joi, 8 ianuarie 2009

Tradiţii populare din zona Drăguşeni

* În alte timpuri, naşterea, căsătoria şi moartea erau strâns împletite cu obiceiuri şi credinţe transmise din generaţie în generaţie, momentele importante ale vieţii transformându-se, astfel, în veritabile pietre existenţiale de hotar *
Vorbim, frecvent, despre păstrarea tradiţiilor ca unică şansă de perpetuare a identităţii în noianul globalizării, numai că, în fapt, acordăm atenţie majoră modernismelor, ce sunt, nu o dată, veritabile kitch-uri.
Cu totul altfel stăteau lucrurile în vremurile trecute, în lumea satului, o frescă plină de farmec a obiceiurilor din zona Drăguşeni fiind făcută de Ortansa Crâşmaru în articolul „Locul folclorului în monografii”, apărut în 1979 în publicaţia „Hierasus” - editată de Muzeul Judeţean Botoşani.
Mare grijă pentru viitoarele mame
Femeile ce urmau să devină mame era de preferat să respecte o serie de restricţii, dacă îşi doreau să aducă pe lume copii sănătoşi: „femeia gravidă nu trebuie să treacă peste o funie întinsă, că se naşte copilul cu cordonul încolăcit pe după gât; să nu aducă apă cu trei cofe, că se naşte copilul cu trei suflete... După naştere, când intră tatăl copilului în casă, moaşa îi ia căciula, spre a i se face un dar, „un bacşiş”; dacă intră cu ţigara în gură, moaşa i-o ia, ca să nu iasă pe corpul copilului „focuşor” (o iritaţie). Se obişnuia ca primul lapte să-l sugă copilul de la o altă mamă, care se aşează pe o traistă cu făină, spre a fi copilul gras. Când copilul rămânea să doarmă singur în casă, i se punea sub cap (sub pernă) un cuţit, iar alături o mătură, spre a nu se speria când se trezeşte. Un timp după naştere, copilului nu i se spală capul, îl fereşte de apă, spre a fi „tare de cap”. În scăldătoarea de la botez se punea bani, pene şi busuioc, să aibă viaţa uşoară, să fie bogat şi să miroasă frumos de la el. Scăldătoarea se vărsa sub un pom, să crească copilul înalt şi voinic” („Locul folclorului în monografii”, Hierasus 1979).
Nunta, prilej de bucurie şi perpetuare a tradiţiilor
Ritualul de nuntă, extrem de simplificat în zilele noastre, avea mult mai multă savoare în trecut, evidenţă ce reiese din descrierile Ortansei Crâşmaru: „Tinerii ajunşi la vârsta căsătoriei intrau pe mâna „starostilor”, care mijloceau înţelegerea între părţi şi care, dacă nunta avea loc, primeau un dar special. Când unul din tineri era ales din alt sat, se trimiteau „cercători”, persoane de încredere, spre a se informa în satul respectiv despre familia în cauză din punct de vedere moral şi material. În urma investigaţiilor, urmau vizite reciproce pentru definitivarea pregătirilor. Înţelegerea, „legătura” (logodna) sau cum se zice la noi „s-a băut rachiu aseară la...(cutare)”, avea loc la casa miresei. După aceasta, mireasa chema „druştile” (prietene de-ale ei), mama deschidea lada cu vălătucii de pânză şi croia cămăşi pentru mire, socrii mari (părinţii mirelui), pentru cumnate şi altora, după înţelegerea stabilită. Cusutul cămăşilor se făcea cu tighel de mână, în urma acului, aşa zisa „tivitură turcească”. Tot druştele coseau şi prosoape cu găurele, flori colorate în roşu şi negru şi cu franjuri la capete. Găteala miresei era oferită de mire, târguită de la oraş, după logodnă. Viitoarei gospodine i se mai pregătea o „caţaveică” (haină mai scurtă, îmblănită), iar în anii mai apropiaţi o „faşonetă” (un şal pluşat cu franjuri pe margine). Costumaţia miresei era simplă, confecţionată din pânzeturi lucrate în casă. Mirele era încălţat cu ciubote, iar pe cap căciulă, ce o purta tot timpul ceremonialului, ca semn că intră în rândul gospodarilor. Mireasa purta cămaşă şi fustă creaţă, mai târziu o rochie de „lanţug” (o ţesătură din comerţ, de obicei, de culoare roz), iar în picioare ciuboţele încheiate cu nasturi.
O săptămână încheiată de petrecere
Nunţile altor timpuri începeau miercuri şi se terminau marţi. Uneori, dacă era bună dispoziţie, se prelungeau până miercuri, fiind vorba de o întreagă săptămână. Petrecerea propriu-zisă dura mai puţin, de sâmbătă până luni dimineaţă. Pregătirile şi nunta în sine se desfăşurau după un program extrem de riguros: „Miercuri, socrul cu băiatul şi naşul mergeau la „crâşmă” să aleagă băutura, să fixeze preţul şi modalitatea de plată, să-l pună în balerci şi ulcioare. Joi şi vineri, aceleaşi persoane împreună cu lăutarii şi „vorniceii” pofteau la nuntă, intrând din casă în casă, cu ulciorul de rachiu „cinstind” pe cei prezenţi, direct din ulcior. Vineri, după ce se termina „pofteala”, se punea „masa mirelui” la el acasă, la care luau parte cei ce ostenise cu poftitul (mâncau borş cu fasole şi mălai, beau rachiu şi le cântau lăutarii). Pe seară, luau „masa miresei”, cu aceleaşi bucate. Acolo se întâlneau druştele cu vorniceii, unde petreceau în cântecul lăutarilor (fluier, cobză şi uneori şi scripcă). Sâmbătă la amiază, mirele şi naşul plecau după mireasă. Se forma un alai: căruţe cu rude, prieteni, iar pe lături flăcăii în frunte cu vorniceii, toţi călări, însoţiţi de lăutari. Mireasa cu părinţii săi primea alaiul, lega vorniceilor la cotul mâinii stângi o năframă cusută cu roşu şi cu negru, sau o înfăşurau în jurul unui baston” („Locul folclorului în monografii”, Hierasus 1979).
Următorii paşi, în tradiţia locului, presupuneau venirea preotului, ce-i logodea pe tineri cu inelele ascunse într-un castron de grâu; o masă la mireasă pentru nuntaşi; „iertăciunea” pe care şi-o lua mireasa de la părinţi, urmată de încărcatul zestrei: „vălătuci de pânză, lăicere, traiste, saci, scoarţe, perne etc. Nu lipsea nici lada de zestre, cumpărată anume, în care se punea tot inventarul, precum şi ghivecele cu flori” (Hierasus 1979). Când mireasa era adusă din alt sat, mirele era obligat să dea flăcăilor din satul respectiv o vadră de rachiu, refuzul generând obligatoriu scandal.
Punerea pirostriilor
Duminică dimineaţă, după ce naşa şi druştele împodobeau mireasa după un ceremonial deosebit, plecau cu toţii la cununia religioasă. În trecut, la biserică se întocmea şi actul de căsătorie. „Ieşirea de la cununie se făcea cu mare veselie. În curtea bisericii se încingea o horă mare, „Moldoveneasca”, în care se prindea toată lumea. Întoarcerea spre casă, la mire, unde se făcea nunta, se desfăşura într-o anumită ordine, în frunte cu tinerii căsătoriţi. Pe parcurs, le aţineau calea copiii, care le aruncau cu apă în drum – în semn de belşug – pentru care primeau un „bacşiş” de la mire. La sosire, în poartă erau postaţi vornicei cu un colac mare ridicat pe două beţe, pe sub care treceau tinerii de trei ori... În casă, se punea „masa de cununie”, la care luau parte mirii, naşii şi alte rude. Naşii plecau acasă, nunta îşi urma cursul: jocul avea loc în ogradă, unde se aduna satul, să privească. În acest timp se punea „masa flăcăilor”, unde ospătau în serii. Înspre miezul nopţii se punea „masa mare”... Darurile nunului şi nuntaşilor către tinerii căsătoriţi erau modeste, cel mult un „franc” de argint, precum şi din produsele agricole: o dimerlie de porumb, cartofi, fasole, o oaie, un miel, un purcel, iar gospodinele veneau cu câte-o găină vie pentru mireasă. Bucatele de pe masa nunţii erau simple: malai, zamă de găină, varză cu carne de oaie, pilaf cu stafide şi altele. În zorii zilei spre luni se despodobea mireasa care, aflând mai dinainte, se ascundea şi trebuia căutată şi adusă de mire” („Locul folclorului în monografii”, Hierasus 1979).
Ritualuri şi superstiţii la înmormântare
În acelaşi articol semnat de Ortansa Crâşmaru se fac referiri şi la obiceiurile ce însoţesc trecerea spre „lumea de dincolo”: „dacă muribundul se chinuie prea mult, nu se primesc în casă persoane de care i-a fost silă în viaţă; cât se ţine mortul pe masă, i se leagă picioarele, iar când îl aşează în sicriu i se scoate aţa de legătură ( e bună de leac pentru scandalagii); din făina în care stau înfipte lumânările la mort, se face mămăligă pentru beţivi, pentru lecuirea năravului; oglinzile din odaia unde se află mortul se acopăr cu negru; celor ce le amorţesc mâinile li se strânge mâna cu cea a mortului”.

Niciun comentariu: