Lungul drum de la incertitudini la clipe de graţie
 |
| Fotografia mea preferata |
Aşa a fost şi cu
Dragobetele de anul acesta… Pentru mine era un moment important, se împlineau
10 ani de la prima manifestare importantă de care m-am ocupat în urbea asta, pe
care am descris-o aici http://rememberbotosani.blogspot.com/2012/02/24-februarie-2002-prima-sarbatoare-de_13.html Aşa că am creionat un scenariu, la care am
adăugat din mers idei marca „Marcel Culincă” – secretar al Filialei
Nevăzătorilor Botoşani. L-am rugat pe Sandu Surugiu să-mi aducă CD-uri cu
muzică interbelică, în special Zavaidoc şi Moscopol şi am început
preparativele. Nu mi-am imaginat că va fi atât de greu să găsesc obiecte în
formă de inimă, pentru o tombolă asortată cu momentul… Până la urmă, salvarea
au constituit-o coşuri de pâine, tăvi pentru tarte, cutii cu trandafiri
parfumaţi din săpun, căni cu inimioare şi altele în ton.
Se pare că nu stau grozav
cu puterea de convingere, pentru că nu au ajuns prea mulţi vineri, la vremea
amiezii, la filială. Dar, îndrăznesc să cred că acei ce au venit vor păstra la
suflet primul Dragobete organizat pentru ei şi cu ei. Şi debutul a fost oarecum
cu stângul, preşedintele filialei, Tudorel Tupiluş, rostind nu chiar cu inima
deschisă discursul despre cât e de important ca oamenii să ţină unii cu alţii
la scurtă vreme după ce aflase că în familia unor cunoscuţi situaţia era în
pioneze.
Dar „ne-am adunat”
afectiv şi am mers mai departe. Eu am spus câte ceva despre Dragobete, Marcel
Culincă a recitat, artistic şi cu umor, poezii de Coşbuc - primite cu aplauze
de cei prezenţi – după care am „predat ştafeta” lui Mihăiţă Enache şi Ioanei
Frăsinescu, veniţi împreună cu Ioana Matfeev şi mama micului artist. Mi-au mers
la suflet aplauzele cu care au fost răsplătiţi copiii, la una din melodiile cântate
de Mihăiţă încercând să ascund că aveam lacrimi în ochi de emoţie.
Ne-am distrat cu tombola
al cărui „premiu cel mare” – o inimă plină cu zeci de trandafiraşi din săpun –
a fost „adjudecată” de Viorel Onofrei. Rarisim e fost momentul cu tragerea la sorţi,
prin care s-au stabilit perechi ad-hoc. Domnii, indiferent de vârstă, trebuiau
să le facă declaraţii doamnelor alese de sorţi şi, în final, să le sărute.
Mihai Enache tot apela la mama sa, ca să-l scoată din încurcătură, domnul Micu
avea – la anii săi – emoţiile unui adolescent de 18 ani – când s-a trezit în
faţa unei doamne pe care o vedea pentru prima dată, iar colegul meu Costică
Surugiu îşi declama speach-ul ţinând-o de mână pe Ana Aniculăesei. De toată
frumuseţea sunt pozele cu Livia Ciucă şi Viorel Onofrei, pentru că simţi, în
ele, căldură şi emoţie. Şi micii artişti din fundal receptau, în egală măsură,
ineditul momentelor. Dar să nu-i uit pe Camelia Scripcariu şi Ciprian
Gheorghiţă, care au ţâşnit de pe scaune, s-au îmbrăţişat şi au declamat că
femeie mai frumoasă sau bărbat mai arătos n-au întâlnit niciunul, în viaţă. Cuvinte
frumoase am şi pentru Cornelia Rotundu, Maria şi Costică Lupan, Valentina si Angela Surugiu, Ghiţă Aniculăesei, dar şi pentru invitaţii Carmen şi Valentin Popa şi
Cristian Costăchel, ce au intrat perfect în atmosferă.
Acestea sunt lucrurile
care rămân, cele spontane, cu mult umor, ieşite din tipare. Tot ce e
prestabilit, bătut în cuie, ajunge după un timp destul de scurt să fie făcut
din pură obligaţie. Aşa, că trebuie, că „ni se cere”. Tot la categoria „lucruri
care rămân” vor fi şi filmuleţele din final, în care cântam muzică interbelică
împreună cu Simion Munteanu şi Ghiţă Butuc, cu fundalul asigurat de calculator.
E vorba de doi dintre decanii de vârstă ai filialei, extrem de tineri la suflet
şi cu o veritabilă frumuseţe interioară. După o uşoară prelucrare, voi posta
filmele pe Net. Nu de alta, dar vreau să mă uit la expresia senină şi fericită
de pe chipul meu atunci când am zile proaste, când promit solemn că emigrez în
Africa de Sud şi aşa mai departe…
Comentarii