Gânduri... din Botoșani

Orice gospodină ştie că într-un borş se pun mult mai multe ingrediente, numai că eu m-am convins cu proprii ochi că există şi excepţii de la regulă. Cred că era prin 1988. Lucram la Câmpina, într-o secţie de cauciucare, unde eram, claie peste grămadă, opt stagiari. Botoşănenii au dus-o bine şi în vremea aceea, dar în Sud era o calicie alimentară crâncenă (excepţie făceau Bucureştiul, unde "familia domnitoare" trebuia să aibă linişte...). În alimentare nu mai găseai nici măcar conserve de peşte... Salvarea pentru cei ce eram veniţi de peste mări şi ţări era cantina întreprinderii, unde cu 9 lei mâncai trei feluri, primele două cu carne şi un desert... Dar aveam şi două colege care locuiau în Ploieşti şi care făceau naveta. Ei bine, ele nu mâncau la cantină şi-şi aduceau zilnic, "pachet de-acasă". Nu uit nici azi ce-a adus Berta într-o zi la slujbă. Un borcan de 800 de grame de borş de leuştean proaspăt, în care erau câteva frunze de plantă fierte şi vreo 10 boabe de

Lucram, cu ani buni în urmă, la Integrata. Cineva, care citea mica publicitate din unicul ziar local al vremii găseşte, la un moment dat, un anunţ despre un dornean care vindea trei tone de fân. Mi s-a luminat toată faţa: „Vatra Dornei! Fân!”. Colegele s-au uitat la mine ca la o neteafără, pentru că nu înţelegeau ce mă putea emoţiona la un anunţ atât de anodin. Numai că ele nu aveau amintirile mele. Nu copilăriseră într-un sătuc de munte la poalele Călimanilor, nu departe de Vatra Dornei. Unde făcutul fânului, ca şi strânsul cartofilor, toamna, erau adevărate ritualuri, la care participa toată lumea. Aveam grebla mea, la fel de mare ca mine şi nările pline de miros de fân. Am rămas şi azi cu regretul că bunica nu mă lăsa să urc pe claie, la clădit, şi să-mi dau drumul pe druci, în final. Asta este, nu le poţi avea pe toate... Dar episodul cu fânul venea ceva mai târziu, pentru că începuturile de vacanţă era unele în care iarba îţi ajungea la genunchi, iar florile de munte erau cele mai