sâmbătă, 22 decembrie 2007

Sarbatorile de altadata, in judetul Botosani

* Din fericire, de câteva zile a nins şi atmosfera sărbătorilor pare să se recreeze. Numai că doar în parte, pentru că bună parte din obiceiurile vremurilor trecute s-au pierdut, iar cele rămase sunt în pericol, de la an la an, să-şi piardă „rădăcinile” *
De mai bine de o săptămână, în şcoli şi în instituţii de cultură din municipiu şi din judeţ răsună colindele, tinerii exersând, de zor, şi obiceiurile pentru Anul Nou. Când vine vorba de ce se întâmplă pe scenă, concertele de colinde sunt de mare ţinută. Numai că asta contează mai puţin, mult mai important fiind ce mai înseamnă tradiţia pentru colindătorii ce ajung pe la geamurile şi uşile „megieşilor”.
Ticluitorii din lumea satului
Nu trebuie să fii specialist pentru a realiza că, de Crăciun, colindele nu mai sunt ca altădată. „Pe vremuri”, aminteşte muzeograful Steliana Băltuţă, „mergeau şi fetele şi-i colindau pe flăcăii satului. Textul se referea la naşterea Pruncului Iisus. Colindele erau diferite şi frumos întocmite de creatori ai satului. Chiar în acelaşi sat, se întâlneau mai multe texte. La Ibăneşti, de exemplu, Aurica Racu, ţesătoare, creează versurile pe loc. Existau mulţi oameni talentaţi la ţară, veritabili „ticluitori” de versuri”.
Accesorii ale colindătorilor, dispărute
Din accesoriile de altădată, în zilele noastre nu se mai păstrează decât steaua - luceafărul şi globul dispărând cam din 1975. „Cu luceafărul se intra întotdeauna în casă. Avea o iconiţă în mijloc şi o scăriţă din fragmente flexibile, care se deschidea până la lampă, când intrau primii colindători. Cu globul s-a mers şi în oraş, tot până prin ’75. Erau mai multe variante. Putea să aibă un clopoţel în interior, sau să fie deschis şi cu o lumânare în mijloc. Câteodată, colindătorii se băteau cu globurile şi se aprindea hârtia creponată din care erau făcute. Accesoriile aveau logica lor. Luceafărul sau steaua sunt cele ce au orientat magii spre locul unde s-a născut Iisus, iar în picturile renascentiste, Dumnezeu ţine globul în mână”, explică Steliana Băltuţă.
Crăciunul, o renaştere a comunităţii
Cei pe care îi despart câteva decenii de copilărie îşi mai aduc aminte cum erau răsplătiţi când mergeau cu colinda pe la casele oamenilor, regulile fiind cu totul altele astăzi. „Naşterea lui Iisus reprezenta o renaştere a comunităţii, a recoltei. Copiii primeau tot ce ţinea de recoltă, ca o binecuvântare pentru anul care vine: mere, nuci, prune uscate, gutui, colaci... După ’75, pe la unele case gospodinele n-au mai copt şi au început, treptat, să dea bani copiilor. Astăzi, mai primesc fructe şi colaci doar unde se respectă tradiţia. Problema e că micii colindători au început să prefere banii...”, admite muzeograful botoşănean.
Pe vremuri, se mergea cu plugul
Până şi învăţatul urăturii era o bucurie în trecut. Cei ce urmau să ure îşi stabileau un loc, acasă la unul dintre ei, şi începeau să înveţe textul cu o lună înainte. Erau urături foarte lungi, unele ţineau chiar jumătate de oră, aşa că era nevoie de memorie bună pentru a fi ţinute minte cap –coadă. „Obiceiurile de Anul Nou sunt legate de vechiul calendar roman, după care anul începea în martie. Până în secolul XVIII, ele au respectat amintitul calendar, apoi au trecut „pe nou”. Tocmai pentru că în martie începeau lucrările agricole, adulţii obişnuiau să meargă cu plugul pe la casele sătenilor”, povesteşte Steliana Băltuţă. Tot de Anul Nou se mergea şi cu buhaiul, obicei care s-a păstrat, dar care se întâlneşte mult mai rar. „E un vas din doage. În partea de sus se pune o piele, iar din cealaltă se scoate capacul, ca să aibă rezonanţă. De el se prinde o coadă de cal umezită cu borş, cu ajutorul căreia se imită mugetul boului. Buhaiul, harapnicele şi tălăngile, toate anunţă sărbătoarea comunităţii şi a Anului Nou, din noaptea de Sfântu Vasile, ca o încununare a belşugului, a recoltei de peste an”.
„Capra” şi „ursul”, obiceiuri dacice
Atât jocul ursului cât şi al caprei au rădăcini dacice. „Primul e legat de jocul ritualic al celor din confreria ursimilor. În timp, s-a suprapus peste jocul ţiganilor cu ursul la târg. La Coşula, este un joc şi un text aparte, care sunt recunoscute. Şi costumul de ursar este foarte frumos. Practic, are un coif frumos împodobit, trebuie să poarte barbă şi o tobă în mână. Jocul caprei are, de asemeni, rădăcini dacice, încă din vremea aceea capra fiind un simbol al fertilităţii”, susţine interlocutorul nostru. Poate tocmai din cauza rădăcinilor „păgâne”, au fost perioade în care Sinodul bisericesc a interzis jocul caprei şi al ursului.
„Căiuţii” încă mai rezistă
În numeroase comune din judeţ mai pot fi văzute şi în zilele noastre grupuri de căiuţi, alcătuite fie din copii, fie din adulţi. Există meşteri populari, cum ar fi Niculina Andronache din Vorona, care confecţionează şi astăzi căiuţi, aşa că există, cel puţin pentru viitorul apropiat, şanse de perpetuare. „Şi acest obicei are simbolistica lui. Calul este cel care face trecerea peste tărâmul morţii, iar Pegas este calul care iese din apă şi se îndreaptă spre soare. Căiuţii sunt un simbol al apei şi al soarelui. De aceea au şi oglinda în care se reflectă lumina, coroana căluţului reprezentând tot astrul solar. Căiuţii „se joacă”, în mod obişnuit, în casă”.
Benzile şi mascaţii
Benzile sunt obiceiuri ce vin din perioada medievală. „Ideea de bază în alcătuirea lor era legată de lupta socială, a haiducilor cu cei bogaţi, întru apărarea celor slabi şi săraci. Apărea haiducul în suman, iar la antipod erau cei în costume militare, care trebuiau să-l prindă. Toţi se exprimau în versuri, care nu rimau întotdeauna”, afirmă Steliana Băltuţă. În judeţul nostru, benzi tradiţionale au fost cele ale lui Coroi, a lui Codreanu, Banda lui Ştefan şi Banda lui Merişor. Din sud au fost „importate” benzile lui Jianu şi a lui Terente.
În ce-i priveşte pe „mascaţi”, ei sunt „responsabili” cu alungarea duhurilor rele. Poartă măşti tocmai pentru a nu fi recunoscuţi de duhurile pe care trebuie să le alunge. Dacă cu căiuţii se intră în casă, iar capra şi ursul se joacă în ogradă, mascaţii străbat satul, pe uliţe, dintr-un capăt în altul, însoţiţi de zgomote menite să purifice comunitatea”.

De la plug la pluguşor
Din păcate, aşa cum recunoaşte Steliana Băltuţă, au survenit tot felul de mutaţii în lumea satului şi obiceiurile au fost preluate, în mare parte, de copii. Din mersul cu plugul de odinioară nu a mai rămas decât textul pluguşorului, urat de cei mici. Semănatul se păstrează şi tot copiii se ocupă şi de asta, dar nu cu grâu ca altădată ci cu orez, arpacaş sau cu ce se mai nimereşte. Şi semănatul e un obicei legat de fertilitatea pământului. Pe măsură ce se avansează spre Bobotează, tradiţia se mută, mai degrabă, în zona religioasă. Pe alocuri, totuşi, când preotul vine cu agheazma mică, e invitat să mai zăbovească în case ca să stea cloştele sau să se mărite fetele... Mai e obiceiul să se fure busuioc din mănunchiul pe care-l poartă, ca să aibă fetele noroc la măritat. „Tot ce se petrecea pe timpuri, în lumea satului, de Sărbători, era o binecuvântare, o adevărată legătură între membrii comunităţii săteşti. Din păcate, lucrurile nu mai stau aşa”, încheie Steliana Băltuţă.

Carmen Moraru, Monitorul de Botosani, Pagina de Remember

Niciun comentariu: