luni, 26 aprilie 2010

Slalom între zâmbete şi sobrietate, la Târgul Meşteşugarilor, de pe Pietonalul Unirii




O elevă a Şcolii nr. 12 Botoşani, participantă la "Lecţia pentru toţi" - un posibil nou record mondial

O seara la stadion, împreună cu Angela. Fotografii, dl Jan Micu










miercuri, 21 aprilie 2010

Statutul femeii moderne

Ar fi multe de scris despre femeile capabile să se descurce singure, în aceste vremuri, numai că eu vreau acum să punctez doar un episod. După o perioadă de "strâns cureaua", mi-am cumpărat astăzi o centrală termică. Montatul rămâne prin iunie, după ce plătesc luna viitoare regularizarea la curent (ce-mi cauzează insomnii, după o iarnă imbecilă, în care m-am încălzit cu curent electric). Dar să revin la episodul cu cumpăratul. Grija mea cea mare a fost să am banii la mine pentru a III-a rată şi ultima, pe care o fixasem cu cei de la magazin, nu m-am gândit şi cum aduc "achiziţia" acasă. Vânzătoarea mi-a dat un puşti ce a cărat-o până la taxi şi i-am propus un bonus financiar, dacă vine până acasă s-o ducă la etaj. Mi-a explicat că n-are voie să plece de la magazin şi-atunci l-am întrebat pe taximetrist dacă mă ajută el, evident contracost. Răspunsul a fost categoric: nu! Deşi personajul era îmbrăcat în trening şi părea destul de vânjos. Asta este, m-am gândit că pescuiesc vreun vecin să mă ajute. Pauză, pe la ora aceea nu era nimeni în zonă... Şi-atunci, neavând de ales, am urcat eu "monstrul" până la etajul I. Mai exact 5 scări până la parter şi alte 17 până la mine la uşă. Sub nicio formă, cutia nu putea fi ridicată de la pământ, şi-atunci mi-am folosit cunoştinţele inginereşti, urcând-o pe colţuri şi schimbându-i mereu centrul de greutate. Nu trag nicio concluzie la episodul cu pricina, vă las să o faceţi singuri!

joi, 15 aprilie 2010

Primăvara vrajbei noastre

E o vreme destulă de urâtă afară, într-un anotimp ce doar cu numele e primăvară. Fiecare are micile sale nemulţumiri în astfel de vremuri, la care se adaugă întrebări fără răspuns - una de-a dreptul sienkiewicz-iană: "Quo Vadis?". Numai că în momentul în care scrutezi ce se întâmplă în jur, îţi trec toate temerile şi îndoielile şi ajungi să te consideri un privilegiat al sorţii.
Astăzi a fost o veritabilă "Joie neagră" la Botoşani. Nu a fost vorba de vreun crah bursier, ci de sinuciderea unui ofiţer de poliţie, Cristian Vieru, pe care-l cunoştean (am fost colegă cu soţia lui la "Integrata"). Mi-a făcut impresia, în puţinele dăţi când l-am întâlnit, a unui om foarte serios şi cam taciturn. Astăzi, până se vor şti mai multe, aflu că şi-a pus pistolul la tâmple, în propriul birou, şi s-a sinucis. Cât de tare, oare, trebuie să te-apese viaţa pe umeri ca să faci un astfel de gest?
Tot azi, vreo mie de oameni au mărşăluit prin oraş, scandând lozinci împotriva Guvernului. Deşi următoarea informaţie o ştiam mai demult, în aceeaşi zi am mai aflat detalii despre lefurile unor bugetari pe care îi cunosc, ce au scăzut, prin tăierea sporurilor, cu mai bine de 400 RON/lună.
Toate lucrurile astea te fac, volens - nolens, să te gândeşti la propria persoană. Nu am, în locurile unde muncesc, decât sporuri decente, pe care nu mi le-a tăiat nimeni. Nu trăiesc drame atât de mari încât să macin gânduri exagerat de negre, nu am datorii, nu stau în drum, aşa că e indicat să merg mai departe, fiindcă, mai mult ca sigur, "Primăvara vrajbei noastre" se va încheia cândva, iar în lumina soarelui, toate par altfel.

marți, 13 aprilie 2010

Monumente de unică folosinţă


În fiecare joi scriu pentru Monitorul o pagină de Remember. Evident, nu descopăr eu America, au făcut-o alţii înaintea mea, dar reuşesc, de aproape trei ani de zile, să găsesc mereu alte şi alte subiecte, a căror întindere e de-o pagină de ziar. Nici mai mult, nici mai puţin. Câteodată e simplu, sintetizez câte-un capitol de monografie şi caut fotografii potrivite. Alteori citesc o carte întreagă, pe care o „înghesui” în 6.000 de caractere de ziar.
Cu ceva vreme în urmă, o cunoştinţă mi-a sugerat să scriu, în pagina respectivă, despre monumentele istorice ale oraşului. Dar oarecum mai „pe viu”, nu doar din monografii. Mi s-a părut o idee bună şi mi-am propus să creionez, lunar, câte-o astfel de frescă. Am primit de la doamna Elena Florica Şuster pagina de Ararat în care scrisese despre bisericile armeneşti din Botoşani. Ulterior, m-am întâlnit cu directorul Direcţiei de cultură şi cu arhitectul Mihăilescu şi am discutat despre ce se mai întâmplă cu respectivele lăcaşuri de cult.
A mai trecut vreo lună până când i-a venit rândul şi subiectului respectiv. Constatând că nu am fotografii suficient de elocvente, m-am dus azi la prânz să iau câteva cadre. Fiind o zi frumoasă, cu lumină bună, m-am tot învârtit pe trotuare şi chiar prin mijlocul drumului, ca să prind un unghi fără cabluri de înaltă tensiune şi indicatoare auto... Grea misie... Ei bine, când eram mai prinsă de mai recenta mea pasiune cu fotografiatul, mă vede doamna Viorica Popa, persoană importantă în comunitatea armenilor.
Adică cum, ce fac acolo, nu ştiu că am nevoie de aprobare ca să fac fotografii? De unde, de pe trotuar?, întreb şi eu ca prostul... A nu, o scaldă ea, e vorba de interior... Şi dă-i, şi iscodeşte...Îi explic eu cum vine treaba cu „rememberurile” şi-mi dau seama că o plictisesc... Aaaa, s-a tot scris de asta, lumea ştie ce ţine de istorie... Îi mai explic că m-am documentat cum e şi cu prezentul şi sare ca friptă când îl citez pe arhitectul Mihăilescu, ce a spus că mai urmează finisajele interioare şi exterioare, partea dificilă cu consolidările fiind depăşită... Nu-i adevărat!, mai trebuie făcute trotuarele, mai trebuie puse nu ştiu ce jgheaburi... Mă uit la ea ca un extraterestru, încerc să-i explic că asta ţine tot de finisaje exterioare, dar îmi dau seama că vorbesc la pereţi.
Mă târâie prin jurul bisericii unde văd aproximativ nimic şi mă priveşte în tot timpul ăsta ca pe un infractor de drept comun, nefiind lămurită ce vreau de fapt. Când cineva se poartă urât, dau şi eu dovadă de aceeaşi „delicateţe”, aşa că formam un veritabil cuplu gen „şoarece şi pisică”.
Plec, călcată pe coadă peste măsură şi-ncep să-mi pun întrebări. Pentru ce a dat statul român, nu altcineva, o grămadă de bani pentru o biserică pe care nici cu lentila aparatului fotografic n-ai voie s-o atingi? Pentru că, Slavă Domnului, s-au dat din toate unghiurile şi toate direcţiile, inclusiv din Fondul de rezervă al Guvernului. Într-un timp în care noian de monumente româneşti sunt în crâncenă suferinţă. Pentru mâna de armeni care mai trăiesc în Botoşani, şi aceia duşmănindu-se unii pe alţii?
Aş înţelege o astfel de investiţie dacă ar fi o clădire inclusă în circuitul muzeistic, cultural şi cum vreţi să-i mai spuneţi. Dacă în biserica, fie ea şi nefinisată s-ar ţine lecţii despre istoria armenilor botoşăneni, la care să fie aduşi elevii din Botoşani, dacă ar exista un custode care le-ar vorbi turiştilor despre ce se întâmpla pe aceste meleaguri în secolul XIV, dacă un ghid i-ar plimba şi pe unii şi pe alţii în superbul cimitir armenesc de la marginea oraşului şi le-ar explica cine au fost cei ale căror monumente dăinuiesc, cu graţie, în timp... Dar aşa, e un fel de monument „de unică folosinţă”, ce pare, după comportamentul celor ce-l îngrijesc, un fel de proprietate privată. Atunci mă întreb, pentru ce dă statul român bani pentru el?

duminică, 11 aprilie 2010

Debut de excepţie al Studioului de teatru pentru tineret al Teatrului "Vasilache"




Am fost, în seara asta, unul dintre spectatorii ce au urmărit piesa „O zi din viaţa lui Robinson Crusoe”, după un text semnat Dan Cojocaru. Autorul nu mai e printre noi, dar în sală a fost fiica sa, invitată special pentru premieră. În invitaţia trimisă, directorul - adjunct al teatrului, Mihaela Nistorică vorbea despre teatrul ce “ne poate face să zâmbim şi să plângem, dar care ar trebui să ne facă şi să gândim sau să analizăm”. Ei bine, piesa pusă în scenă de actorii Teatrului “Vasilache” te determină, cu adevărat, să gândeşti şi să analizezi.
Acum, la jumătate de oră de la terminarea spectacolului - în regia artistică a lui Marius Rogojinschi şi scenografia lui Mihai Pastramagiu - încă îmi răsună în urechi aplauzele publicului. Îndelungi şi sincere, pentru că mi-a fost dat, nu o dată, să percep complezenţa celor care recompensează munca actorilor. Marius Rusu şi Florin Iftode au jucat senzaţional, de apreciat fiind şi prezenţa discretă a lui Valentin Ligi. Formând un cuplu ce amintea, fizic, de Stan şi Bran, Marius Rusu şi Florin Iftode au alternat, cu real talent, momentele de umor cu cele din zona tragicului, într-un spectacol abundent în simboluri. Imaginile din fundal au reuşit să dilueze dimensiunile clasice ale scenei, iar fondul muzical a conferit elegante tuşe melodice jocului actorilor.
În modesta mea opinie, poţi spune despre un spectacol că e cu adevărat bun dacă reuşeşte să te emoţioneze. Ei bine, pe mine m-a emoţionat şi m-a făcut să uit, pentru o oră şi ceva, de lumea de afară. Tot în prezentarea piesei, Marius Rogojinschi creiona imaginea unui Robinson Crusoe ce “renunţă să părăsească insula, pentru că are revelaţia unei lumi care s-a schimbat, revelaţia unei libertăţi aflate în interiorul fiinţei”. Poate că asta e adevărata libertate ce, odată obţinută, nu-ţi mai poate fi luată de nimeni.