Carmen Moraru: E ca la spovedanie…
Boris Perevoznic: Mai rău!
Marius Rusu: Astăzi, pentru a doua oară, un băieţel a început să plângă de emoţie. Toată lumea era panicată, el plângea cu sughiţuri şi atunci i-am spus: „Dacă mai plângi, încep să plâng şi eu!”. S-a oprit în secunda următoare şi a început să râdă! Trebuie foarte mult tact atunci când lucrezi cu copiii.
Carmen Moraru: Cred că Moş Crăciun trebuie să fie şi un foarte bun psiholog…
Ludwig Schibinschi. Acesta e un foarte mare adevăr. Te adaptezi pe moment, dar ţii şi cont de experienţa anilor trecuţi.
Carmen Moraru: Informaţiile aflate înainte sunt una, dar şi expresia copilului te ajută să găseşti mai repede calea spre sufletului lui.
Marius Rusu: Important e şi cum arată Moşul… Un Moş Crăciun costeliv e dezolant. Pe când un Moş Crăciun voinic, sănătos… Eu le spun. „Uite, Moşul a mâncat bine, există atâtea vitamine, aşa să faceţi şi voi…”. Chiar le controlez burticile, să văd cât de bine mănâncă, vreau să văd unghiuţele, că mai am reclamaţii de la doamne…
Carmen Moraru: Dacă ai fi fost slab, te-ai mai fi făcut Moş Crăciun?
Marius Rusu: Nu ştiu, poate m-aş mai fi gândit.
Boris Perevoznic: Puteai spune că Moşul vine de departe, n-a mâncat de trei zile…
Carmen Moraru: Există şi tot felul de accesorii. Nu e greu de improvizat o burtică…
Marius Rusu: Un coleg de la teatru mi-a adus aminte astăzi de barba pe care am văzut-o într-un magazin de la Avignon. Toată lumea îşi cumpăra telefoane mobile şi tot felul de suveniruri, numai eu eram disperat că dacă n-o cumpăr, nu mai găsesc alta! Mi-au amintit colegii că nu suntem, totuşi, în România…
Carmen Moraru: Cum arăta?
Marius Rusu: Era frumoasă şi foarte bogată. Am mai văzut eu prin Franţa şi măşti şi costume care mi-au plăcut, dar pe care nu mi le-am permis.
Boris Perevoznic: Eu am observat o evoluţie sau o involuţie a mantalei lui Moş Crăciun. Pe vremea lui Moş Crăciun, era până la pământ. Acum au început să apară un fel de scurteici pe care e aplicat puţin alb şi nu am înţeles de ce. Văd că am modernizat toată istoria… Chiar la colţ se fac fotografii cu un Moş Crăciun ultramodern, în pantaloni şi haină scurtă…
Ludwig Schibinschi: Au venit multe costume de la turci, ce sunt din două piese.
Marius Rusu: E un avantaj pentru moşul, când se urcă în sanie…
Boris Perevoznic: Da, un moş ca tine, care sare sprinten. Da unul ca mine, un hodorog…
Marius Rusu: Am purtat şi eu într-un an patrafirul acela şi era să mă împiedic în el şi să cad în nas…
Carmen Moraru: Şi acum ai costum din două piese?
Marius Rusu: Da, recunosc…Da’ eu sunt din ’90…
Carmen Moraru: Domnule Schibinschi, dumneavoastră l-aţi prins şi pe „Moş Gerilă”. Cum era pe vremea aceea? „Meseria” era diferită, vă primeau copiii altfel?...
Ludwig Schibinschi: Nu. Dar ţin minte o implicare mai mare a autorităţilor. Îl ţin minte pe fostul primar, pe domnul Cojocaru, Dumnezeu să-l ierte, care se implica puternic. Mai cu forţa, mai cu rugămintea. Şi în parc venea marea masă a copiilor. Nu ştiu care să fie cauza. Sigur că erau lipsuri mai mari şi darurile aveau alt farmec.
Marius Rusu: Era şi acea mică grădină zoologică, pe care mi-o amintesc. Cu iepuraşi, cu căprioare…
Boris Perevoznic: Cărora le dădeam să mănânce…
Ludwig Schibinschi: Departe de mine gândul că acum nu există preocupare sau frumos. Când e vorba de copiii, toată lumea - de la prefect, primar, femeie de serviciu, actor, profesori – toţi trăiesc momentul…
Carmen Moraru: Îmi aduc aminte cu drag de felul în care arăta Orăşelul Copiilor. Locuiam la Gura Humorului şi veneam câteva zile în vacanţă aici. Era foarte multă lumină, multă agitaţie şi întradevăr, foarte mulţi copii. Era vată pe băţ, portocale (doar în Orăşel găseai aşa ceva!), maşinuţe, căluţi…Era o plăcere să mergi în Orăşel, la orice oră…Acum te gândeşti de două ori dacă să treci prin parc la vremea înserării, nu mai pomenesc de noapte…În ultimii ani nu mi-a prea plăcut cum arată orăşelul…Poate ar trebui mutat de-acolo…De ce nu, pe Pietonalul Unirii…E mai multă lumină, un plus de securitate pentru copii…
Boris Perevoznic: Aveţi dreptate, ar cam trebui mutat. Dacă acolo în parc s-ar face şi un patinoar, poate ar mai fi ceva… Şi nu înţeleg de ce nu se face, când este RAJ „APA” care încasează sume fabuloase… Nu poate să facă un gest de caritate şi să facă patinoar iarna şi un ştrand vara, cu de la ei putere… Eu am văzut celebrul pom de iarnă din New York, unde vine tot poporul să patineze. E altceva…
Carmen Moraru: Spuneaţi mai devreme că Palatul Copiilor se ocupa foarte mult de amenajarea Orăşelului. Domnule Schibinschi, luaţi iniţiativa, împreună cu şcolile din oraş…
Ludwig Schibinschi: Primăria discută cu noi, nimic de zis. Dar nu mai este atmosfera de altădată. Nu c-am îmbătrânit noi…
Marius Rusu: Mai lipseşte ceva: zăpada! Simţiţi asta? Când e zăpada, sărbătoarea are altă culoare. Şi Orăşelul copiilor arată altfel şi bucuria copiilor e altfel şi cea a oamenilor, în general. Numai că în ultimul timp zăpada ne cam lipseşte. Vine cam târziu, după sărbători.
Boris Perevoznic: Zăpada vine când vrea ea. Dar altceva e regretabil. Chiar în vremuri apuse, de sărbători, oamenii zâmbeau, se bucurau. Acum nu se mai bucură şi nu înţeleg de ce. De fapt, înţeleg. Dacă procentul de sărăcie e atât de mare, ce pretenţii mai putem avea?
Carmen Moraru: Eu am scris odată un articol despre occidentalii care zâmbesc pe stradă inclusiv necunoscuţilor. Arătaţi-mi în România un om care zâmbeşte fără motiv…
Boris Perevoznic. În alte ţări încep să zâmbească de pe 1 decembrie. De-atunci încep să-şi orneze ferestrele, balcoanele, copacii, curţile – unde culmea, nu există garduri şi nimeni nu pune mâna măcar pe un globuleţ! Este o luminaţie, o feerie…Când o să ajungem şi noi să nu ne doară capul ce o să mâncăm mâine şi când n-o să ne mai rămână doar de două bomboane amărâte după ce plătim întreţinerea, curentul şi apa, o să fie altceva…
Carmen Moraru: Spuneaţi că la străini nu există garduri. La noi le fac din ce în ce mai înalte, a început să nu se mai vadă casa din spatele lor. Înainte de ’89, la bunicii mei erau garduri din trei leaţuri şi-un pârleaz. Ei, acum când am mers ultima dată, am văzut că fac şi ei garduri „de-adevăratelea”… La cât îs de înalte gardurile, parcă înţelegi că şi izolarea duce la lipsa capacităţii de a te bucura… Şi mă tem că nici zăpadă nu prea mai avem la ce aştepta. Când eram copil, în fiecare dimineaţa bunicul ieşea din casă cu o lopată sănătoasă şi dădea zăpada deoparte, care era mai mare de un metru! Am mari îndoieli că voi mai vedea aşa ceva!
Marius Rusu: Va mai fi zăpadă. Promit toţi cei trei moşi crăciuni…
Carmen Moraru: Să încerc să cred în Moş Crăciun… Dar aş vrea să mai ştiu şi altceva. Domnule Schibinschi, cum au evoluat darurile din sacul Moşului? Cum erau la început de carieră şi ce duceţi acum?
Ludwig Schibinschi: La început, cu simple bomboane…
Carmen Moraru: Atât?!!!
Ludwig Schibisnchi: Da…
Carmen Moraru: Dar îmi aduc aminte ce bine arătau… Erau învelite în staniol de toate felurile posibile…
Boris Perevoznic: Erau şi gustoase…
Ludwig Schibinschi: Erau şi gustoase şi frumoase, dar într-o perioadă nu le găseam nici pe acelea… Erau momente când băgai mâna în sac, se lipeau, trebuia să le desfaci, trăgeai şi tu de bomboane, trăgeau şi copiii… Acum, mă uit la clasele I – IV, unde suntem implicaţi noi şi văd învăţători care sunt foarte buni pedagogi. Ei nu acceptă să vină părinţii cu pachete mai mari sau mai mici. Se strâng bani şi toţi copiii primesc acelaşi lucru, ceea ce este extraordinar. Apar diferenţe, în schimb, la grădiniţă. Acolo sunt copii cu vârste diferite, părinţii au venituri diferite şi situaţia e schimbată. Poate că ar trebui şi acolo o egalizare…
Marius Rusu: Sunt şi grădiniţe unde se face…
Ludwig Schibinschi: Mă gândesc că toţi suntem părinţi, mai avem copii mici şi trăim cu impresia că al nostru este mai frumos, mai deştept… Nu este aşa… Toţi copiii sunt buni, sunt cuminţi…
Carmen Moraru: Când ajungem mari ne diferenţiem, dar n-am văzut copil urât. Şi nu ştiu cum să spun: strici inima copilului care vede că al lui coleg are un cadou de două ori mai mare. Sigur nu-l mai interesează ce a primit el. Dar nu mi-aţi spus, totuşi, ce fel de cadouri aveţi acum în tolbă…
Boris Perevoznic: Eu am fost recent la o grădiniţă unde copiii au primit daruri în jur de patru milioane fiecare… În plus, erau părinţi care filmau şi fotografiau cu aparate nemaivăzute…Mi-au spus să fac şi eu o poză şi n-am ştiut unde s-apăs. Toate s-au complicat şi sofisticăria asta îşi pierde farmecul. Uite, am poză făcută de bunicul în 1902 şi e perfectă. Şi era făcută cu aparat de acela care pufnea şi sărea fumul în sus. Asta e diferenţa. Ia expuneţi o poză din asta făcută la minut şi o să vedeţi că în două – trei luni nu se mai înţelege nimic.
Marius Rusu: Bine, moşule, dar au apărut acum aparatele digitale, cu transfer pe calculator…
Boris Perevoznic: Ştiu, dar nu se compară cu pozele bunicilor care stau în casă la lumină, pe întuneric, la frig, la căldură şi rămân perfecte!
Marius Rusu: Anul trecut, în jur de 80% din copiii pe care i-am întâlnit mi-au spus: Moş Crăciun, te rog să-mi aduci un calculator!
Carmen Moraru: Şi ce vârste aveau?
Marius Rusu: La grădiniţă grupele mari şi primele clase la şcoală. Anu’ acesta au fost mai puţini, probabil că le-a adus moşul între timp calculatoare…
Carmen Moraru: Nu ştiu, eu nu cred că-i bine să dai copilului de mic foarte multe, pentru că atunci când va creşte nu va mai şti să lupte pentru a obţine un lucru sau altul… Dar mă mai întreb cum se poate îmbunătăţi comunicarea dintre cei mici şi Moş Crăciun. N-ar fi bine dacă aici, în Botoşani, s-ar monta o cutie mare, roşie, în care să se adune doleanţele copiilor pentru Moşu’?
Marius Rusu: Cine ştie cu ce surprize ne trezim… Poate se adună reclamaţii pentru Moş Crăciun…
Carmen Moraru: Cu ce situaţii deosebite v-aţi mai confruntat în decursul „carierei” de Moş Crăciun?
Ludwig Schibinschi: Eu am fost recent invitat la Penitenciar. Mai emoţionat eram eu, că nu ştiam dacă mai ies…
Marius Rusu: Şi cui ai dat daruri, Moşule?
Ludwig Schibinschi: Deţinuţilor…
Marius Rusu;: Adică unor copii mai mari, dar obraznici!
Ludwig Schibinschi: Nu… Acolo e o disciplină. Ţi se face control de sus până jos, zăvoarele se trag… Ca om care nu cunoşti, rămâi surprins, dar te obişnuieşti. Într-un an am dat daruri pregătite de Penitenciar şi am venit şi cu un mic program artistic pregătit de copii. Deţinutele au simţit cel mai puternic emoţia momentului. Ele resimt mai intens dorul de copii, de casă şi e imposibil să nu le emoţioneze un copil care cântă în faţa lor… Acolo, cu siguranţă, mor de plictiseală şi orice schimbare de atmosferă contează…
Carmen Moraru: Vreau să mai aflu ceva. Până la ce vârstă mai cred copiii în Moş Crăciun?
Ludwig Schibinschi: Până pe la şase ani. Pe la şapte deja încep să-şi pună întrebări. Cei de la grupa mică şi mijlocie trăiesc momentul. Pe ei încă îi mai „păcălim”. La grupa mare e mai greu. Sunt foarte atenţi, te studiază… Orice amănunt te poate da de gol!
Carmen Moraru: Vă treziţi cu replici neaşteptate?
Marius Rusu: Tot felul. Şi au şi nenumărate întrebări. Da’ de unde ai luat arborele? Da’ de ce ai luat asta şi nu cealaltă? Da’ mai vii şi-acasă? Da’ de ce mi-ai adus o maşinuţă şi nu un avion…
Carmen Moraru: Mai spuneţi-mi cu ce discurs veniţi în faţa copiilor. E unul prestabilit, improvizaţi…
Marius Rusu: Întotdeauna improvizăm. Acesta e tot farmecul… Te adaptezi. Sunt serbări unde copiii sunt mult mai deschişi, colaborează cu moşul… Chiar dacă nu cred toţi, dar intră în jocul lui…Îi antrenezi şi pe părinţi… Dar depinde şi de cadrele didactice. Eu am întâlnit o învăţătoare care mi-a spus: Moşule, tu stai acolo lângă brăduţ. Când terminăm noi, spui tu ce ai de spus şi gata! E păcat, pentru că e foarte important să fii deschis şi nu ca un bau – bau, pentru că şi copiii te primesc altfel. Dacă ai intrat şi nu te-au acceptat de la început, deja ai devenit sperietoarea lor şi nu e bine.
Carmen Moraru: Se rupe vraja…
Marius Rusu: Aşa e…Moşul nu trebuie să fie în nici un caz o sperietoare, ci Moşul bun şi drag, mult aşteptat de copii…
Carmen Moraru: Vă mulţumesc, dragi Moşi Crăciuni, La mulţi Ani vouă şi celor ce ne-au ascultat. Vă urez s-aveţi condiţie fizică şi imaginaţie, să-i puteţi încânta şi convinge pe micuţii din Botoşani bună vreme de-aici înainte.

Probând pulovere, pentru avanpremiera de Crăciun organizată de Asociaţia Nevăzătorilor Botoşani

vineri, 18 decembrie 2009

Moş Crăciun, numele meu e Carmen MORARU!

În seara asta, am fost invitată la un spectacol despre care voi scrie probabil luni, dacă voi găsi vreun unghi neexploatat pe site-urile de ştiri. Cea care mă invitase e prietena mea Ioana, care lucrează acum la cabinetul primarului. Să vin neapărat, că mă aşteaptă o surpriză frumoasă... Am bănuit eu că e vorba de vreo diplomă pentru cei din mass - media, pentru promovarea peste an a Grupului "Cheia Sol"... Deşi am oroare de urcatul pe scenă, m-am aranjat cât de cât, să nu-i sperii pe cei din sală. Adică mi-am civilizat părul cu gel, mi-am lungit genele cu un rimel sofisticat şi am reuşit să-mi croiesc un look în rând cu lumea... Ei bine, s-a terminat spectacolul şi a urmat premierea. Mai întâi copiii, din grup, firesc, şi apoi cei din media. Într-un final, când se terminaseră toate structurile mass-media din zonă, Moş Crăciun m-a anunţat şi pe mine: "Carmen Muraru!". S-a corectat după aceea, dar a fost suficient ca să mă simt ca naiba. Plus că nimeni nu urcase pe scenă înainte, aşa că nu m-am mai dus nici eu, deşi intenţionam să spun niscaiva vorbe frumoase. Mi-am luat "speach-ul", rimelul şi gelul de păr cu mine şi am şters-o acasă, spunându-i din mers Moş Crăciun-ului de la Teatrul "Vasilache" (cu care am colaborat pe vremuri la acţiuni culturale), ceva "de dulce" printre dinţi. Sunt jurnalist de presă scrisă, ce Dumnezeu, numele meu apare negru pe alb în ziar şi ţin la el exact aşa cum e. Carmen MORARU, nu Murariu, nu Morariu sau mai ştiu eu acum... Ca să nu mai spun că la premieri de genul ăsta nu mă mai prinde nimeni de-acum înainte... Nu scriu pentru diplome, ci pentru bucuria de a înşirui cuvintele, de a promova informaţia de calitate, într-o română fluentă. Lumina reflectoarelor o las celor obişnuiţi cu ea!

luni, 14 decembrie 2009

Sunt în "Top ten"!

E vorba de blogurile botoşănene, în conformitate cu ce spune www.trafic.ro. Reiau, mai jos, postarea de pe www.teoblog.net:
"M-am gandit sa vad cam ce bloguri exista prin Botosani si sa fac un fel de top dupa trafic.
Blog Vizitatori/luna (aproximativ)
www.teoblog.net 110.000
www.eu-simplu.blogspot.com 70.000
www.worldit.info 10.000
www.bogdanblog.ro 5000
www.cathalin.wordpress.com 4500
www.fotoionut.blogspot.com 2700
www.dpweb2.blogspot.com 2500
www.bogdanepureanu.ro 2500
www.dumbravaandrei.blogspot.com 1500
www.carmenmoraru.blogspot.com 1000
www.andraagachi.wordpress.com 1000
www.zeffy.we3d.net 1000
www.radugonciar.blogspot.com 900
www.cristiancorduneanu.wordpress.com 500
www.zeroviu.ro 500".
Mă bucur că îi şi cunosc pe o parte din cei ale căror bloguri sunt mai accesate ca ale altor botoşăneni: e vorba de Andra Agachi, Zeffy (primul, de altfel, care mi-a promovat blogul), Cristian Corduneanu şi Radu Gonciar (profesor de religie dar şi mare iubitor de muzică rock - din ultima ipostază îl ştiu). Măi - măi, nu scriu chiar degeaba pe blog, mai citesc unii - alţii ce trăsnăi îmi trec prin minte...

Eu, azi dimineaţă, încercând să-mi aduc aminte cum e când zâmbeşti...

sâmbătă, 12 decembrie 2009

„Pentru fiecare artist, vine un moment în care trebuie să dea socoteală”


* Cu gândul la viitor, Cornel Dumitriu vernisează la Galeriile de artă „Ştefan Luchian” o expoziţie retrospectivă * Alte mii de tablouri ce-i poartă semnătura se regăsesc în expoziţii particulare *
Pe 15 decembrie, pictorul venit pe lume acum 55 de ani la Rădăuţi – Prut şi-a propus să privească propriile tablouri - create pe o spirală evolutivă extinsă de-a lungul a trei decenii - prin ochii concitadinilor. „În momentul în care ieşi în public, te poţi privi cu obiectivitate. Confirmarea unei lucrări e dată de privirea celui care şi-o doreşte, locul tablourilor nefiind, în niciun caz, în atelier”, e convins Cornel Dumitriu, ce pune în scenă o retrospectivă la cinci ani de la precedenta.
Capacitatea de a imagina – o uşă deschisă spre lumea artei
Pentru pictorul botoşănean, întâlnirea cu creaţia plastică a venit destul de târziu, la 23 – 24 de ani. „Eram la vârsta la care simţi că poţi să urneşti munţii din loc. Aveam capacitatea de a imagina, trebuia doar să-mi disciplinez mâna şi ochiul. Prima dată am pictat personaje, influenţat de Sabin Balaşa, dar „mi-a trecut” foarte repede. Am pictat păsări, cai, portrete de copil”, îşi aminteşte Cornel Dumitriu. După un alt scurt intermezzo în lumea fotografiei, a urmat întâlnirea cu Victor Hreniuc la Şcoala Populară de Artă Botoşani, unde a frecventat toate cursurile ce ţineau de arta plastică. Trecerea anilor l-a făcut să realizeze că „pictura este o activitate permanentă. Mintea ta nu este în concediu niciodată la capitolul acesta. Faptul că am pictat foarte mult mi-a permis să greşesc la fel de mult şi să mă corectez. De fiecare dată pornesc la drum cu gândul că nu ştiu să pictez, dar şi cu acela că arta este o stare energetică. Dacă din tine nu ţâşneşte lumină şi nu ai capacitatea de a convinge, nu ai nicio şansă”, recunoaşte Cornel Dumitriu. În aceeaşi opinie, un tablou nu trebuie să plictisească - astfel fiind picturile pe care le creezi doar atunci când eşti cinstit cu tine însuţi.
Personalitatea, esenţială pentru un artist
După mai bine de trei decenii petrecute în lumea artei, Cornel Dumitriu e convins că a reuşit, la Botoşani, să dea demnitate artistului şi să-şi convingă semenii că arta poate fi de folos, are valoare şi chiar se poate trăi din ea. „Mi s-a oferit de către societate recompensa pentru efortul meu. Mi-am construit o cotă, în special după ce am intrat în Uniunea Artiştilor Plastici şi am putut expune în galeriile bucureştene. Am avut succes, pentru că am venit cu ceva nou, acesta fiind şi motivul pentru care profesori universitari mi-au devenit prieteni”, rememorează Cornel Dumitriu. Artistul care are propria galerie în Botoşani mai crede că fără personalitate şi fără un crez nu poţi ajunge la o pictură care să fie recognoscibilă. „E foarte posibil ca vârsta de 55 de ani să însemne şi un moment în care „trebuie să dai socoteală”. Dacă mă uit în urmă, nu sunt prea mulţumit. Va urma o etapă de „înţelepţire” a mea, fiindcă am datoria de a-mi pregăti o frumoasă ieşire de pe scena vieţii. Cred că voi ajunge din nou la arta abstractă. Cunosc foarte multă tehnică în materie de pictură şi vreau să folosesc tot ce am învăţat. Important e să fiu sănătos”, încheie Cornel Dumitriu.

joi, 10 decembrie 2009

Ştirile bune ale zilei de azi

- Prima dintre ele vine de la dr. Laura Jijie, şefa Secţiei de Neuropsihiatrie din Parcul Tineretului. După articolul pe care l-am scris marţi despre maniera în care au petrecut Sărbătoarea de Sf. Nicolae, cu daruri pentru copii cumpărate din banii angajaţilor secţiei, a fost sunată de cei de la BCR Botoşani, care s-au oferit să le aducă copiilor daruri de Crăciun;
- A doua veste a venit pe o filieră mai îndepărtată, prin care am aflat că oameni cu care ţinem legătura la CJ pentru proiectul folcloric ne laudă în conversaţiile cu prietenii pentru ceea ce am realizat în această toamnă;
- A treia informaţie e legată de blogul celor de la Laurian, unde apare un link spre blogul meu, intitulat "carmen moraru ziarista". Dacă la formaţia mea tehnică (cu studiile aferente) lumea mă asimilează atât de bine cu ceea ce fac, ca autodidact, de 15 ani încoace, s-ar putea spune că nu mi-am pierdut vremea...

Mă privatizez! Mă fac ghicitoare!

În ziua alegerilor, la orele 18.25, scriam pe blogul meu următoarele: "Să văd ce talent de prezicător am: voturile românilor din diaspora vor decide preşedintele românilor pe următorii cinci ani! Dacă greşesc, asta e, n-am har de vizionar...". Astăzi, din editorialul din "Monitorul de Botoşani", semnat de Marius Ilincaru, aflu că
"Pe teritoriul României, Mircea Geoană a câştigat alegerile cu 14.738 de voturi în faţa lui Traian Băsescu, care a fost propulsat în marele învingător de voturile din străinătate". Deci, Quod erat demonstrandum, în traducerea neaoşă, "ceea ce trebuia demonstrat" a şi fost. Nu mai rămâne decât să-mi găsesc un nume de ghicitoare, unul de firmă şi un domeniu predilect. Să fie politica, încălzirea globală, pacea în lume?...

marți, 8 decembrie 2009

Pamflet publicat pe "dan's popa Weblog"

Contestatia inaintata becului. Pamflet
Deci subsemnatul Dan Mircea cel Mare Giuana contest rezultatul (campionatului judetean de fotbal) alegerilor prezidentiale in care nu am iesit eu castigator decat intre orele 21,00-03,00 din motive pe care o sa le adaug ca sa le anecsez in continuarea acestei contestatii pe care acum o cititi.
Asa dupe cum tovarasul Lenin a spus ca « Contestati,contestati, contestati!” eu contest pentru caci din englezescul « contest », care inseamna concurs mie imi plac concursurile desi nu prea am castigat multe inafara de concursul pe care l-a castigat cumnatul meu la Eximbank unde a castigat un concurs de 20.000 de euro pe luna.
Draga bec, stimata comisie or something motive intemeiate ma face sa contest (ah, ce-mi place cum suna acest cuvant !) aceste alegeri, astfel doua puncte:
*data de 6 decembrie este ziua sfantului Nicolae, la a carei zi am aflat din surse de partid ca ar fi participat numerosi electorati, electroliti, votatori si care a baut nefiind in stare sa voteze potrivit pungilor-cado primite de la oamenii nostri. Reclamam prin urmare pierderea prin vot direct a 3 tone faina inport Spania, 8000 litri ulei optinut prin presare la rece ca s`a facut afara presarea pe un frig horrible si a 4 eugenii deteriorate transport
*la sectia de votare cu numarul 11 (doisprezece) din localitatea Sparanghelu- Deal (in engleza Deal inseamna « afacere », ocazie cu care reamintesc ca am fost ambasador in SUA, dacamipermiteti), a fost zarita una bucata pisica culoare portocalie (how strange !!!) trecand pe subt geamul sectiei unde oamenii votau, impreuna cu consilierii nostri dedicati. Acest simbol electoral portocaliu a fost hranit si trimis in misiune speciala prin aceea zona pentru a ii determina pe cei nehotariti sa aplice stanpila pe contracandidatul meu familia Basescu. Frauda este cu atat mai evidenta cu cat pisica (the cat, pentru prietenii mei din SUA), adusa ulterior la sediul PSD din localitate, a refuzat sa-si marturiseasca CNP`ul, cu toate insistentele specialistilor nostri in psihologie de matze care este foarte buni intrucat pana si pe pisicuta mea au adresat-o ca stie sa miaune singura.
*la sectia deci de votare cu numarul opt (8) din cadrul scolii generale cu numarul Noo (9) un electrolit elector, votar si-a scapat pe jos cartea de identitate intr-un mod extrem de intentionat. Individul poarte tristul nume de Pandele Dumitru Leontin, adica prescurtat PDL. Stimata comisie or something deci daca nici asta nu este frauda inseamna ca eu …(sa rog pe cineva sa conplecteze ce se va intampla)
*deci la sectia de votare avand un numar par pe care momentan nu mi`l amintesc, numitul Popescu Ionete, fiul lui Margarina si al sotiei sale, a iesit din sectie imbracat in palton si a spus cu voce tare la ora fix 14,23, uitandu`se spre cer : »Uite dom`ne ca nu mai bate vantul! » Intrucat se stie pe cine sustine domnu Vantul, consideram caci prin aceea declaratie, Popescu Ionete a lansat un appel alegatorilor sa nu mai voteze cu noi deci cum ar veni, sa nu voteze cu noi !!!
*Nu stiu daca am spus despre sectia de votare cu numarul 11 (doisprezece) din localitatea Sparanghelu- Deal (in engleza « afacere », ocazie cu care reamintesc ca am fost ambasador in SUA, daca-mipermiteti), unde a fost zarita una bucata pisica culoare portocalie. A..vad ca am spus. Haideti ca trec la urmatoarea.
*Stimate Comisie, cum bine spunea dl. Iliescu, e bine sa fii satul si sa nu`ti fie foame. Mai urma ceva important, dar nu imi amintesc pe loc pentru caci sunt foarte stresat acum din cauza caci am pierdut alegerile si daca cumnatu-meu de la Eximbank nu ma mai imprumuta din salariul lui eu ce ma fac la asta v`ati gandit ?????
*Numitul Berila Samoil, locuitor al satului cu acelasi nume ca cel al localitatii in care domiciliaza, deci Berila Samoil a fost auzit in tinp ce ii spunea deci lui nevasta`sa « Sa nu uitam sa`i luam lui ma`ta , daca vrei s`o vizitam pe baba dreaq, vedea`o`as cum crapa, niste trandafiri ! » Deci mai multa evidenta, Stimata si onorata Comisie, ce ne mai trebuie ? Alaturarea ideii de moarte cu sinbolu partidului nostru deci v`ati prins, nu ????
Va multumesc pentru intelepciunea deci de care dat-i dovada si sper in rezolvarea cat mai degraba a cererea mea.
PS Deci marlanilor care sustin ca vai draga acordul cu FMI, ca criza politica ca nush ce, le amintesc ca nu sunt toti bani din lume la FMI si ca are si eximbank credite, daca`i pana pe`acolo. La bancile noastre de ce nu apelam? Deci banii altora sunt mai buni decat banii nostriiii ? De ce??? Daca nu`si face Eximbank targetul la vanzari si capii bancii risca sa fie demisi, la asta nu se gandeste chiar nimeni in tara asta romaneasca????

duminică, 6 decembrie 2009

Pronostic

Să văd ce talent de prezicător am: voturile românilor din diaspora vor decide preşedintele românilor pe următorii cinci ani! Dacă greşesc, asta e, n-am har de vizionar...
Ora 21.20. M-am uitat la Mircea Geoană cu câtă siguranţă îşi clama victoria şi cum ne anunţa cum ne va năpădi tot binele din lume începând de mâine... Şi dacă nu e aşa? Sondajele sunt valabile pentru ora 19.00, oră după care e foarte posibil să fi crescut Băsescu. În plus, cum am mai scris, se adaugă voturile diasporei, ce la primul tur l-a votat pe actualul preşedinte, iar la cele deja scrise se adaugă marja de eroare... Cred că un discurs rezervat ar fi dat mai bine. Mai vedem mâine dimineaţă cum stau lucrurile...

O zicere realmente deşteaptă

Ce spune despre opţiunea sa pentru ziua de astăzi Iulian Comănescu (comanescu.hotnews.ro), analist media: "Nu votez. Este modalitatea mea de rezistenţă la ura pe care încearcă să ne-o injecteze în vene politicienii, pentru ca să ne mâne ca nişte oi spre urne. (...) Nu cred că Băsescu sau Geoană îmi vor rezolva problemele mele proprii şi personale".
E o analiză perfectă. Parcă niciodată ca acum n-am văzut atâţia oameni înverşunaţi unii împotriva altora, învrăjbiţi de simpatiile lor politice, clădite de cele mai multe ori pe ura ce ne-a fost inoculată. Am mai scris despre manipularea care a atins cote inimaginabile şi care e, nu o dată, rafinată, deci greu de detectat. Întradevăr, niciun politician nu ne rezolvă probleme proprii şi personale, e un lucru pe care îl facem, mai bine sau mai rău, doar noi. Realizez că am ajuns la divizarea şi înrăirea unei naţii din cauza caliciei destul de extinse, exacerbată când vine vorba de Moldova. Într-o ţară normală, cu un nivel de trai acceptabil, oamenii merg la vot cu detaşare, fiindcă ştiu că viitorul lor depinde în primul rând de ei, şi apoi de politicieni. La noi nu, încă se promite luna de pe cer şi cei slabi de înger chiar cred că le-o va coborî cineva în ogradă...
Pe de altă parte, chiar dacă am toată admiraţia pentru consideraţiile analistului Hotnews, eu mă voi duce la vot. Fără să mă gândesc, vreo clipă, că asta îmi va folosi mie personal la ceva.

miercuri, 2 decembrie 2009

Lumea ideilor

Mulţi dintre semenii noştri ies în evidenţă cu maşini ultimul răcnet, cu vile de mileniu III sau cu conturi în bancă, neatinse încă de criză. Cum nu putem să avem cu toţii aşa ceva şi cum nici nu sunt interesată, prefer să rămân în lumea celor a căror gândire nu urmează coordonatele obişnuitului şi care, în timp, au creat idei ce se abat copios de la cotidian. Evident, am fost sprijinită în materializarea lor, dar poţi investi oricât timp şi bani, în absenţa unei idei bune, n-ai nicio şansă să creezi un eveniment de succes. Aşa că, hai să încerc să-mi aduc aminte câteva creaţii ale propriei gândiri:
- "Lecţia de generozitate" a fost un proiect în care am stabilit conexiuni între instituţiile şcolare citadine şi cele din ruralul îndepărtat; le-am propus copiilor din Botoşani să strângă haine şi jucării şi să le ducă, ei înşişi, copiilor de la ţară; proiectul a fost emoţionant, a avut un succes teribil şi mai aud şi azi că se petrec lucruri similare în judeţ;
- "Oraşul pas cu pas" a fost primul proiect câştigat de Asociaţia "Floare albastră", al cărui preşedinte sunt, fiind finanţat de Guvernul Marii Britanii. Timp de 20 de duminici, am adus grupe de câte 10 copii din sate îndepărtate în excursie la Botoşani. I-am dus la Teatrul de păpuşi, la masă la restaurant, la Muzeul de etnografie, la Palatul Copiilor, i-am plimbat cu tramvaiul... Peste ani, m-am întâlnit cu unii dintre ei prin judeţ, iar zâmbetul lor mi-a demonstrat că a meritat efortul;
- În 2003, am descoperit existenţa satului Eminescu, din comuna Gorbăneşti, iar de-atunci am imaginat numeroase acţiuni "întru Eminescu", într-un cadru cu totul şi cu totul special. Printre ele figurează "Hramul florii de salcâm", "Grădina lui Eminescu" (ce a însemnat plantarea florilor şi copacilor pomeniţi de Eminescu în lirica lui - în satul din vârful dealului) şi serata de poezie româno - italiană, organizată cu prietenii mei de la Asociaţia "Diaiutho";
- Tot pentru Eminescu am gândit "Editura Eminescu pentru toţi", pentru care am ales poezii rezonante cu lunile anului, ce au fost afişate în locuri legate de numele poetului naţional şi am imaginat o întâlnire Eminescu - Veronica Micle, care s-a petrecut pe Pietonal, cu sprijinul a doi actori ai Teatrului "Mihai Eminescu";
- În 2002 am avut ideea inventării, la Botoşani, a "Zilei Bărbatului", principalul meu colaborator în materializarea ideii fiind Cristian Costăchel. Unele colege din presa scrisă, printre care şi Mihaela Iacob, au şi scris că ideea îmi aparţine. Din păcate, după două ediţii, am abandonat-o, o firmă de bere adjudecându-şi-o şi înregistrând-o la OSIM.
- Anul trecut am materializat un proiect superb, "Pe urmele lui Eminescu pe jos", care a avut la bază ideea altcuiva. Gheorghe Şuliuc mi-a spus că visează de 10 ani să refacă, cu elevii lui de la Car - Pates, traseul pe care l-a făcut, pe jos, Eminescu când a fugit de la şcoală de la Cernăuţi acasă. Ideea fiind splendidă, am găsit partenerul ucrainean, am scris proiectul şi am avut apoi parte de două săptămâni de vacanţă impecabile, in Botoşani şi în Cernăuţi.
De dată mai recentă e Proiectul "Folclorul, liant sufletesc pentru nevăzătorii judeţului Botoşani", în care am reluat ideea din 2004 din Proiectul "Oraşul pas, cu pas", numai că în sens invers, excursiile culturale ce au avut în centrul lor "Taraful "Entuziaştii" - al Filialei Nevăzătorilor Botoşani - fiind pornite dinspre oraş spre sat. În proiect s-au implicat toţi cei de la filială; membrii tarafului au suferit, la propriu, dacă din motive obiective au mai lipsit câte-o duminică; în plus, ne-au însoţit mulţi nevăzători din Botoşani când ne-am dus la ţară, iar cei din judeţ, la care am ajuns, au fost realmente emoţionaţi de spectacolele tarafului, tot mai reuşite de la o săptămână la alta.
De ultimă oră e proiectul scris în această toamnă, cu care mi-am propus să câştig o finanţare Phare. Se numeşte "Genii fără frontiere" şi are în vedere o cercetare de tip jurnalistic, a celor din Ucraina în România şi viceversa, în localităţi care au dat naştere unui număr de cinci genii, în fiecare ţară. Vreau să încercăm să mergem la "rădăcina geniului", să aflăm de ce într-un loc anume s-a născut un om cu totul altfel decât semenii lui, cum a influenţat acest fapt comunităţile ce au venit după el, dacă s-au creat acolo nuclee de poezie, pictură sau muzică, ce mai înseamnă noţiunea de geniu pentru cei din zilele noastre şi multe altele. Finalul va fi dat de o carte cu concluziile cercetării, de filme realizate în cele 10 localităţi, work - shop-uri în care să dezbatem cele aflate şi multe altele. Vrem să scoatem la lumină latura umană a geniilor, să creăm personaje din comunităţile ce trăiesc pe pământul de factură ceva mai specială şi, foarte important, să generăm cursuri de jurnalism pe viu pentru 20 de tineri, 10 din România şi 10 din Ucraina. E un proiect ambiţios, dificil de materializat, dar cu un real potenţial de spectaculozitate. Dacă voi obţine finanţarea, intenţionez ca "Genii fără frontiere" să fie primul proiect ce mă are clar drept autor, dintr-o cât mai lungă serie.

marți, 1 decembrie 2009

Chef cu mici şi bere de Ziua României

Citesc pe Hotnews despre manifestaţii în marile oraşe ale ţării care par să semene cu ce s-a întâmplat în '89. Înclin să cred şi să spun că e de bine, dar aştept să văd ce se întâmplă mai departe! Până una-alta, am petrecut o după - amiază agreabilă, împreună cu doi câştigători ai Cupei "Unirii" la şah la nevăzători, Cezar Vieru şi Mitică Tiliban, cărora li s-au alăturat Sandu Surugiu (un concurent cu simţul umorului şi care nu e deloc rău de scârbă atunci când nu e învingător) şi soţia sa Angela. Ne-am dus la un restaurant undeva la "cucurigu" lângă Piaţa Mare, unde am mâncat mici, am băut bere şi ne-am hlinzit pe îndelete. M-am deconectat de-a binelea şi am realizat că e nevoie şi de astfel de momente. Nu prea dese, că intru în faliment existenţial, dar măcar din când. În altă ordine de idei, oare în Piaţa Revoluţiei de la Botoşani nu e nimeni?