joi, 13 martie 2008

Fluturele negru (5) - poveste pentru blogul lui Zeffy

Lucram, cu ani buni în urmă, la Integrata. Cineva, care citea mica publicitate din unicul ziar local al vremii găseşte, la un moment dat, un anunţ despre un dornean care vindea trei tone de fân. Mi s-a luminat toată faţa: „Vatra Dornei! Fân!”. Colegele s-au uitat la mine ca la o neteafără, pentru că nu înţelegeau ce mă putea emoţiona la un anunţ atât de anodin. Numai că ele nu aveau amintirile mele. Nu copilăriseră într-un sătuc de munte la poalele Călimanilor, nu departe de Vatra Dornei. Unde făcutul fânului, ca şi strânsul cartofilor, toamna, erau adevărate ritualuri, la care participa toată lumea. Aveam grebla mea, la fel de mare ca mine şi nările pline de miros de fân. Am rămas şi azi cu regretul că bunica nu mă lăsa să urc pe claie, la clădit, şi să-mi dau drumul pe druci, în final. Asta este, nu le poţi avea pe toate... Dar episodul cu fânul venea ceva mai târziu, pentru că începuturile de vacanţă era unele în care iarba îţi ajungea la genunchi, iar florile de munte erau cele mai frumoase din lume. Ţin minte unele mici, ca nişte steluţe, de un albastru mai frumos ca al Voroneţului, care nu ştiu nici azi cum se cheamă... Printre ele, zburau fluturi ca-n poveste. Unii cu roşu şi negru pe aripi, alţii cu alb şi albastru. Era mult soare, oameni buni şi primitori, flori rare şi fluturi viu coloraţi. N-am văzut nici un fluture negru, pentru că nu l-ar fi acceptat nimeni pe tărâmul uitat de timp... Or fi pe alte meleaguri, unde şi oamenii sunt altfel...

Niciun comentariu: