Farmecul începutului de drum în teatrul botoşănean
* Săptămâna aceasta, Teatrul „Mihai Eminescu” celebrează jumătate de secol de viaţă * Ioan Apostoliu, actor al teatrului botoşănean, sărbătoreşte tot în această toamnă 50 de ani de când a păşit pe poarta instituţiei de cultură, unde a rămas până astăzi *
În aceste vremuri, mai nimeni nu se gândeşte că va ieşi la pensie de unde-şi duce traiul profesional, stabilitatea fiind un atribut al perioadei comuniste, când te adunau inclusiv de pe drumuri şi te obligau să munceşti. Mai mult, a-ţi imagina că vei fi legat de un loc de muncă „cale” de 50 de ani e pură utopie, în trecutul nu foarte îndepărtat aşa ceva fiind perfect posibil.
Ioan Apostoliu, actor al Teatrului „Mihai Eminescu” din Botoşani, a împlinit în luna septembrie jumătate de secol de când i-a spus „Da” teatrului botoşănean, instituţie de cultură cu care a împărţit „şi bune şi rele” ani îndelungaţi. Deşi de mic copil şi până la liceu i-a plăcut să fie „saltimbanc”, a urmat totuşi cursurile Facultăţii de Agronomie. Până la urmă, „dragostea dintâi” a fost mai puternică şi în 1958 s-a angajat la Teatrul „Mihai Eminescu”. „Mulţi ani am fost cu dispensă de studii, aşa cum erau mulţi alţii, abia în ’89 devenind actor cu „patalama” la mână”, îşi aminteşte „Nea Jan”, cum îi spun colegii.
Bombardat şi nu prea
Monografiile vorbesc despre începuturi mult mai îndepărtate ale mişcării teatrale pe aceste meleaguri, cea scrisă de Ştefan Ciubotaru amintind faptul că „primele spectacole teatrale din Botoşani au fost puse în scenă în 1838 mulţumită directorului Şcolii Publice de Băieţi, Nicolini şi a actorului şi scriitorului Costache Caragiale, venit de la Iaşi. Spectacolele date împreună cu artişti locali s-au jucat în localul şcolii publice din curtea Bisericii „Sf. Dumitru”, ce avea opt camere, dintre care una mai mare” („Monografia oraşului Botoşani”). Interlocutorul nostru povesteşte, la rândul lui, ce se întâmpla pe vremea când era copil, spre mijloc de secol XX: „Nemţii au avut mai întâi comandamentul la teatru, apoi în Şcoala de pe Marchian. În aprilie 1944, când avioanele germane au bombardat oraşul, a căzut şi o bombă în podul teatrului, care era plin de saci de nisip. Bomba a rămas în pod, în dreptul fosei şi a fisurat o bârnă. Au venit apoi specialiştii să dea bomba jos şi abia atunci a fost dezastrul. În ’56 au început consolidarea şi în 1958 Teatrul „Mihai Eminescu” a repornit la drum. Înainte, arăta ca teatrul din Iaşi”, rememorează Jan Apostoliu.
„Mână, birjar”
La terminarea războiului, în teatru rulau filme. După consolidare, atmosfera s-a schimbat subit: „Primul spectacol jucat la Teatrul „Eminescu” a fost „Mielul turbat”, piesă scrisă de Aurel Baranga. Jucam şi eu. Eram muncitor în fabrică. Cei ce veneau la spectacole se îmbrăcau frumos, ca în anii ’20 la Paris. Bărbaţii obligatoriu la costum, iar femeile cu pălării. Erau mulţi evrei, care veneau cu birjele, ce-i luau de-acasă. În acea vreme nu erau scările din faţă şi trăsurile trăgeau în intrândul din faţa intrării principale a teatrului. În Centrul Vechi erau două birjării, unde era „Macul Roşu” şi unde întoarce tramvaiul”, povesteşte interlocutorul nostru.
„Relache”
Evident, viaţa în teatru înseamnă multă muncă, dar şi distracţie. „Şi la începuturi era moda cu afişele, prin care se anunţau spectacolele. În Centrul Vechi, unde era loc de promenadă, se lipeau afişe cu programul pe întreaga săptămână. Joi, sâmbătă şi duminică era spectacol (duminică şi matineu), iar vineri, ca şi acum, concert. În restul săptămânii era trecut „relache”. Câte unii se opreau să citească şi spuneau, ferm convinşi că au făcut alegerea corectă: „La „relache” ăsta mergem, că dacă se joacă atâtea zile, înseamnă că e un spectacol bun”. Şi pronunţau aşa cum se scrie! Pe-atunci, cei ce veneau la teatru făceau parte din clasa de mijloc, care exista cu adevărat în acei ani. Industria era la începuturi, din moment ce în oraş era o moară, oloierniţa şi „Uzinele Textila”!”
Absolvenţi veniţi cu spectacole „la gata”
În amintirile lui Jean Apostoliu, un an cu o atmosferă frumoasă de-a binelea a fost 1959: „Atunci a venit la Botoşani întreaga promoţie de la Institut: Margareta Pogonat, Ion Dichiseanu, Adela Mărculescu, Smaranda Manoliu, Cornel Revent, Sergiu Tudose, Stelian Preda. Era clasa lui Ion Şahighian. Au venit cu toate piesele de la Cassandra (sala Institutului de teatru bucureştean). Noi a trebui să cumpărăm doar decorul pentru cele patru spectacole. Cu „Ziariştii” lui Alexandru Mirodan am luat şi primul premiu de stat! Alt spectacol cu care mai veniseră era „O noapte furtunoasă”. Îmi mai amintesc că pe-atunci se practica o metodă „nemţească”, atunci când se monta un spectacol. Se făcea un deviz la început şi rămânea bătut în cuie, „tehnică” ce nu se mai respectă în zilele noastre”. În anii de început, actorii stăteau în gazdă la Botoşani. „De la Sfatul Popular îi trimiteau în gazdă în case ţărăneşti. Dichiseanu în amintesc că stătea pe lângă Biserica „Sf. Nicolae”, în timp ce Adela Mărculescu optase pentru „Hotel Lux”, din Centrul vechi. După anii ’70, le dădea repartiţie la bloc. Mulţi luau repartiţiile, vindeau apartamentele rapid şi plecau de unde-au venit”.
Piliuţă, pictor - scenograf la teatru!
Un lucru mai puţin cunoscut e că primul pictor – scenograf al Teatrului „Mihai Eminescu” a fost celebrul pictor Constantin Piliuţă. „A fost la teatru doar în 1958 şi 1959.
Îmi aduc aminte că primele practicabile comandate de Piliuţă au fost făcute cu furnir, veritabilă catastrofă! De fapt, erau multe lucruri care nu se ştiau în anii de început. Când se vorbea de „pantaloni” pentru scenă, cei ce trebuiau să-i croiască se gândeau la pantaloni de-adevăratelea. Nu existau nici şcoli pentru cei ce trebuiau să facă peruci, de exemplu. Soluţia era să fie trimişi la alte teatre, ca să înveţe cum se face aşa ceva. Sufleorii, care sunt „memoria artiştilor”, se formau la „şcoala vieţii”. Important era să aibă dicţie bună”, declamă Jan Apostoliu.
„Viza E” şi autofinanţarea
Înainte vreme, nici un spectacol nu ajungea să fie văzut de public dacă nu era agreat de cei de la „Propagandă”. „Veneau la vizionare şi dacă nu le plăcea ce vedeau, anulau spectacolul. Peste tot era aşa. Mulţi aveau pregătire „telectuală”. Dacă primeam „Viza E”, mergeam mai departe. Mă tem că dacă ar mai fi trecut câţiva ani fără să vină Revoluţia, teatrele ar fi ajuns să se desfiinţeze. Ajunsesem să facem sicrie la tâmplărie şi costume la croitorie, autofinanţarea fiind în mare vogă. Erau foarte puţin absolvenţi, mulţi se pensionau şi desfiinţarea ar fi venit aproape de la sine”, e convins interlocutorul nostru.
O mare familie
Mulţi văd în actori semeni ce ţin de o castă aparte. Într-un oraş mic, cel puţin, Jan Apostoliu consideră că lucrurile stau altfel. „Întotdeauna am avut relaţii normale cu oamenii din oraş. Iar în teatru, suntem o adevărată familie. De multe ori, în deplasare, mâncăm din acelaşi castronaş... Că tot veni vorba de deplasare, o dată ni s-a stricat autobuzul şi ne-au dat două microbuze. Cu unul trebuiau să plece tehnicienii şi cu al doilea, actorii. La destinaţie, la apel, Stelian Preda - directorul, constată că un actor lipseşte. Disperat, se întoarce la teatru şi îl întreabă pe portar cu ce a plecat actorul în discuţie. La care interpelatul răspunde, senin: „Cu două sacoşe”... De fapt, plecase în microbuzul cu tehnicienii... Probabil, şi cu două sacoşe după el...
Întâmplări hazlii
Dar câte nu se întâmplau în deplasări.. „O dată, ajunsesem într-un cămin cultural din Dobrogea. Sala era arhiplină, iar directorul lipsea. Jucam deja, mai erau vreo 10 minute din spectacol, iar operatorul din sală continua să vândă bilete. L-am atenţionat că îndată ajungem la final, dar nu a părut impresionant, spunându-ne: „Rulaţi, rulaţi!”. Altă dată eram într-un turneu în Oaş. Ne-au chemat la o nuntă, unde văzând că Olga Delia Mateescu, care era cu noi, avea rezerve, i-au spus neaoş: „Măi muiere, sări în sus, că jos vii singură!”. Cutremurul din 1974 ne-a prins la Piteşti, la hotel. Avusesem înainte o operaţie la un picior şi mergeam mai greu. Când am realizat că e cutremur, m-am băgat în tocul uşii. Colegii treceau alergând pe lângă mine şi ţipau: „Luaţi-l pe Jan, că-i şchiop!”. Până la urmă am ajuns în stradă, unde era şi un revizor contabil, profund nedumerit: „La cutremurul din ’40 eram beat. Acum sunt tot beat. Cum e, dom’le, cu cutremurele astea?”, îşi aminteşte, amuzat, Jan Apostoliu.
În aceste vremuri, mai nimeni nu se gândeşte că va ieşi la pensie de unde-şi duce traiul profesional, stabilitatea fiind un atribut al perioadei comuniste, când te adunau inclusiv de pe drumuri şi te obligau să munceşti. Mai mult, a-ţi imagina că vei fi legat de un loc de muncă „cale” de 50 de ani e pură utopie, în trecutul nu foarte îndepărtat aşa ceva fiind perfect posibil.
Ioan Apostoliu, actor al Teatrului „Mihai Eminescu” din Botoşani, a împlinit în luna septembrie jumătate de secol de când i-a spus „Da” teatrului botoşănean, instituţie de cultură cu care a împărţit „şi bune şi rele” ani îndelungaţi. Deşi de mic copil şi până la liceu i-a plăcut să fie „saltimbanc”, a urmat totuşi cursurile Facultăţii de Agronomie. Până la urmă, „dragostea dintâi” a fost mai puternică şi în 1958 s-a angajat la Teatrul „Mihai Eminescu”. „Mulţi ani am fost cu dispensă de studii, aşa cum erau mulţi alţii, abia în ’89 devenind actor cu „patalama” la mână”, îşi aminteşte „Nea Jan”, cum îi spun colegii.
Bombardat şi nu prea
Monografiile vorbesc despre începuturi mult mai îndepărtate ale mişcării teatrale pe aceste meleaguri, cea scrisă de Ştefan Ciubotaru amintind faptul că „primele spectacole teatrale din Botoşani au fost puse în scenă în 1838 mulţumită directorului Şcolii Publice de Băieţi, Nicolini şi a actorului şi scriitorului Costache Caragiale, venit de la Iaşi. Spectacolele date împreună cu artişti locali s-au jucat în localul şcolii publice din curtea Bisericii „Sf. Dumitru”, ce avea opt camere, dintre care una mai mare” („Monografia oraşului Botoşani”). Interlocutorul nostru povesteşte, la rândul lui, ce se întâmpla pe vremea când era copil, spre mijloc de secol XX: „Nemţii au avut mai întâi comandamentul la teatru, apoi în Şcoala de pe Marchian. În aprilie 1944, când avioanele germane au bombardat oraşul, a căzut şi o bombă în podul teatrului, care era plin de saci de nisip. Bomba a rămas în pod, în dreptul fosei şi a fisurat o bârnă. Au venit apoi specialiştii să dea bomba jos şi abia atunci a fost dezastrul. În ’56 au început consolidarea şi în 1958 Teatrul „Mihai Eminescu” a repornit la drum. Înainte, arăta ca teatrul din Iaşi”, rememorează Jan Apostoliu.
„Mână, birjar”
La terminarea războiului, în teatru rulau filme. După consolidare, atmosfera s-a schimbat subit: „Primul spectacol jucat la Teatrul „Eminescu” a fost „Mielul turbat”, piesă scrisă de Aurel Baranga. Jucam şi eu. Eram muncitor în fabrică. Cei ce veneau la spectacole se îmbrăcau frumos, ca în anii ’20 la Paris. Bărbaţii obligatoriu la costum, iar femeile cu pălării. Erau mulţi evrei, care veneau cu birjele, ce-i luau de-acasă. În acea vreme nu erau scările din faţă şi trăsurile trăgeau în intrândul din faţa intrării principale a teatrului. În Centrul Vechi erau două birjării, unde era „Macul Roşu” şi unde întoarce tramvaiul”, povesteşte interlocutorul nostru.
„Relache”
Evident, viaţa în teatru înseamnă multă muncă, dar şi distracţie. „Şi la începuturi era moda cu afişele, prin care se anunţau spectacolele. În Centrul Vechi, unde era loc de promenadă, se lipeau afişe cu programul pe întreaga săptămână. Joi, sâmbătă şi duminică era spectacol (duminică şi matineu), iar vineri, ca şi acum, concert. În restul săptămânii era trecut „relache”. Câte unii se opreau să citească şi spuneau, ferm convinşi că au făcut alegerea corectă: „La „relache” ăsta mergem, că dacă se joacă atâtea zile, înseamnă că e un spectacol bun”. Şi pronunţau aşa cum se scrie! Pe-atunci, cei ce veneau la teatru făceau parte din clasa de mijloc, care exista cu adevărat în acei ani. Industria era la începuturi, din moment ce în oraş era o moară, oloierniţa şi „Uzinele Textila”!”
Absolvenţi veniţi cu spectacole „la gata”
În amintirile lui Jean Apostoliu, un an cu o atmosferă frumoasă de-a binelea a fost 1959: „Atunci a venit la Botoşani întreaga promoţie de la Institut: Margareta Pogonat, Ion Dichiseanu, Adela Mărculescu, Smaranda Manoliu, Cornel Revent, Sergiu Tudose, Stelian Preda. Era clasa lui Ion Şahighian. Au venit cu toate piesele de la Cassandra (sala Institutului de teatru bucureştean). Noi a trebui să cumpărăm doar decorul pentru cele patru spectacole. Cu „Ziariştii” lui Alexandru Mirodan am luat şi primul premiu de stat! Alt spectacol cu care mai veniseră era „O noapte furtunoasă”. Îmi mai amintesc că pe-atunci se practica o metodă „nemţească”, atunci când se monta un spectacol. Se făcea un deviz la început şi rămânea bătut în cuie, „tehnică” ce nu se mai respectă în zilele noastre”. În anii de început, actorii stăteau în gazdă la Botoşani. „De la Sfatul Popular îi trimiteau în gazdă în case ţărăneşti. Dichiseanu în amintesc că stătea pe lângă Biserica „Sf. Nicolae”, în timp ce Adela Mărculescu optase pentru „Hotel Lux”, din Centrul vechi. După anii ’70, le dădea repartiţie la bloc. Mulţi luau repartiţiile, vindeau apartamentele rapid şi plecau de unde-au venit”.
Piliuţă, pictor - scenograf la teatru!
Un lucru mai puţin cunoscut e că primul pictor – scenograf al Teatrului „Mihai Eminescu” a fost celebrul pictor Constantin Piliuţă. „A fost la teatru doar în 1958 şi 1959.
Îmi aduc aminte că primele practicabile comandate de Piliuţă au fost făcute cu furnir, veritabilă catastrofă! De fapt, erau multe lucruri care nu se ştiau în anii de început. Când se vorbea de „pantaloni” pentru scenă, cei ce trebuiau să-i croiască se gândeau la pantaloni de-adevăratelea. Nu existau nici şcoli pentru cei ce trebuiau să facă peruci, de exemplu. Soluţia era să fie trimişi la alte teatre, ca să înveţe cum se face aşa ceva. Sufleorii, care sunt „memoria artiştilor”, se formau la „şcoala vieţii”. Important era să aibă dicţie bună”, declamă Jan Apostoliu.
„Viza E” şi autofinanţarea
Înainte vreme, nici un spectacol nu ajungea să fie văzut de public dacă nu era agreat de cei de la „Propagandă”. „Veneau la vizionare şi dacă nu le plăcea ce vedeau, anulau spectacolul. Peste tot era aşa. Mulţi aveau pregătire „telectuală”. Dacă primeam „Viza E”, mergeam mai departe. Mă tem că dacă ar mai fi trecut câţiva ani fără să vină Revoluţia, teatrele ar fi ajuns să se desfiinţeze. Ajunsesem să facem sicrie la tâmplărie şi costume la croitorie, autofinanţarea fiind în mare vogă. Erau foarte puţin absolvenţi, mulţi se pensionau şi desfiinţarea ar fi venit aproape de la sine”, e convins interlocutorul nostru.
O mare familie
Mulţi văd în actori semeni ce ţin de o castă aparte. Într-un oraş mic, cel puţin, Jan Apostoliu consideră că lucrurile stau altfel. „Întotdeauna am avut relaţii normale cu oamenii din oraş. Iar în teatru, suntem o adevărată familie. De multe ori, în deplasare, mâncăm din acelaşi castronaş... Că tot veni vorba de deplasare, o dată ni s-a stricat autobuzul şi ne-au dat două microbuze. Cu unul trebuiau să plece tehnicienii şi cu al doilea, actorii. La destinaţie, la apel, Stelian Preda - directorul, constată că un actor lipseşte. Disperat, se întoarce la teatru şi îl întreabă pe portar cu ce a plecat actorul în discuţie. La care interpelatul răspunde, senin: „Cu două sacoşe”... De fapt, plecase în microbuzul cu tehnicienii... Probabil, şi cu două sacoşe după el...
Întâmplări hazlii
Dar câte nu se întâmplau în deplasări.. „O dată, ajunsesem într-un cămin cultural din Dobrogea. Sala era arhiplină, iar directorul lipsea. Jucam deja, mai erau vreo 10 minute din spectacol, iar operatorul din sală continua să vândă bilete. L-am atenţionat că îndată ajungem la final, dar nu a părut impresionant, spunându-ne: „Rulaţi, rulaţi!”. Altă dată eram într-un turneu în Oaş. Ne-au chemat la o nuntă, unde văzând că Olga Delia Mateescu, care era cu noi, avea rezerve, i-au spus neaoş: „Măi muiere, sări în sus, că jos vii singură!”. Cutremurul din 1974 ne-a prins la Piteşti, la hotel. Avusesem înainte o operaţie la un picior şi mergeam mai greu. Când am realizat că e cutremur, m-am băgat în tocul uşii. Colegii treceau alergând pe lângă mine şi ţipau: „Luaţi-l pe Jan, că-i şchiop!”. Până la urmă am ajuns în stradă, unde era şi un revizor contabil, profund nedumerit: „La cutremurul din ’40 eram beat. Acum sunt tot beat. Cum e, dom’le, cu cutremurele astea?”, îşi aminteşte, amuzat, Jan Apostoliu.
Comentarii