Orăşelul copiilor, în „varianta” originală

* Vacanţa de iarnă e singura perioadă din an când copiii au propriul lor oraş. Mai deprimant în ultimii ani şi mult mai plin de viaţă, pe vremuri, când nu existau atâtea alternative pentru micuţi, ca în zilele noastre *
Cu cât trece timpul, cu cât amintirile de acum câteva decenii se estompează. Vasile Chiru, lider al Pro Democraţia, îşi aminteşte cum era Orăşelul Copiilor în ’60, când avea şapte ani, dar nu a păstrat pe retină imagini mai spre zilele noastre, când orăşelul „şi-a dus veacul” în Parc. „În 1960, s-a organizat Orăşelul Copiilor în vecinătatea Centrului Vechi, la „Mioriţa”. Erau gherete unde se vindeau dulciuri şi jucării şi o scenă, unde i-am văzut pe cei de la Teatrul de păpuşi. De Crăciun, copiii angajaţilor din zona industrială erau chemaţi la serbare, la Teatrul Vasilache. Am spus şi eu o poezie pe scenă şi am primit de la „Moş” jocul „Nu te supăra, frate”, de care îmi amintesc şi azi cu plăcere”, rememorează Vasile Chiru.
Decenii în slujba „Orăşelului”
Trofin Manoliu are 84 de ani, este veteran de război, după cum spune, cu mândrie, şi a lucrat 22 de ani la Casa Pionierilor, 19 dintre ei ocupându-se de Orăşelul Copiilor. Primul an în care a pornit la drum prin oraş, cu un întreg alai, a fost 1964. „La Casa Pionierilor, care era în acea vreme lângă actuala Prefectură, la Cercul de mâini îndemânatice se pregătea „uniforma” Moşului. Mai apoi, primul secretar ne trimitea sania cu zurgălăi sau trăsura (prima dacă era zăpadă, a doua „pe uscat”). Alaiul pornea a doua sau a treia zi după Crăciun, în vederea Anului Nou. Pe bancă, lângă Moş, erau copii cu clopote, ce urau, cu foc. Trăsura mergea încetişor, iar în urmă veneau copii de la toate cercurile Casei Pionierilor. Când trecea alaiul prin oraş, pe margini era plin de lume. Printre ei şi bătrâni, care se uitau cu mare plăcere, amintindu-şi de copilărie”, povesteşte Trofin Manoliu.
Ferească Sfântu’ să pomeneşti de Moş Crăciun!
În acele vremuri, era impusă şi o anume terminologie, care trebuia respectată cu sfinţenie, iar obiceiurile erau şi ele între anumite limite. „Am greşit o dată şi am spus Moş Crăciun în loc de Moş Gerilă... Era unul Ţenov, secretar de partid, care mi-a tras un perdaf în toată regula. Mi-a spus că dacă se mai întâmplă o dată, nu mai am ce căuta în învăţământ”, îşi aminteşte, cu năduf, Trofin Manoliu. Nici cu „steaua” nu aveau voie copiii să meargă, iar cu colindul se ajungea pe la casele prietenilor oarecum în „clandestinitate”.
Aglomeraţie mare la scenă
În fiecare iarnă, în vecinătatea chioşcului unde cânta fanfara, se amenaja o scenă mare. Evoluau mulţi urători cu clopote şi zurgălăi, căiuţi, capre, urşi. „O urătură ţinea 35 de minute. Multe le făceam noi la Casa Pionierilor şi aveam grijă să aibă rimă. Erau unele care începeau cam aşa: „Aici să stăm şi să urăm/ Un bacşiş să căpătăm”... Urătorii primeau, de la Moş, mere şi colaci, de care se îngrijea Primăria. În vecinătatea scenei erau foarte mulţi spectatori, pentru că părinţii şi bunicii erau nelipsiţi când evoluau copiii lor. Câteodată, Moşul le împărţeau şi adulţilor daruri din sac. Care era mai gros de obraz, lua şi de 2 – 3 ori”, recunoaşte Trofin Manoliu, care a fost şi el „Moş Gerilă”.
Nu o dată, colacii erau „cu ciubote roşii”
În zilele noastre, e cât se poate de facil să pregăteşti o traistă de colaci pentru urători, numai că s-a cam pierdut tradiţia. Lucrurile stăteau cu totul altfel cu decenii în urmă. „În vremea aceea, plecau nenumărate trenuri cu făină la ruşi. Ne trezeam nu numai fără făină de grâu pentru pâine şi colaci, dar chiar fără făină de porumb. Iar când se găsea, nu-ţi dădea mai mult de un „toc”. Făina de grâu era şi ea cu restricţii”, afirmă interlocutorul nostru.
Un „Orăşel” frumos
„În Parc, era tare frumos” susţine Trofin Manoliu. „Chiar la intrare, înspre Poliţie, era un Moş Gerilă pe - un stelaj, frumos colorat, cu doi copii de mână. Avea o faţă de ceramică şi corpul umplut cu paie. Până la scenă, vedeai, în mărime naturală, capre, căiuţi, urşi sau personaje din poveşti, ca Albă ca zăpada cu cei şapte pitici. Erau lumini peste tot. Şiraguri de globuri colorate, care ardeau toată noaptea. Parcul era păzit. Bradul din mijloc era înalt, cu ghirlande de lumini, lumânări colorate, jucării pentru copii, globuri, baloane... Nu le lua nimeni, acolo rămâneau până se strângea bradul... Prin ’75, Lichiardopol a adus în Orăşel căiuţi, scrânciobe, bărci, spre bucuria celor mici”.
Fără sucuri
În Orăşelul altor timpuri se amenajau tot felul de gherete, de unde se puteau cumpăra floricele sau vată pe băţ. „Nu erau sucuri pe-atunci. Nu se punea problema dacă le e sete copiilor. N-aveau decât să bea acasă un litru de apă şi să nu le mai fie sete. În Dobrogea se bea bragă, dar la noi nu era moda asta”, afirmă Manoliu.
Zăpada, nelipsită
„De pe 11 noiembrie, începeau să cadă primele zăpezi, care se topeau pe la 1 martie, când începeau să curgă pâraiele. De Sfântu Nicolae n-am văzut niciodată pământ în Parc. Era plin de copii în Orăşel, care veneau cu părinţii sau bunicii. Lacul era îngheţat şi aveau unde să se dea cu patinele. Colina din marginea Parcului era numai bună pentru săniuş, iar de bulgărit, o puteau face oriunde. Copiii aşteptau înfiinţarea Orăşelului lor aşa cum aşteptăm noi Paştele. Era bucuria lor de peste an, pe care o aşteptau cu mare nerăbdare. Se bucurau şi adulţii de bucuria celor mici. Era calea lor spre zâmbet”, descrie Trofin Manoliu atmosfera timpurilor trecute.
Copii mult mai cuminţi
„Cei ce veneau în Parc erau foarte cuminţi. Nu auzeam cuvinte pornografice. Nu vedeam copii cu ţigara în mână sau cu sticla de băutură. Era şi altfel de morală. Însăşi societatea era altfel. Din cauza comunismului, lumea nu mai ştia să zâmbească. Din fericire, cei mici, în Orăşel, zâmbeau”, îşi aminteşte Manoliu.
Un oraş trist
În aceeaşi opinie, aglomeraţia ce exista în trecut în Orăşel şi pe care n-o mai regăsim astăzi, e perfect explicabilă. „Acum, în oraş, găseşti multe lucruri plăcute, la care ţi se opresc ochii. Înainte, copiii nu aveau alternative, pentru că Botoşani era un oraş trist. Doar Centrul ce era mai animat, între Bibliotecă şi Cinematograf, că în rest”...
Mai bine pe Pietonal...
Cel ce şi-a legat aproape două decenii din viaţă de Orăşelul copiilor nu mai obişnuieşte, în zilele noastre, să treacă prin Parc. A mai făcut-o după ’90 şi nu i-a plăcut fiindcă a văzut multă mizerie. „Înainte nu era hârtie de ambalaj. Acuma este şi toţi o aruncă pe jos. Nu-mi place şi că s-au rărit copacii din Parc şi nimeni n-a mai plantat alţii. Îmi face mai degrabă plăcere să mă plimb pe Pietonal”, recunoaşte Trofin Manoliu. Dar asta nu înseamnă că nu-l preocupă, chiar la vârsta dumisale avansată, ce se pregăteşte pentru micii botoşăneni, în timpurile moderne. Intenţionează să facă o stea în 12 colţuri, 6 mari şi 6 mici, ca pe vremuri, care să fie amplasată în zona oficială a oraşului, primarul actual i-a cerut sfatul pentru pregătirile actualelor Sărbători, semn că legăturile cu trecutul nu sunt rupte definitiv.
(Carmen Moraru, Monitorul de Botosani, pagina de Remember)