Cine plăteşte pentru toate astea?...

Foto: www.adevarul.ro

Când nu am mare lucru de făcut, îmi revine în minte o întrebare pe care i-o puneam mamei pe vremea când eram copil: de ce scaunului, atunci când i s-a pus numele, i s-a zis scaun, copacului – copac, iar gardului – gard? În loc să-mi răspundă, mama se uita la mine ca la un extraterestru, temându-se, probabil, de următoarea dilemă existenţială care-mi va măcina existenţa de copil. Adevărul e că nici astăzi nu-mi e clar de ce fiecare lucru poartă numele pe care-l poartă şi de ce copacul n-a fost botezat ciorbă sau roata căruţă!

Uitându-mă în jur, constat că mintea copiilor de azi e la fel de spontană şi că replicile lor nu sunt toate trăsnite, ca la emisiunea lui Ianţu, ci multe de o profunzime care te lasă fără grai. Cum poţi comenta o remarcă de genul: „aş vrea să beau toată marea şi s-o vărs acasă, într-un lac”, spusă pe litoral de o fetiţă de nouă ani, din Flămânzi? Simplu, n-o comentezi în nici un fel şi-ţi macini, pe tăcute, invidia că nu ţi-a trecut ţie prin cap aşa ceva.

Ce să mai spun de replicile unui alt copil de nouă ani, de această dată din Santa Mare? La prima vedere, un copil ca mulţi alţii, slăbuţă, nu prea înaltă şi care probabil se hrăneşte cu aer, pentru că mâncarea obişnuită n-o tentează, câtuşi de puţin. Asta pe de-o parte, pentru că de fiecare dată când deschidea gura, mă făcea s-o privesc lung, cu o doză consistentă de uluire.

Auzind, în Centrul Vechi, o rromă ce ţipa de zor la un puradel, copilul a concluzionat, rapid, că „la ei e mai frumos, pentru că nu se ţipă nimeni!” Schimbând spaţiul altor timpuri cu unul al noului mileniu, păşind, mai exact, prin faţa Liceului de artă, aceeaşi fetiţă a remarcat că ei sunt mult mai cuminţi decât citadinii, grijile vieţii la ţară maturizându-i înainte de vreme. Asistând, zilnic, la conversaţiile îngrijorate ale părinţilor, în care trebuie să fie foarte mult „nu-i”, aceeaşi Alexandra a privit lung bucatele aşternute pe masa restaurantului unde au ajuns la prânz şi a întrebat, neaoş: „cine plăteşte pentru toate astea?”. I-am răspuns, la fel de scurt: „Guvernul Marii Britanii”, pentru că de acolo veneau banii pentru excursia copiilor. Şi m-am gândit, în acelaşi timp, că un copil de la oraş nu s-ar fi chinuit cu o astfel de dilemă, care e mai mult apanajul maturilor.

Un lucru e cert. Departe de civilizaţia oraşelor, ni se maturizează copiii înainte de vreme, sar peste copilărie şi ajung oameni în toată firea, adesea lipsiţi de orice mulţumire sufletească. Poate că ar trebui să-i oprească, totuşi, cineva, în timpul vârstei lor, pe care e la fel de cert că nu-l vor mai regăsi, odată irosit.(Carmen Moraru, "1989 n-a existat", Editura Caromi)