Ţi se întâmplă de multe ori să îţi doreşti un lucru şi să
trăieşti cu convingerea fermă că nu-l vei obţine niciodată. Şi, de multe ori,
chiar aşa se şi întâmplă! Mult mai rar, dorinţele în care nu crezi cine ştie ce
ajung să se materializeze şi să trăieşti, fie şi fracţiuni de timp, un vis devenit
realitate. Cu ani buni în urmă, îi priveam cu jind, la televizor, pe cei ce
abandonau căldura propriile case şi mesele tixite de bunătăţi pentru a
întâmpina, Noul An, în frig şi alături de sumedenie de necunoscuţi. Totul părea
ireal, de-a dreptul, pentru că era un soi de bucurie pe care n-o înţelegeam,
atât timp cât regulile noastre vorbeau despre acele ceasornicului ce se mişcau,
implacabil, pe ecranul televizorului, spre 12 noaptea, despre discursurile –
şablon şi despre şampania a cărui dop spărgea – pentru a nu ştiu câta oară –
lustra din sufragerie. Între timp, s-au mai zvârcolit vremurile şi am început
să deprindem, cătinel, gustul Revelionului în aer liber. Şi nu mă refer la cel
în care administraţiile se dau peste cap, împreună cu sponsorii, şi organizează
spectacole cu formaţii „în carne şi oase”, alternative mai mult decât viabile
la programul de la televizor şi care scot oamenii din case, fără doar şi poate.
De această dată, am în vedere ce se petrece, tot de ani buni, într-un orăşel de
munte, care pentru mine înseamnă acasă. Date fiind posibilităţile financiare
înghesuite, nimeni nu-şi bate capul să concerteze, pe acele meleaguri. Singurul
efort constant al Primăriei e înspre luminarea văzduhului la miez de noapte,
artificiile fiind lansate în cadenţa bătăilor unei veritabile „inimi a
oraşului”. Aşa percep eu, cel puţin, noaptea de Anul Nou, când - cu jumătate de
oră înainte de miezul nopţii - casele humorenilor se golesc, rând pe rând,
oamenii îndreptându-se, cu miile, spre piaţa oraşului. Nu cântă nimeni pe
scenă, nu li se spun discursuri, dar nimeni nu mai are stare, în prag de Nou
An. Te întâlneşti pe străzile transformate în artere ale „inimii” de care
vorbeam cu oameni de toate vârstele. Cei mai tineri desfac şampaniile pe care
le transformă în mini – arteziene, răstimp în care restul generaţiilor îşi
bucură privirile admirând cerul luminat ca în miez de zi, mai ferindu-se, în
răstimpuri, de petarde. Necunoscuţi se sărută, ciocnesc pahare de şampanie
şi-şi urează un an mai bun decât cel ce s-a încheiat. Încetul cu încetul, cerul
îşi trage obloanele şi întunericul se înstăpâneşte. Prilej numai bun pentru
locuitorii micului oraş ca să se întoarcă pe la casele lor, prin fumul gros de
petarde, comentând, în surdină: „ai auzit de minunea din Asia, de copilul
salvat când nu se mai aştepta nimeni, de faptul că şi ai noştri au trimis
ajutoare…”(Carmen Moraru, "1989 n-a existat", Editura Caromi)
Comentarii