sâmbătă, 25 februarie 2012

Lungul drum de la incertitudini la clipe de graţie

Fotografia mea preferata
Nu-mi amintesc să mă fi ocupat, vreodată, de un lucru cu adevărat important şi să fi ştiut sau să fi crezut, de la începuturi, că totul va fi perfect. De fiecare dată m-am temut că va fi un fiasco, că nu va veni lumea, că va începe ploaia odată cu evenimentul cultural (atunci când totul era în aer liber), că se va întrerupe curentul şi tot aşa. Din fericire, în majoritatea cazurilor, ajungeam la „vorba” lui Shakespeare: „totul e bine când se termină cu bine”. Odată eram pe Pietonal, unde trebuia să înceapă un târg de jucării şi mă uitam disperată la cer. Mama era lângă mine şi m-a întrebat: „Dacă te uiţi, opreşti ploaia?”. Cine ştie, poate că speram că da…
Aşa a fost şi cu Dragobetele de anul acesta… Pentru mine era un moment important, se împlineau 10 ani de la prima manifestare importantă de care m-am ocupat în urbea asta, pe care am descris-o aici http://rememberbotosani.blogspot.com/2012/02/24-februarie-2002-prima-sarbatoare-de_13.html Aşa că am creionat un scenariu, la care am adăugat din mers idei marca „Marcel Culincă” – secretar al Filialei Nevăzătorilor Botoşani. L-am rugat pe Sandu Surugiu să-mi aducă CD-uri cu muzică interbelică, în special Zavaidoc şi Moscopol şi am început preparativele. Nu mi-am imaginat că va fi atât de greu să găsesc obiecte în formă de inimă, pentru o tombolă asortată cu momentul… Până la urmă, salvarea au constituit-o coşuri de pâine, tăvi pentru tarte, cutii cu trandafiri parfumaţi din săpun, căni cu inimioare şi altele în ton.
Se pare că nu stau grozav cu puterea de convingere, pentru că nu au ajuns prea mulţi vineri, la vremea amiezii, la filială. Dar, îndrăznesc să cred că acei ce au venit vor păstra la suflet primul Dragobete organizat pentru ei şi cu ei. Şi debutul a fost oarecum cu stângul, preşedintele filialei, Tudorel Tupiluş, rostind nu chiar cu inima deschisă discursul despre cât e de important ca oamenii să ţină unii cu alţii la scurtă vreme după ce aflase că în familia unor cunoscuţi situaţia era în pioneze.
Dar „ne-am adunat” afectiv şi am mers mai departe. Eu am spus câte ceva despre Dragobete, Marcel Culincă a recitat, artistic şi cu umor, poezii de Coşbuc - primite cu aplauze de cei prezenţi – după care am „predat ştafeta” lui Mihăiţă Enache şi Ioanei Frăsinescu, veniţi împreună cu Ioana Matfeev şi mama micului artist. Mi-au mers la suflet aplauzele cu care au fost răsplătiţi copiii, la una din melodiile cântate de Mihăiţă încercând să ascund că aveam lacrimi în ochi de emoţie.
Ne-am distrat cu tombola al cărui „premiu cel mare” – o inimă plină cu zeci de trandafiraşi din săpun – a fost „adjudecată” de Viorel Onofrei. Rarisim e fost momentul cu tragerea la sorţi, prin care s-au stabilit perechi ad-hoc. Domnii, indiferent de vârstă, trebuiau să le facă declaraţii doamnelor alese de sorţi şi, în final, să le sărute. Mihai Enache tot apela la mama sa, ca să-l scoată din încurcătură, domnul Micu avea – la anii săi – emoţiile unui adolescent de 18 ani – când s-a trezit în faţa unei doamne pe care o vedea pentru prima dată, iar colegul meu Costică Surugiu îşi declama speach-ul ţinând-o de mână pe Ana Aniculăesei. De toată frumuseţea sunt pozele cu Livia Ciucă şi Viorel Onofrei, pentru că simţi, în ele, căldură şi emoţie. Şi micii artişti din fundal receptau, în egală măsură, ineditul momentelor. Dar să nu-i uit pe Camelia Scripcariu şi Ciprian Gheorghiţă, care au ţâşnit de pe scaune, s-au îmbrăţişat şi au declamat că femeie mai frumoasă sau bărbat mai arătos n-au întâlnit niciunul, în viaţă. Cuvinte frumoase am şi pentru Cornelia Rotundu, Maria şi Costică Lupan, Valentina si Angela Surugiu, Ghiţă Aniculăesei, dar şi pentru invitaţii Carmen şi Valentin Popa şi Cristian Costăchel, ce au intrat perfect în atmosferă.
Acestea sunt lucrurile care rămân, cele spontane, cu mult umor, ieşite din tipare. Tot ce e prestabilit, bătut în cuie, ajunge după un timp destul de scurt să fie făcut din pură obligaţie. Aşa, că trebuie, că „ni se cere”. Tot la categoria „lucruri care rămân” vor fi şi filmuleţele din final, în care cântam muzică interbelică împreună cu Simion Munteanu şi Ghiţă Butuc, cu fundalul asigurat de calculator. E vorba de doi dintre decanii de vârstă ai filialei, extrem de tineri la suflet şi cu o veritabilă frumuseţe interioară. După o uşoară prelucrare, voi posta filmele pe Net. Nu de alta, dar vreau să mă uit la expresia senină şi fericită de pe chipul meu atunci când am zile proaste, când promit solemn că emigrez în Africa de Sud şi aşa mai departe…   

Niciun comentariu: