Gânduri... din Botoșani

Omul, într-un fel sau altul, a apărut cu mult timp în urmă pe pământ. Biblia îl crede de origine divină, după Darwin s-ar trage din maimuţă, iar ozenologii bănuiesc o posibilă colonizare cu fiinţe venite de la mii de ani - lumină, care în urma unui proces degenerativ s-ar fi transformat în "Homo Sapiens". Oricare i-ar fi fost traseul, înaintaşul nostru, încă din vremea când trăia în peşteri, după ce-şi aşternea o bucată de blană pe piatra rece şi era sigur că are şi o bucată de carne pentru cină, îşi permitea - cu arcul alături - să gândească. Mai exact, să încerce să-şi explice evenimentele şi fenomenele enigmatice petrecute în universul său văzut şi nevăzut şi, nereuşind, să le atribuie o obârşie supranaturală. Acele prime observaţii, elaborate într-un posibil cadru mistic, deveneau sacre pentru generaţiile următoare, fiind destul de probabil să fi stat la temelia dogmelor în jurul cărora se construiau noile religii. Ideile dezvoltându-se în bazine culturale diferite, apa...

Ca să ştim ce există şi ce se întâmplă în jur, avem nevoie de nişte ferestre deschise spre lume: ochii - simţ fără de care suntem incompleţi, condamnaţi la beznă continuă şi necunoaştere. În eventualitatea în care am scăpat, şi nu suntem incluşi printre defavorizaţii sorţii, mintea preia imaginile vizuale pe care, dacă e cazul, le prelucrează şi le orientează spre ungherele sufletului. Bombardaţi de un noian de stimuli, e firesc să facem o selecţie foarte atentă. În forul nostru interior ajung doar imagini care ies din cotidian - cel mai des lăsându-ne impresionaţi de chipul unui mutilat sau de o casă arsă din temelii, de o pictură celebră, o clădire monumentală sau un peisaj dintr-un colţ uitat de lume. Neputând scăpa nici de rutină, de fiecare dată când privim un lucru, chiar neobişnuit, suntem atenţi la formă, la semnificaţii şi, obligatoriu, la culoare. Nu cumpărăm un covor dacă nu se asortează cu  tapiţeria şi chiar cu zugrăveala. În eventualitatea în care vântul nu ne sufl...

Fotografie făcută acum vreo opt ani, într-un timp în care iarna se încăpăţâna să rămână mai mult decât îi era sorocul...

Trăim vremuri extrem de complicate. Românii ies în stradă, locuitori ai unor state cu ştaif ale Europei fac acelaşi lucru, incertitudinile se ţin lanţ, ai sentimentul că banii nu mai au nicio valoare şi tot aşa. Dacă acorzi atenţie la tot ce se întâmplă, te-apucă migrenele, depresiile şi, bonus, ai toate şansele să dai şi în mania persecuţiei. Acestea fiind datele problemei, nu ştiu de ce mă mai miră faptul că oamenii nu mai zâmbesc decât chinuit şi că nu se mai pot bucura, sincer, orice s-ar întâmpla. Nici eu nu sunt o fire prea optimistă, nici eu nu-mi găsesc cadenţa în orice clipă şi, cu toate acestea, mă menţin pe linia de plutire. Şi, extrem de important, mă mai pot bucura de lucruri aparent mărunte, ce pentru alţii, cu certitudine, nu înseamnă nimic. Nu ştiu dacă aş putea, atât timp cât sunt cât de cât sănătoasă, să nu mă duc măcar de două ori pe an în satul Eminescu, din comuna Gorbăneşti. Când se apropie 15 ianuarie intru, automat, în priză. Cred că dacă aş fi, Doamne fereş...

A devenit deja o tradiţie ca în fiecare iarnă, în preajma zilei în care a venit pe lume Mihai Eminescu, să se organizeze un pelerinaj cu sănii sau cu căruţe - după asprimea sau blândeţea anotimpului - în satul Mihai Eminescu din comuna Gorbăneşti. După mai multe celebrări la care au participat zeci de copii, învăţătorul Constantin Puianu a gândit o schimbare în această iarnă, optând pentru o mai mare implicare a părinţilor elevilor, ce l-au avut şi ei drept dascăl, în alte timpuri. Împreună cu invitaţii “de la oraş” şi pe o vreme ce te ducea cu gândul la primăvară, sătenii – de la mic la mare - au străbătut vârful de deal ce leagă satul George Coşbuc de satul Eminescu într-un convoi de căruţe. Ajunşi la statuia poetului, ce a fost amplasată în sat în 2005, adulţi şi copii au recitat, au cântat şi au organizat o pomenire de sufletul poetului. La eveniment au participat primarul comunei Gorbăneşti, Gică Iliescu, ce a cântat romanţe împreună cu consătenii săi şi cu oaspeţii ajunşi...

"În clipa în care am încetat de a mai fi copii, am murit", a gândit Brâncuşi, dovedind astfel capacitatea de a dăltui cu acelaşi har şi masa amorfă a ideilor. Dar când nu mai suntem tineri, ce devenim, sau de unde ştim că am încetat să fim tineri?  Unde  şi când am putea trasa linia vie dintre tinereţe şi maturitate şi de unde ştim că transformarea e ireversibilă? Să fie oare - n clipa când obosim să mai privim înainte fiindcă nu mai credem că ar fi ceva de văzut în acea direcţie şi ne-ntoarcem cu ochii amintirii spre clipe din trecut? Sau când blazarea, oboseala, rutina devin ingrediente ale cotidianului, când orele se scurg în mici răutăţi şi bârfe, iar gândurile se împart între reţete culinare, socotelile coşului zilnic şi programul TV? Sau e momentul când nu poţi să mai arzi pentru o idee, să-ţi mai construieşti un ideal în care să crezi şi să-l urmăreşti în timp, când nu mai reuşeşti, chiar dacă ai vrea, să fii cu adevărat sincer. Un semnal ar fi naşterea convingerii...

Suntem din ce în ce mai grăbiţi, din ce în ce mai nervoşi, mai prozaici cu fiecare zi. Ne interesează doar faţa văzută a vieţii, realitatea nudă, grijile ce sunt din jur împrejurul nostru împiedicându-ne să mai visăm cu ochii deschişi sau să dorim să aruncăm pradă sufletului noi şi noi fărâme de frumos. Dacă am privi mai atenţi sensibilităţile existenţei, am observa că multe dintre ele ne sunt, din fericire, oferite gratis. Soarele încă răsare şi apune în irizări multicolore, în nopţile senine mai poţi căuta pe boltă Carul Mic, Steaua Polară sau Calea Lactee. Zâmbetul unui copil sau înţelepciunea tihnită întipărită pe faţa unui bătrân, mugurul unei flori de magnolie, aripile catifelate ale unui fluture, giumbuşlucurile animalului  preferat, unduirea unui lan în pârg, răcoarea din mijloc de pădure, toate există, sunt lângă noi, nu trebuie decât  să le vedem şi să le oferim ofrandă spiritului. Încă mai ninge cu fulgii mari ai copilăriei, deşi din ce în ce mai rar, iar ploil...

Articol scris in 1998, publicat intr-un cotidian local si apoi in volumul "2004". Tema mi-am ales-o singura, iar documentarea a durat vreo 2 saptamani. Textul a aparut si in in paginile unei reviste bucurestene Contrazicând o maximă celebră, conform căreia "e mai necesar să studiem oamenii decât cărţile"; Miron Costin ne aminteşte că nu "este alta mai frumoasă şi mai de folos zăbavă decîtu cetitul cărţilor". Lui i se adaugă, printre mulţi alţii, şi temutul Machiavelli, ce descria, tot  în demulturi, vraja serilor petrecute în aceeaşi lume. "Amurguri" de zi în care, vreme de ceasuri, în tovărăşia cărţilor, uita de sărăcie, mâhnire şi chiar de moarte. Dacă pentru mulţi dintre titanii literaturii cartea era pătrunsă de spiritul sacralităţii, filele ei şi-au păstrat farmecul - uşor demitizat - şi înspre zilele noastre. Mai exact, în acele vremuri de dinainte de '89, când sărăcia programelor TV şi chiar şi cea a marelui ecran te direcţionau sp...