luni, 19 decembrie 2011

Inima oraşului

Ţi se întâmplă de multe ori să îţi doreşti un lucru şi să trăieşti cu convingerea fermă că nu-l vei obţine niciodată. Şi, de multe ori, chiar aşa se şi întâmplă! Mult mai rar, dorinţele în care nu crezi cine ştie ce ajung să se materializeze şi să trăieşti, fie şi fracţiuni de timp, un vis devenit realitate. Cu ani buni în urmă, îi priveam cu jind, la televizor, pe cei ce abandonau căldura propriile case şi mesele tixite de bunătăţi pentru a întâmpina, Noul An, în frig şi alături de sumedenie de necunoscuţi. Totul părea ireal, de-a dreptul, pentru că era un soi de bucurie pe care n-o înţelegeam, atât timp cât regulile noastre vorbeau despre acele ceasornicului ce se mişcau, implacabil, pe ecranul televizorului, spre 12 noaptea, despre discursurile – şablon şi despre şampania a cărui dop spărgea – pentru a nu ştiu câta oară – lustra din sufragerie. Între timp, s-au mai zvârcolit vremurile şi am început să deprindem, cătinel, gustul Revelionului în aer liber. Şi nu mă refer la cel în care administraţiile se dau peste cap, împreună cu sponsorii, şi organizează spectacole cu formaţii „în carne şi oase”, alternative mai mult decât viabile la programul de la televizor şi care scot oamenii din case, fără doar şi poate. De această dată, am în vedere ce se petrece, tot de ani buni, într-un orăşel de munte, care pentru mine înseamnă acasă. Date fiind posibilităţile financiare înghesuite, nimeni nu-şi bate capul să concerteze, pe acele meleaguri. Singurul efort constant al Primăriei e înspre luminarea văzduhului la miez de noapte, artificiile fiind lansate în cadenţa bătăilor unei veritabile „inimi a oraşului”. Aşa percep eu, cel puţin, noaptea de Anul Nou, când - cu jumătate de oră înainte de miezul nopţii - casele humorenilor se golesc, rând pe rând, oamenii îndreptându-se, cu miile, spre piaţa oraşului. Nu cântă nimeni pe scenă, nu li se spun discursuri, dar nimeni nu mai are stare, în prag de Nou An. Te întâlneşti pe străzile transformate în artere ale „inimii” de care vorbeam cu oameni de toate vârstele. Cei mai tineri desfac şampaniile pe care le transformă în mini – arteziene, răstimp în care restul generaţiilor îşi bucură privirile admirând cerul luminat ca în miez de zi, mai ferindu-se, în răstimpuri, de petarde. Necunoscuţi se sărută, ciocnesc pahare de şampanie şi-şi urează un an mai bun decât cel ce s-a încheiat. Încetul cu încetul, cerul îşi trage obloanele şi întunericul se înstăpâneşte. Prilej numai bun pentru locuitorii micului oraş ca să se întoarcă pe la casele lor, prin fumul gros de petarde, comentând, în surdină: „ai auzit de minunea din Asia, de copilul salvat când nu se mai aştepta nimeni, de faptul că şi ai noştri au trimis ajutoare…”(Carmen Moraru, "1989 n-a existat", Editura Caromi)

Niciun comentariu: