Geneze, dileme sau lumina de la capătul tunelului
Oricare i-ar fi fost traseul, înaintaşul nostru, încă din vremea când trăia în peşteri, după ce-şi aşternea o bucată de blană pe piatra rece şi era sigur că are şi o bucată de carne pentru cină, îşi permitea - cu arcul alături - să gândească. Mai exact, să încerce să-şi explice evenimentele şi fenomenele enigmatice petrecute în universul său văzut şi nevăzut şi, nereuşind, să le atribuie o obârşie supranaturală. Acele prime observaţii, elaborate într-un posibil cadru mistic, deveneau sacre pentru generaţiile următoare, fiind destul de probabil să fi stat la temelia dogmelor în jurul cărora se construiau noile religii. Ideile dezvoltându-se în bazine culturale diferite, apare drept firească şi reprezentarea diferită a divinităţii.
În numele credinţelor nou - născute s-au ridicat lăcaşuri de cult, s-au adunat pământuri, s-au declanşat războaie, dar, mai ales, s-a format o nouă castă dispusă să planteze şi să perpetueze noile idei în minţi uşor de modelat. Iar lucrurile au mers înainte, fie pentru faptul că slujitorii bisericii ar fi făcut şi imposibilul pentru menţinerea ordinii ecleziastice, fie şi din o anume rutină obţinută prin inocularea sentimentului religios la puiul de om care - lipsit de "liberul arbitru" - a preluat învăţămintele ca pe ceva de la sine înţeles.
Ajunşi în prezent, am putea spune, fără a greşi prea mult, că omenirea se împarte în trei: cei a căror credinţă porneşte din suflet şi ar putea fi rodul unei revelaţii, alţii care îşi spun lor şi celorlalţi că ei "cred" şi cei care şi-au permis să creadă că nu cred.
Dacă am tăia o felie din această omenire, am constata că şi cei care duc mai departe cuvântul Domnului se autotriază, respectând dictonul "Mulţi chemaţi, puţini aleşi".
Adevăraţii credincioşi au lumea lor mult prea curată, pe care e păcat s-o tulburi. Dar ei nu sunt prea mulţi, mult mai numeroşi sunt aşa-zişii credincioşi, oameni ale căror acţiuni au valoarea banului calp şi culoarea neadevărului. Pentru ei credinţa e un fel de afacere: "îţi dau ca să-mi dai", "dau pe lumea asta ca să am pe lumea cealaltă", plătesc o slujbă ca să-mi ierte Dumnezeu faptele rele...". Iar dacă fac un bine, aşteaptă imediat să fie răsplătiţi, de cele mai multe ori de către oameni, iar dacă nu, măcar de Divinitate. Dacă răsplata nu vine repede, hulesc pe "aproapele" lor, neezitând să se lege chiar de Divinitate. Practicând un cult de paradă şi preluând regulile economiei de piaţă, ei fac o investiţie în credinţă, încheind practic tranzacţii cu Dumnezeu. Unii merg chiar mai departe, solicitându-l pe cel de "Sus" ca pe-un fel de "sponsor", repetând mult mai des: "dă-mi Doamne", "Ajută-mă Doamne", "Apără-mă", decât "îţi mulţumesc, Doamne..."
La asemenea credincioşi, care cred, bineînţeles, în Rai şi în Iad, apare nesiguranţa legată de zona unde vor fi repartizaţi după moarte. Gândul al posibilele pedepse ce le-ar putea pregăti Dumnezeu îi face să-şi scormonească întreaga viaţă în căutarea greşelilor pentru a le reactualiza şi retrăi, toate astea otrăvindu-le orele, zilele sau anii care le preced sfârşitul.
Pentru atei lucrurile sunt mult mai simple. Ateul regretă după viaţă, după rude, după prieteni, dar, convins că "dincolo" nu este nimic, nu se teme, pentru că nimicul nu doare şi nici nu înspăimântă. Dacă ar fi să-i valorizăm după normele moralei creştine, ne-am convinge că mulţi sunt mult mai creştini decât cei ce fac paradă de această apartenenţă. Nu declararea sau negarea apartenenţei la creştinism contează, ci faptele pornite din interiorul fiinţei, neimpuse nici de teamă, nici de interes şi nici de nevoia de fanfaronadă.
Dar totu-i teorie, în sufletul omului numai el ştie ce e. Iar bucuria reţinută, demnitatea durerii "mute" sau a lacrimilor "tăcute" sunt aceleaşi, fie la creştini, fie la atei... (Carmen Moraru, „2004”)
Comentarii